marți, 16 august 2016

Cărțile necitite

Nimic nu este mai trist decât mormanele de cărți pe care nu le mai citește nimeni. Ediții vechi, autori care nu s-au impus, autori uitați, autori care nu mai trezesc interes, cărțile slabe ale autorilor buni, cărți publicate la edituri mici și care poate nici nu au fost măcar citite de cineva. În fața lor mă cuprinde un sentiment de efemeritate și de neputință. Aș vrea să le citesc pe toate, aș vrea să le înțeleg, aș vrea să știu câte speranțe și-au pus autorii lor în ele sau ce s-a întâmplat cu aceștia. Unii nu apar nici măcar în Istoriile literare, nu găsești nimic despre ei pe internet, nu știu cum arată, nu știu nici măcar dacă mai trăiesc sau nu, în ce secol au trăit, dacă au murit bătrâni sau tineri, dacă au mai scris altceva în afară de acele volume. 

Am căutat de multe ori titluri pe internet și am găsit doar câte un anunț al vreunui anticariat. Au prețuri de nimic, 1 leu, 50 de bani și nici măcar așa nu le cumpără nimeni. Și de ce ar face-o cineva, din moment ce nu știu nimic despre ele și din moment ce atâtea cărți celebre așteaptă la rând și mai ales, din moment ce alte și alte volume care promit apar zilnic prin librării? Și acestea vor avea aceeași soartă, 98% dintre ele. Cine o să le mai citească peste 1 an sau peste 10? Nimeni. Totuși, cineva le-a deținut la un moment dat. Cărțile de prin anticariate au fost cândva ale cuiva, uneori găsesc însemnări făcute: „Cumpărată azi...” sau „Biblioteca personala a lui...” și mă gândesc că probabil acel cineva poate le-a citit. Sau poate le-a cumpărat și atât. 

Ce l-a îndemnat pe acel om să cumpere acea carte? O fi fost marele hit al momentului? Autorul i-a fost prieten? Cineva i-a recomandat-o? O fi fost un autor la modă atunci? A apărut „cu pile”? Întrebări de acest fel mă macină de fiecare dată când intru într-un anticariat și văd stivele cu cărți la 1 leu sau la 3 lei sau atunci când mai dau iama prin biblioteca părinților mei. Sunt acolo câteva cărți ale unor autori români despre care nu știu nimic. Ceva mă îndeamnă să le citesc, dar altceva îmi spune: ai alte cărți de citit, cărți despre care ai habar, astea mai pot aștepta. Și tot așteaptă de ani de zile. Mă întreb cine le-a cumpărat? Mama, tata, vreun unchi, o mătușă? De ce le-a cumpărat? Le-a citit oare? Ai mei nu mai știu, își amintesc vag de ele, ba chiar habar nu mai au de când sunt sau dacă le-au citit. Stau uneori cu orele, le mai scot din bibliotecă, citesc câteva pagini, mă uit la coperte, caut pe net informații, nu găsesc mai nimic. 

Azi am trecut pe lângă un anticariat și am răsfoit câteva cărți despre care nu știam nimic. Am și vrut să iau una, era un leu, dar anticarul nu a avut să-mi dea rest la o hârtie mai mare și am renunțat. Nici nu mai știu ce carte era, dar pur și simplu mi se făcuse milă de ea. Stătea aproape să cadă, pe un raft și părea singură și necitită. Am uneori visul ăsta, de a proteja cărțile necitite, așa cum îmi vine să protejez pisici abandonate sau porumbei răniți. Sentimentul de milă este pentru mine cel mai tulburător, fiindcă mă pune în dificultate, mă înmoaie, mă sfâșie pe interior. Și totuși, cine sunt cărți necitite, aceste cărți efemere? Oare autorii lor au visat că vor ajunge mari? S-au certat cu părinții, cu prietenii din cauza lor? Oare s-au trezit mai devreme pentru a le scrie și au renunțat la joburi pentru ele? 

Au visat și au luat țeapă, fiindcă nu au ajuns nicăieri. O fi vorba de talentul care le lipsea, de
condițiile nefavorabile sau pur și simplu de un mare ghinion? Poate toate la un loc. Puțini sunt cei aleși, cei care sunt meniți să fie citiți până la sfârșitul timpurilor, dar fiecare om care simte scrie speră că și el va fi printre privilegiați. Și nu e. 99% nu vor fi. Unii se vor bucura de un mic succes, alții de mai mult, iar cei mai mulți vor pieri neobservați și cărțile lor vor zace în vrafuri de cărți necitite, neiubite. Și totuși, oamenii scriu și speră, dintr-un impuls pe care nici eu nu îl înțeleg. E de neimaginat cum de oameni în toate firea își muncesc creierii pentru a așeza niște cuvinte pe o foaie de hârtie. De ce ar face așa ceva? Și totuși o fac și totuși e un impuls care consumă și arde și totuși sunt atâția care așteaptă acele cuvinte, le citesc și își consumă mult timp din viață făcând acest lucru. Scrisul și cititul, aceste manifestări bizare ale oamenilor! Iar cărțile necitite vor rămâne în veci necitite și de fapt, nu vor exista niciodată. 

vineri, 11 martie 2016

Ce să faci cu niște cărți?

...le aranjezi (poți să le și citești, dacă chiar vrei :) )

Se întâmplă câteodată să pierd mai mult timp reorganizându-mi biblioteca decât citind. Odată ce mă apuc de mutat cărțile dintr-o parte în alta nu mai am scăpare până când ori obosesc și le las în plata Domnului (dacă există o Bibliotecă în Rai, oare cum o fi organizată?), ori mă zbat și le aranjez după pofta inimii. Problema, fiindcă sunt obsedat de ordine, e că dacă îmi cumpăr o carte nouă trebuie și ea pusă în acea parte a bibliotecii unde cred eu că s-ar potrivi și, cum am o bibliotecă mică, trebuie să scot o altă carte care nu se potrivește neapărat și să o pun în locul ei.

Dar și celei scose din rând trebuie să îi găsesc un loc și tot așa. Se întâmplă să împrumut cărți și pentru a nu lăsa spații goale pun acolo alte cărți și apoi, când le primesc înapoi nu mai știu cum să le pun la fostul lor loc, fiindcîă între timp s-au mai strâns câteva. Problema cea mai mare e că am un spațiu redus (chiar dacă cele două corpuri de bibliotecă sunt mari pentru omul „obișnuit”, pentru mine sunt neîncăpătoare) și mă descurc cum pot. Doar cartea mea o țin ascunsă. Și cărțile pe care le mai împrumut de la bibliotecă, de zice iubita mea că sunt misterios și că mă feresc să-i arăt ce citesc. Nu, doar că nu au nevoie să fie aranjate. 

Uneori mă gândesc să mai vând din cărțile citite, și am vândut câteva, dar anticariatele dau prețuri de mizerie și nici pe internet nu am avut mare succes, sunt multe oferte, puțini cumpărători. În plus, îmi vine greu să mă despart de ele și prefer să le înghesui, să le pun unele peste altele și îmi bat capul să găsesc cele mai bune combinații pentru a încăpea cât mai multe într-un spațiu cât mai mic, dar în așa fel încât să știu care pe unde sunt și să se și potrivească în acea zonă. Scriu aceste gânduri fiindcă, vrând să așez câtva cărți nou cumpărate într-un loc m-am pomenit cu cărțile în jurul meu și nici nu știu când au trecut vreo trei ore. În loc să le citesc, stau să mut la ele. Uneori le și citesc. Cred că orice om care are o bibliotecă medie știe despre ce scriu eu aici.

Unii le așază vrafuri unele peste altele, le lasă prin toate colțurile, pe sub pat, pe frigider, pe televizor lângă sau în locul peștelui de sticlă (mai greu acum, de când cu noile televizoare plate, dar cine știe, unii sunt ingenioși), pe podea, pe capacul de la WC sau mai știu eu pe unde, dar eu prefer să le am așezate într-o ordine anume. Doar când am nevoie de mai multe cărți le înșir prin casă, dar mai apoi le pun repede la loc. S-ar putea să fiu o formă ușoară de OCD, dar ce să fac?

Voi cum vă aranjați cărțile?

miercuri, 2 martie 2016

Despărțirea de București


Cunoscutul critic de artă Victor Ieronim Stoichiță este unul din intelectualii români de succes, care a reușit să se impună atât în țară, pe care a părăsit-o în 1982, dar și în străinătate. A fost profesor (și este) invitat al multor Universități de prestigiu din Europa și a publicat de-a lungul timpului studii care acum sunt în bibliografia obligatorie a multor cursuri de ară sau literatură. Stilul său este unul accesibil, chiar dacă este erudit, cărțile sale se citesc cu plăcere și cu siguranță oricine deschide măcar un volum de-al său va privi cu alți ochi un tablou, fiindcă va știi mai ales cum să îl privească, ce să surprindă. Cea mai nouă carte a sa nu este însă o carte de istorie a artei, un studiu, un eseu, ci o volum de memorii, „o povestire” a vieții sale în deceniile 6 și 7 ale regimului comunist, adică anii săi de copilărie și de formare intelectuală. Scrisă în original în franceză, Despărțirea de București. O povestire (Oublier Bucarest. Un récit, Actes Sud, 2015), a fost tradusă în românește de Mona Antohi, pentru Editura Humanitas, care de a altfel i-a dedicat și o serie de autor.

Născut într-o familie cu origini nobile, din care au făcut parte oameni politici, medici, muzicieni, scriitori (cum a fost bunicul său, Victor Papilian, care nu a fost doar un medic faimos, decan al Facultății de Medicină din Sibiu în anii `40, dar și un autor prolific), Stoichiță a putut vedea pe viu ura comunismului împotriva tuturor celor care formaseră pătura burgheză a societății „de dinainte”. El evocă în această carte mai multe persoane din familia sa, mătuși, unchi, bunici care au pierdut aproape totul, unii au făcut închisoare politică, chiar au murit pentru păcatul de neiertat de a fi fost cineva înainte de instaurarea comunismului. Autorul surprinde bine mizeria anilor Epocii De Aur, cozile interminabile, frica, descinderile nocturne ale Miliției sau Securității, arestările, minciunile, dramele familiei și o face într-un stil care nu este nici patetic, dar nici detașat complet și aici este marea artă a scrisului său literar/memorialistic.


vineri, 22 ianuarie 2016

Vracii moderni

Cum dau drumul la tv și începe publicitatea, cum văd reclame la tot felul de medicamente, suplimente alimentare și alte vrăjitorii și leacuri băbești modern ambalate, care îți promit că te vor scăpa de toate problemele: varice, nas înfundat, femeie care te înșală, bărbat puturos, coșuri, boli diverse. Dar cele mai abundente și care îmi și ridică semne de întrebare sunt cele care „luptă” împotriva depresiei, oboselii, a insomniilor, inclusiv în formate pentru copii. Stau și mă întreb: oare stresul a devenit atât de masiv incorporat în viața de zi cu zi încât până și copiii îl resimt sau „se dorește” să ne obișnuim de mici cu medicamente, cele mai multe de tip placebo, astfel încât să nu mai putem funcționa niciodată făr ele? 
Dar, ca părinte, de ce ai îndopa un copil cu pastile pentru somn? Pe vremea mea, după o zi de joacă și o cacao cu lapte dormeam de se speriau și cearceafurile de la cât somn bag. Un copil are rimul lui, creierul lui încă nu este atât de plin de informații și grij care să îl țină treaz. Mai degrabă, în epoca modernă, îl ține trea internetul (și nici asta nu e bine). Eu nici acum, ca adult, nu aș lua pastile pentru somn, chiar dacă uneori mă chinuie gândurile până spre dimineață și dorm agitat. Un ceai, o cacao cu lapte, o țică și la somn cu mine. Iar pentru depresii mai bine mergi la un specialist sau faci sport și mănânci fructe. 


Chiar suntem într-un timp istoric în care stresul, grijile, oboseala, viteaza au atins niște culmi nicicând visate. În plus: telefoanele mobile, laptopurile ne obosesc ochii și ne dau dependență, rapoartele, creditele, băncile ne dau depresii, reclame peste tot ne obosesc și ne agită. Și bineînțeles că industria vracilor moderni profită și ne îndoapă ca pe curcani cu pastile și suplimente. Nu zic, o vitamină din când în când merge, cu toate că și pe alea ți le iei din alimentație dacă ești atent, dar și aici se exagerează.

Ficat umflat, probleme cu somnul, depresii; numai asta aud la tv atunci când am prostul obicei de a îl mai deschide, mai ales când mănânc, ca să intre îmbucătura cu noduri pe gât în jos, iar când se descompune și ajung enzime în ficat și ele transmit mai departe cuvintele din reclame către organ și acesta bate cu cheia de 16 în mine și cere și el Fortifuckat, chiar dacă  nu îi trebuie. Creierul ni se reprogramează în așa fel încât să avem nevoie, să cumpărăm și să ne îndopăm. Și dacă n-ar avea succes, nu ar fi piața plină de ele. Așadar, ceva e în neregulă cu lumea asta. 

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Anihilarea personalității și uitarea colectivă

În prag de praznicul Nașterii Domnului m-am găsit să recitesc o carte cutremurătoare, Fenomenul Pitești de Virgil Ierunca, în prima ediție de la Humanitas, pe care am dat acum câțiva ani fabulosul preț de 1.99 lei. Încă o dată, cei care se plâng că nu au bani de cărți să se abțină, fiindcă dacă chiar vrei cu adevărat să citești, găsești astfel de comori la prețuri insignifiante. Poate dacă i-ai vedea pe jos nici nu te-ai apleca după ei, dar nici te plângi. E adevărat, cărțile noi sunt uneori incredibil de scump, însă nu e nevoie să citim doar ultimele apariții când sunt atâtea cărți remarcabile în lume.

Lectura aceasta mi-a fost prilejuită, impusă chiar, de lectura cărții lui Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, în ediția Humanitas 20 de ani, pe care am luat-o la 10 lei. Iarăși un preț foarte mic. Dar nu despre bani vreau să aduc mărturie, ci despre necuprinsul din aceste cărți. Două mărturii a două epoci, a două feluri de detenție. Ce s-a întâmplat la Pitești între 6 decembrie 1949 și 1963 a fost un model de cruzime și de imaginație diabolică în fața căreia s-ar încrunta chiar și Marchizul de Sade. Și dacă acest autor francez doar și-a imaginat o serie de torturi, iată că în România perioadei Dej acestea chiar au avut loc cu adevărat. Tristețea anilor în care oamenii erau obligați să își tortureze prietenii în închisori, dar și a anilor în care erau „doar” bătuți și umiliți nu ar trebui expediată într-o zonă îndepărtată și lăsată acolo. 

Așa-zisa reeducare prin tortură despre care scrie Ierunca, care consta în torturare neîntreruptă a deținuților chiar de către ceilalți deținuți, care și ei, la rândul lor fuseseră torturați este cu siguranță cea mai cruntă formă de dezumanizare pe care o cunosc eu și nu doar eu. Iar faptul de a fi condamnat la ani grei de închisoare pentru că gândești altfel sau pentru că citești o carte, așa cum au pățit-o atât Noica, dar și mulți (sute, mii de oameni) alții iarăși este o crimă împotriva nu doar a oamenilor, ci chiar a ideii de existență liberă. Dar, tocmai despre lipsa de libertate în toate formele ei a fost baza comunismului. 

Prea repede uităm trecutul și prea mult ne preocupăm de nimicurile zilnice. O să mi se spună: dar ce
mai contează ce s-a întâmplat acum nu știu câți ani, oamenii ăia deja au murit, ce mai trebuie să ne reamintim suferințele? Mai bine să ne bucurăm! Mai bine să ne vedem de viața noastră! Nu pot nu să îmi amintesc de mai recentul episod dramatic, cel de la Colectiv, și de ușurătatea cu care s-a trecut pese el. Nu toți au uitat, dar majoritatea oare se mai interesează? Se mai gândește cineva la faptul că 60 de oameni nu vor mai petrece Crăciunul anul acesta? Mi se va răspunde: zilnic mor milioane de oameni, ce, ar trebui să-i plângem pe toți? Nu, fiindcă ei sunt plânși de alții, și nici nu trebuie să-i plângem la nesfârșit, dar măcar să ne amintim de ei. O lumânare, un gând bun, o evocare. Se spune că oamenii mor a doua oara atunci când sunt uitați. Să nu îi uităm!

Evident, nu există nicio legătură între ce s-a întâmplat în închisorile comuniste și gravul accident din Colectiv, a fost o alăturare necauzală născută din ideea de uitare: uităm prea mult, prea repede. Nu acuz pe nimeni până la urmă, e normal să uităm, altfel nu ne-am mai putea duce viețile, dar măcar din când în când să stăm și să medităm la ce a fost, poate astfel vom fi mai pregătiți pentru ce va fi. Lectura acestor două cărți m-a cutremurat teribil. Știam deja toate acele lucruri, știam de ororile petrecute în perioada „reeducării”, știam de torturi, de bătăi, de frică, dezumanizare, știam despre moartea care s-a instaurat în închisorile comuniste de la Pitești, Gherla, Târgu-Ocna, Aiud și altele, dar cu fiecare reamintire, cu fiecare relectură a acestor mărturii mă cutremur. Cum e posibil ca cineva, în ziua de azi, să mai viseze la comunism, la marxism, la vremurile acelea? Să zicem că omul simplu își amintește de fapt tinerețea lui, să admitem că propaganda a funcționat teribil de bine și mulți nu mai pot crede nici măcar cu dovezi lucrurile despre care scriu Ierunca sau Noica, dar ce te faci cu tinerii care visează la un nou socialism, la o nouă dictatură? 

Mulți sunt pur și simplu închiși la minte, alții vor să șocheze, dar există în unii acea răutate pe care am descoperit-o în torționarii descriși în aceste cărți. E acea voluptate a schingiuirii altui om, acea sete de putere. Acești dezaxați sunt cei care construiesc de fapt un sistem al terorii, ei sunt baza. În urma lor vin profitorii, decăzuții moral, lingușitorii, frustrații altor regimuri. Dar marea operă a terorii este înfăptuită de cei care iubesc să bată, să tortureze, să ucidă. Oameni de acest gen există oriunde, oricând, dar doar într-o societate bolnavă ei pot fi eroi, pot avea funcții, pot avea putere. În orice stat drept aceștia putrezesc în închisoare sau sunt executați, însă comunismul și alte ideologii extreme i-au folosit ca pioni principali în propagarea „omului nou”. 

http://www.mtholyoke.edu/
Nu știu cum au rezistat atâția oameni în închisorile comuniste, nu știu cum de au mai putut trăi după. Noica, de exemplu, a mai făcut multe după aceea, a lăsat o urmă puternică în cultura românească. La fel și Virgil Ierunca, Steinhardt și mulți alții. Dar sunt sigur că au fost și alții care nu au mai putut face nimic, s-au resemnat, au înnebunit, au stat cât mai departe de lume, au trăit o existență cât mai puțin bănuitoare, cât mai conformă. În cazul unora, experimentele și bătăile au dat roade și s-au alăturat torționarilor, alții au fost atât de înfricoșați încât gândul că s-ar mai întoarce acolo i-a făcut să semneze orice și să facă orice. Și cine poate să-i condamne? Nu toți au stofă de martir. Cu adevărat condamnabili sunt cei care s-au alăturat de bună voie, au făcut tot răul de bună voie, ori pentru foloase proprii, ori din cine știe ce convingeri interioare. Mulți mai trăiesc și azi în liniște și pace și vor muri fără să plătească pe lumea aceasta. 

Recomand citirea acestor cărți și a altora de acest gen, mărturii ale unor fapte pe care cu greu le poate cuprinde mintea umană, tocmai pentru a nu uita. A nu uita nu numai ce a fost atunci, ci tocmai faptul că omul e capabil, în lipsa unor modele etice, morale, religioase, de niște lucruri de o cruzime excepțională. Și poate dacă nu uităm, poate dacă ne reamintim, nu vom mai face atâta rău, vom fi mai îngăduitori unii cu ceilalți. Știu, sunt naiv să am aceste năzuințe, dar îmi asum naivitatea și sunt convins că oricare dintre noi poate alege să hrănească mai mult binele din el și mai puțin răul. Și să nu uităm că printre noi există monștri, iar cei mai mulți zâmbesc și par prietenoși. 

marți, 1 decembrie 2015

Singurul loc (poem)


Poem scris după publicarea volumului „La o țigară cu umbrele”.

Pe acest drum am devenit oameni
Pe aici veneam de oriunde
În acești copaci au crescut fructe
Și noi am crescut odată cu ele
Pe aceste pajiști au păscut vite
Și noi le citeam din Robinson Crusoe
Iar ele răgeau pentru Vineri

De la aceste geamuri am privit ploaia
Și frunzele toamnei cum încălzeau bruma
Prin aceste locuri a fost un râu
Și un mușuroi de furnici mare cât Atlantida
Pe el creștea cel mai verde macriș

În aceste locuri se făcea o pâine cât
Luna de mare
Se dusese vestea în alte locuri
Veneau oamenii să o guste
Aveau și ei pâine
Dar nu aveau acest loc
Doar aici era bună

Aici se făcea și se împlinea lumea
În locul acesta lătrau cei mai blânzi câini
Și pisicile își ridicau cel mai sus coada
În aceste locuri cireșele erau mai dulci
Și cu dudele puteai să îți pictezi viitorul
Și toate era bune în aceste locuri
Chiar și lacrimile curgeau mai în tihnă aici

Femeile erau cele mai mândre aici
Se îmbrăcau după cum le era sufletul
Și bărbații își umflau mușchii
Doar pentru a le căra în brațe
Aici pe cer norii spuneau povești
Prin formele lor și aduceau ploaia când trebuie

Multe erau speciale aici
Și pământul nu ne-a uitat forma
În el sunt gropile nesăpate încă
Și doar el știe să ne îmbrățișeze din nou

Din aceste locuri am plecat
Mulți am plecat
Fără să fi plecat vreodată cu adevărat
Niciodată nu pleci dintr-un loc
În care ți-ai născut veșnicia

(foto: Andrei Baciu)

luni, 9 noiembrie 2015

Scrieri de mână (1)

Nu știu câți dintre voi mai scriu de mână, cu stiloul, cu pixul, cu un creion. Și nu mă refer la momentele în care sunteți nevoiți să redactați o cerere, o demisie, o notă informativă, ci pur și simplu, în loc să scrieți pe blog sau pe Facebook să scrieți într-un jurnal. Cred că din ce în ce mai puțini, dar sunt sigur că nu atât de puțini pe cât s-ar crede. Oamenii încă își mai trimit scrisori sau vederi de la mare (nu doar hipsterii) și mulți scriu jurnale pe care nu le vor la îndemâna oricui. Sunt la modă vlogurile, consturile de Instagram, dar omul încă mai scrie în agendă, într-un carnețel. 

Studenții încă o mai fac, asta cu siguranță. La fel și unii scriitori. Dar e clar că alta e senzația și plăcerea atunci când scrii de mână. M-am apucat de citit un mic roman scris de Marco Santagata- Copistul, despre anii de bătrânețe ai lui Petrarca și relația acestuia cu cel care îi transcria „pe curat” textele. Copiștii erau pe vremuri o breaslă de bază și erau apreciați pentru caligrafia lor, pentru talentul de a scrie fără greșeli, fără pete, mai ales că se foloseau de pene înmuiate în cerneală, nicidecum nu se inventase stiloul pe vremea lui Petrarca . Și în ziua de azi sunt omeni care își pot câștia pâinea cu „penița”. Sunt aceia care au un scris caligrafic, îngriijit și se ocupă de tot felul de proiecte în lumea publicității, a tipografiilor. 

Eu încă scriu de mână destul de des și am hotărât ca, din când în când, să public pe blog câte o mică mostră din ceea ce scriu în ceea ce am numit „Scrieri de mână”, în fapt bucăți e text pe care le scrijelesc într-un caiet: cu gânduri, însemnări diverse, idei legate de cărți sau de ce se întâmplă. Pe calea aceasta vă îndemn și pe voi să nu uitați a scrie de mână pierduți cu degetele pe literele tastaturilor. 

vineri, 6 noiembrie 2015

O săptămână mai târziu


Am tăcut zilele acestea, nu pentru că nu aș fi avut destule de spus/scris, ci pentru că dacă aș fi scris sub impulsul emoțiilor sau al nervilor cu siguranță aș fi intrat și eu în rândul celor care au umplut în mod necugetat și nedemn internetul cu păreri netrecute prin filtrul conștiinței. Nu zic că tot ce s-a scris a fost așa, nu, am citit multe articole de bun-simț, pertinente sau pur și simplu emoționante. 

La aproape o săptămână de la incendiul din Colectiv, în urma căruia au murit atâția oameni, mulți pe care i-am văzut de-a lungul anilor la concerte, oameni pasionați de muzică și care s-au dovedit a fi mult mai buni decât o grămadă de falși eroi care se ridică mereu după bătălie, nu sunt încă răspunsuri, doar păreri. Dumnezeu să îi ierte pe cei plecați dintre noi! Au căzut, în mod deloc neașteptat, câteva capete, dar cine îi mai aduce înapoi? Mulți sunt răniți, printre care și prieteni la care mă gândesc zi de zi și pentru care mă rog așa cum pot, așa cum mă ajută bruma asta de credință. 

Mă gândesc că era gata să fiu și eu acolo, în club, la concertul celor de la Goodbye to Gravity. Îmi place trupa, e una din cele mai incredibil de bune trupe de metal românești. Am mai fost la concerte de-ale lor și mereu m-au lăsat cu dorința de a îi mai vedea. În plus, în puține locuri mă simt cu adevărat bine: la concerte rock, în prezența cărților, cu cei câțiva prieteni, cu iubita, cu familia, uneori - din păcate fiindcă merg foarte rar - la biserică. De câțiva ani buni am obiceiul de a fi prezent la cât mai multe evenimente rock/metal, mai ales pentru că de câțiva ani scriu pentru o publicație de gen și am avut mai mult acces la ele decât până atunci.

Dumnezeu m-a ferit acum, am fost ocupat cu altele, nu am văzut că va fi concert, nu am mai ajuns. M-a sunat mama la 12 noaptea îngrijorată (de-a lungul zilei următoare m-au sunat foarte mulți) și mi-a spus ce s-a întâmplat iar din clipa aceea am avut câteva zile în care am fost om-neom, am uitat de probleme, griji, lipsuri, depresii și am stat conectat pentru a vedea ce se întâmplă. Am ajutat cum am putut, am aprins lumânări, apoi am ieșit în stradă când lucrurile au luat o altă întorsătură, una revoluționară. Nu mi-au plăcut niciodată revoluțiile, dacă se ajunge acolo înseamnă că e foarte grav și, de obicei, în urma lor, ca și în urma războiului, apar cioclii care profită. Dar de data aceasta am ieșit, nu am mai putut sta deoparte. Nu știu ce se va întâmpla, chiar în clipa asta președintele se întâlnește cu câțiva reprezentanți ai Străzii. Eu nu i-am ales, nu știu cine i-a ales, nu știu ce vor rezolva, ce vor discuta. Rămâne de văzut.

M-am abținut până azi să comentez toată revolta anti-Biserică. Recunosc că reprezentanții BOR nu
sunt cei mai buni comunicatori și au multe păcate, sunt mulți iubitori de bani, dar în orice loc există oameni corupți și incompetenți, la fel și în cadrul Bisericii. Aș vrea, ca ortodox, să se schimbe multe în cadrul Bisericii care mă reprezintă, dar le-aș recomanda mai mult discernământ celor care critică mai ales când nu cunosc. Și da, nimeni nu s-a luat de credință, doar de instituție, ceea ce e corect până într-un punct. Patriarhul a cam greșit, dar sau fost preoți prezenți, chiar așa, neinvitați, la locul unde au murit oamenii și în toate bisericile din țară, la rugăciune. Dar nu am văzut legătura dintre „spitale și catedrale”. Nu cred că dacă le construiești pe unele nu mai poți să le construiești pe altele. În plus, de-a lungul istoriei construcția de biserici a mers mână în mâna cu cea a construirii de spitale, care erau construite pe lângă acele biserici. Iar alături de spitale erau și școli. Dar nu mă avânt să mai comentez nimic, au fost destui care au făcut-o mult mai bine decât aș face-o eu. 

Doar observ că atunci când există o criză apar și ateii militanți. Am o întrebare: dacă nu credeți în Dumnezeu, ce vă interesează dacă preoții sunt sau nu buni, dacă Biserica e sau nu dreaptă? A, da, pentru că e finanțată de Stat. Bun, așa e. Însă oare chiar acei bani, care nu știu dacă sunt chiar atât de mulți pe cât se spune, sunt fix problema? Nu sunt nici eu total de acord cu construirea Catedralei, așa cum nu sunt foarte multe fețe bisericești, dar nici nu mă deranjează, însă oare acolo se duc toți banii? Eu sunt și rocker și ortodox, cum a zis și Alexandru Vakulovski, vreau și spitale și biserici. Vreau să fie respectați și creștinii și ateii pentru ceea ce cred. Până la urmă tot copiii Domnului suntem, fie că o credem sau nu.

Oare nu se pierd mai mulți bani când construiești 1 km de autostradă cu de 5 ori mai mulți bani decât ar trebui sau când schimbi pavajele de 2 ori pe an? Nu se pierd când corupția este în floare peste tot? Vă rog să-mi dați exemplu de o singură primărie unde nu există corupție, din cel mai amărât sat până la primăria capitalei. Sau din oricare altă instituție. Acolo sunt banii cu care s-ar construi spitalele sau școlile. Apropo de școli. Problema se pune pe instituție și pe metodele de predare, pe ce se predă, pe cum se dau legile, nu pe ziduri care sunt sau nu ridicate. 

Dar să mă întorc de unde eram început. Cel mai grav mi se pare că nu există demnitate. Din partea Statului, din partea oamenilor care știu doar să arunce pisica moartă în ograda oricui, oameni pe care tot noi i-am votat. Până nu se vor curăța Guvernul și Parlamentul de toți foștii comuniști, de toți coruptibilii, de toți cei cărora le cântă cătușele la urechi nu vom reuși mare lucru. Până una alta, eu sunt cu gândul mai ales la cei din spitale. Ei sunt cei care au nevoie de ajutor acum. Și ei, la fel ca noi toți, avem nevoie de o lume nefalsificată. Preoții să facă rugăciuni, medicii să fie la fel de incredibil de buni ca și până acum și îmi doresc ca tot ce se întâmplă zilele astea să aibă rezultate. Până atunci, încă o dată, Dumnezeu să îi ierte pe cei care au murit!

(foto)

miercuri, 2 septembrie 2015

Toamna se poartă bine cu mine


În fiecare an aștept venirea toamnei în ciuda faptului că mulți ani toamna însemna începerea școlii. Eu nu aveam problema asta, că începe școala, că nu mai am timp de joacă, că trebuie să îmi fac temele și nici chiar în clasa a 12-a nu mi se părea chiar atât de gravă situația. Nu neg că am avut mari emoții, mai ales că pentru mine a fost un an extrem de dificil din multe motive pe care poate le voi explica altă dată. Nu glumesc când zic că aș putea scrie un roman bun despre acel an dacă reușesc să mă adun și să îmi adun amintirile nu doar despre mine ci și despre câteva persoane care au fost atunci aproape zi de zi cu mine. 

Dar să reiau. Nu mă temeam de școală și nu credeam nici că BAC-ul e sfârșitul lumii. Mă temeam de el mai ales pentru că de la mic la mare toată lumea numai despre asta vorbea. Știu, pentru că sora mea urmează să dea BAC-ul anul acesta (și îl va lua cu succes!), dar discuțiile nu se mai termină. La școală, acasă, în bar la o cafea, la întâlnirea cu o fată, la masă cu părinții își scotea coarnele și acest BAC. Ea adevărat, pentru cei mai mulți elevi este o mare problemă fiindcă dacă n-ai învățat nimic aproape 12 ani e cam greu să îngrași porcul cunoașterii în ajun. 

Pe vremea mea se mai puteau face „șmecherii”, acum e din ce în ce mai greu, nici chiar cei cu multe pile nu mai pot, dar pe atunci mulți au scăpat de prigoană cu un plic bine ațintit. Să nu ne ascundem după degete, șpaga la BAC a fost ani de zile o afacere mai mult decât profitabilă. Poate mai profitabilă este (în continuare) șpaga pentru a-ți lua carnetul de conducere, dar în perioada verii cred că nici marii afaceriști ai orașelor nu făceau mai mulți bani decât cei câțiva descurcăreți care făceau și desfăceau notele pe care le luau elevii. Dar să trecem peste, eu chiar cred că se face prea mare tevatură cu BAC-ul și profesorii și elevii sacrifică un an doar pentru acest examen când ar fi mult mai simplu dacă pe de o parte profii ar preda cum trebuie și copiii ar învăța măcar o oră pe zi. Dar ce scriu eu aici, basme populare?

Începusem cu toamna. Mie îmi place când vine fiindcă eu atunci simt că mă deștept. Vara bună pentru vacanță, continuă sau nu, pentru citit cărți ușurele, pentru beri în pub-uri, pentru bicicletă, pentru mare, munte, piscină. Iarna te ține în casă sau te transformă în alcoolic de la cât vin fiert bei pentru a-ți mai simți inima cum bate. Dar te mai dai cu sania, mai face Primăria un ban cu deszăpezirea, mai mănâncă și jurnaliștii lui pește o pâine cu aceleași știri („iarna i-a prins pe demnitari nepregătiți”, „iarna aceasta este cea mai grea din ultimii ani” - care ultimi ani nu se știe -, etc.) sau câțiva creștini autentici se bucură autentic de Nașterea Domnului, nu doar bagă în ei cozonaci și piftii. 

Primăvara e și ea frumoasă, mai miroși o floare, mai vezi un început de fustă mini pe stradă, promisiune pentru vara ce va veni, mai vorbești despre cât de rea a fost iarna ce tocmai a trecut. Eu mă simt bine mereu atâta timp cât sunt în viața și nu sunt bolnav, dar toamna îmi place în mod special. Cel mai mult am scris toamna, cel mai activ sunt toamna, îmi place peisajul, îmi plac ploile, sunt mai bun, mai fericit (vorba cântecului). Din păcate de două toamne încoace nu mai sunt nici măcar student și am amânat și anul acesta Doctoratul. Aia e! La anul. 

Dar toamna acesta se poartă și refugiații (vreo 1700 or să vine în noiembrie), se poartă meteoritul care ne va spulbera chiar acum, în septembrie, se poartă protestele, se poartă discuții despre noile haine ale Primei Doamne, se poartă demascarea (din nou) a securiștilor care ne conduc fără a fi măcar unul arestat. 

Divaghez, dar aseară m-am uitat fascinat vreo jumătate de oră la o conferință de presă pe care a
acordat-o Gigi „Scriitorul prolific” Becali, undeva la el acasă, pe tronul lui placat cu aur. Mă uitam și eram de-a dreptul înmărmurit. Am descoperit un Becali îmbătrânit, trist, înfricoșat (de zece ori a spus, numărând pe degete, că el nu mai face pușcărie pentru nimeni în afară de soție, mamă, sora și cele trei fiice, nicidecum pentru alții, nepoți, fini sau prieteni. Era un Becali care semăna cu Becali, la vorbă, la port, la gesturi, la aroganță, la orice, dar nu mai era el. La fel de agramat și de furios (dar totuși un scriitor!), dar obosit, turmentat. Până la urmă viața chiar nu iartă pe nimeni.

Dar toamna aceasta sper să fie una buna pentru mine, vreau să fiu liniștit, fără problemele de peste vară, vreau să mai scriu ceva după „succesul” cărții mele (la reducere pe elefant), să stau cu prietena, cu scumpa mea soră, cu familia, cu prietenii, să îmi câștig pâinea, să citesc. Și dacă nu vine meteoritul sau nu se îndeplinește repede ce a scris Houellbecq în Supunere, atunci poate mai am o șansă. 

vineri, 31 iulie 2015

Am dormit pe ploaie

La 7.30 m-am trezit să merg la baie și afară ploua cu găleata. Pentru o secundă m-am speriat că trebuie să merg la job, dar mi-am dat repede seama că nu mai am job de o săptămână și că nu mai sunt în București. Sunt la țară, unde nu știu dacă s-a născut sau nu veșnicia, dar cu siguranță e puțin mai răcoare și e somnul mai bun. Așa că m-am culcat la loc până la 10. A fost cel mai bun somn din ultimele luni, alea trei ore pe care le-am dormit cum dormeam numai în copilărie, lângă soba bunicilor în timp ce ei se certau au fost fantastice. Eu nu înțelegeam că se ceartă și pentru mine era un zumzet plăcut, cam ca teatrul radiofonic pe care îl ascultau uneori chiar în timp ce se certau. Poate și de aia nu percepeam nimic rău, fiindcă mi se păreau la fel. Nu știam pe atunci ce e aia ficțiune, dar intuiam eu ceva.

Acum să nu credeți că se certau mereu. Nu, dar e o veche amintire de-a mea: cum stăteam înfofolit în patul de lângă sobă, eram atât de calm și de somnoros încât nici nu mai percepeam că sunt om, radioul era pornit pe teatru radiofonic și bunicii mei aveau o dispută. Și eu am adormit și a fost bine. Așa și acum, am dormit atât de bine, trei ore de vis. La propriu și la figurat. Îmi era dor. Ploua cum îmi imaginez că ploua la începutul lumii, cu putere, cu tinerețe, o ploaie rece și muzicală. Cu vânt, cu picături mari, cu nori care se băteau în cer. Fără intermitențe, fără oboseala, cu multă trudă cu apă din belșug.

Eram foarte obosit și terminat psihic și fizic după multe întâmplări ciudate. Am dormit pe ploaie (corect ar fi „în timp ce ploua afară”, dar îmi place să cred că dormeam chiar pe ploaieși a fost cel mai bun lucru de multă vreme încoace. Asta am vrut să vă zic, să mă lud, să mă bucur. Mă voi întoarce, de data asta cu adevărat, la scris mai aplicat și mai mult, dar acum atât am avut de scris: am dormit pe ploaie ca în copilărie și a fost bine.

joi, 25 iunie 2015

Adevăr Divin For You de la Femeia Multiorgasmică


Nu mai știu când am văzut prima dată o carte despre îngeri galactici care intră în părul tău și aduc cu ei puterea magică a celor 77 de chakre cu ajutorul căreia accesezi energia Chi cu care te conectezi la Univers și care te ajută să vorbești cu morții care nu sunt morți, trăiesc mai departe într-un alt univers pe care îl poți accesa prin intermediul unui vorbitor în numele morților vii care poartă dialoguri cu Dumnezeu în timp ce femeia sa multiorgasmică citește o carte despre reflexologie în compania unui alt înger care îi dă sfaturi despre cum să se simtă a doua fiică a Evei când mănâncă plante culese din Atlantida. 

V-ați prins, sper, că vorbesc despre droaia de cărți ezoterice care au invadat și inundat pământul și librăriile/bibliotecile sale. Cărți despre îngeri, magie energie, extratereștrii, planuri secrete, atlantide, lemurii, dumnezei care mai de care mai vorbăreți, ucenici din ce în ce mai inițiați, alchimiști postmoderni, energeticieni, marțieni, feminitate fără bariere, o grămadă de guri (pluralul de la „guru”) care mestecă aceleași și aceleași bucăți de spiritualitate deviantă și falsă care prinde din ce în ce mai bine la o largă categorie de oameni. 

De când lucrez într-o librărie am avut ocazia să cunosc oameni care citesc așa ceva și am putut să răsfoiesc o grămadă de cărți din zona aceasta. O parte din atribuțiile jobului constau: în a aranja rafturile, în a organiza marfa nou-venită și în a ajuta oamenii să găsească o carte anume și de a le da informații despre ea. Așa că, mânat de o curiozitate barbară („băiatul moșului, nu fi barbar”), am petrecut ore bune în fața rafturilor unor edituri precum Adevăr Divin, For You, Editura Venusiană, Daksha sau Herald (cu toate că aceasta din urmă îmi inspiră ceva mai multă încredere) și m-am declarat absolut uimit și fascinat de inepțiile pe care le publică. Chiar îmi doresc să mă angajez la una din aceste edituri (visez la For You care, de exemplu, pe lângă multele energii și feminități, sunt cei care au scos cartea de mare prostie și succes Fluturi, despre care a scris aici Andreea T. și care se vinde încă foarte bine, nu e zi să nu o cumpere măcar 2-3 persoane) și să cunosc și eu oamenii din spatele acestor minunății bizare. 

E adevărat, multe sunt traduceri, dar sunt și câțiva autori români care scriu de rup despre tot felul de
bazaconii mistico-spirituale. Pe mulți dintre ei îi puteam vedea la defunctul OTV, pe unii îi mai găseam prin emisiunile lui Oreste și mai nou îi găsim pe la Nașul TV. Oameni cu multe doage lipsă, dar coerenți în nebuniile lor, care scriu despre misterele pădurii virgine din Bucegi unde apar iele și unde coboară zeul fertilității și face sex cosmic cu 7 virgine sculate din morți și aduse din Atlantida (inventez, dar nu m-aș mira să fie și acesta unul din subiectele abordate) de parcă chiar ar fi ceva real.

Totuși merită să împărțim cărțile acestea în niște categorii:

1) Îngeri, diavoli, fantome, dumnezei, vise, inițieri. Să vă dau câtva exemple de titluri: Îngeri în părul meu, Magia vieților trecute, Călătorul mistic sau Conversații cu Dumnezeu (carte în 3 volume, mai groasă decât Război și pace, așadar omul a vorbit al dracu de mult cu vocea din mintea lui pe care o credea Dumnezeu). Fanii acestor cărți sunt de obicei femei trecute de prima tinerețe, probabil văduve sau neîmplinite sexual și spiritual, care  au trecut printr-o perioadă grea și, fiind romantice incurabile și sensibile, au descoperit că există oameni care au scris despre problemele lor și au dat soluții. False, evident, dar liniștitoare. Nu au avut o educație religioasă autentică și au fost înclinate spre visarea bolnăvicioasă. Probabil sunt foste cititoare, prin anii `90, de romane de dragoste proaste a la Sandra Brown (care apropo, încă se reeditează, alături de un cârd de alte femei care scriu romane asemănătoare și la fel de proaste - poate voi scrie și despre asta)

2) Elucubrații misticoide, religii orientale, new-age, combinații dubioase de creștinism, taoism, budism cu astrologie, magie albă și neagră, divinație, citit în palma, călătorii astrale și dezvoltare personală. Exemple de titluri: Viitorul lui Dumnezeu, Spirala vieții, Energia tahionică, Asasinatul lui Iisus, Secretul. Cititorii de astfel de cărți sunt de toate vârstele: tineri debusolați care caută altceva și care l-au citit pe Eliade și vor să descopere magia orientală, cititori bătrâni de Rudolf Steiner sau Castaneda, femei pasionate de astrologie, divinație, de viața de după moarte, femei care se îmbracă în ținute hippie și miros a plante parfumate, au multe brățări pe mâini și voci mierose și privire pierdută, bărbați conspiraționiști, foști sau actuali drogălăi care vor să trăiască ceva mistic, fete prostuțe care caută să-și interpreteze visele umede și o grămadă de dubioși dintre cei care zâmbesc mereu, vorbesc despre energiile universului și cred că au fost vizitați de îngeri sau răpiți de extratereștri.

3) Plante vindecătoare, energii vindecătoare, regimuri de slăbit miraculoase, cum să trăiești 100 de ani și nu doar în poze, atlanți, secrete ale pietrelor de râu cu mușchi galben-liliachiu. Exemple: Bucură-te de o stare de sănătate perfectă cultivând iubirea de sine, Să ne hrănim în lumină, Hrana vie vindecă diabetul. Cine le citește: new-vegans, hipsteri corporatiști cu destul de mulți bani încât să își permită să încerce rețete scumpe, tineri care vor să trăiască altfel, bătrâni, oameni plictisiți de fast-food și mâncare proastă (și nu-i condamn) sau, cel mai trist, oameni cu boli grave care încearcă metode naturiste fără să știe săracii că sunt vrăjeli periculoase.  

4) Sex, sex dubios, sex singur, sex cu parteneri, dezvoltare personală prin sex. Cele mai multe cărți au apărut la editura mea preferată dintre acestea, Editura Venusiană. Numele spune totul. Exemple: YOGA pentru FEMEILE care aspiră să fie sănătoase, armonioase, inteligente și fericite, Trezirea femeii senzuale, Femeia multiorgasmică, Femeia lui Dumnezeu. Cine le citește? Evident, femei care nu se tem să rupă barierele impuse de societatea patriarhală, misogină și limitativă, care nu se tem să aspire la a avea 100 de orgasme pe zi și care știu că femeile sunt în fapt coroana creației divine (nici nu contează care Divin). Femei puternice, independente și frumoase. Femei singure de cele mai multe ori, frigide și visătoare. Ce-i drept, cărțile acestea sunt atât de prost editate, traduse, redactate încât sunt geniale. Și au imagini alb-negru cu femei goale de genul celor care apăreau prin Infractoarea sau Povestea mea, așadar pot fi citit și de adolescenți excitați.

5) Sunt atât de dubioase încât nu știu exact despre ce sunt. Le citesc oameni cu care nu vreau să stau la o cafea. Mi-e teamă să dau exemple de titluri. 

Nu sunt un mare inițiat în aceste pseudo-științe, dar cred că asta sunt: științe false, care pornesc de la mici adevăruri universale. Cu toții știm pe cineva care citește astfel de cărți, cu toții am fost tentați să le răsfoim măcar. Sunt nișate pe nevoile unui public numeros, sunt luminoase, scrise lejer, par documentate, par știință, răspund unor probleme esențiale legate de viață, moarte, boală, sex, iubire, putere și sunt oameni care au o nevoie atât de mare de astfel de răspunsuri încât pun botul la orice. Și sunt oameni la fel ca ei care scriu despre ce cred ei că e bine. Dar și mai mulți sunt escroci care știu că vor da lovitura și vor face bani. Aceștia sunt cei mai fericiți dintre toți. Restul e tăcere cosmică. 

vineri, 29 mai 2015

Despre o lansare cu „Umbre”

Unul din momentele pe care le-am așteptat încă din copilărie a fost momentul când o să am eu cartea mea, scrisă de mine, cu numele meu pe ea, publicată și aflată pe un raft dintr-o librărie. Evident, imaginea aceasta s-a schimbat radical de-a lungul anilor, pe măsură ce am început să cresc și am aflat, chiar din interior, cum stă de fapt treaba cu publicatul unei cărți, mai ales în România. Dacă la sfârșitul copilăriei mă vedeam dând sute de autografe, primind scrisori (încă nu avea nici măcar un calculator, bașca telefon mobil sau alte cele) de la cititori (sau mai ales cititoare, fiindcă îmi apăruseră primele instincte erotice, naive și inocente) sau apărând la televizor, mai apoi visam că o să mi se vândă cartea în mii de exemplare, că se va scrie despre ea prin toate revistele, că va fi tradusă și copiii copiilor mei vor învăța despre mine la școală. Toate aceste vise s-au atrofiat cu vremea, dar visul de a avea o carte publicată a rămas. 
Și iată că s-a întâmplat acest fapt, mult mai târziu decât speram, dar s-a întâmplat. Am cartea acasă. Există și pe rafturile librăriilor, ba chiar și pe rafturile unor cititori, unii cunoscuți alții nu și ce mai pot spera acum este ca ea să trezească ceva în cel care o citește. Nu cred că cel care scrie nu are în minte un cititor ideal. Al meu este cel care înțelege ideea volumului și căruia măcar un poem îi spune ceva cu adevărat. Bineînțeles, îmi doresc ca ea să fie primită bine de critică sau măcar să primesc câteva mesaje de la oameni care au citit-o și cărora poate le-a și plăcut, dar departe de mine gândul că voi fi o celebritate peste noapte sau că mă voi îmbogăți. Nici la premii nu sper, cu toate că m-ar bucura, nici nu îmi mai doresc să fiu prin cărțile de școală. 

Mi-am dorit de la început să debutez cu poezie. Mulți m-au sfătuit să nu fac asta, să scriu proză, dar eu am insistat că vreau poezie. E un motiv care ține de structura mea interioară și pe care nu știu cum să-l descriu și nici nu vreau. Între timp am început să scriu mai multă proză, dar va mai fi mult până când va apărea un volum de povestiri sau un roman, în primul rând pentru că vreau ca „Umbrele” să aibă un destin și să se epuizeze (tirajul, evident, dar nu știu dacă se va întâmpla asta) și în al doilea rând pentru că nu am niciun proiect gata. Și nici nu am mai scris în ultima vreme nimic. În schimb, am citit mult și am citit cărți bune, și e de ajuns momentan. M-am și angajat, nu pe cine știe ce post, dar ceva plăcut, ceva ce îmi doream și care îmi oferă o doză de libertate la care nu vreau să renunț vreodată. Nu vreau sclavie plătită bine. 

Fiindcă au trecut câtva zile bune de la lansare pot să spun câteva cuvinte. Au venit mulți oameni,
majoritatea prieteni pe care m-am bucurat să îi văd, dar și persoane necunoscute, iar asta înseamnă că oamenii au aflat totuși de carte și le-a plăcut îndeajuns încât să o cumpere și să vină la lansare. Ani de zile am mers la târguri de carte și am participat la zeci sau sute de lansări. De abia acum m-am aflat în postura celui care se lansează (nu pe orbită, ci în cuvinte) și recunosc că e plăcut. Dar nu vreau nici să mă las înșelat de drogul acesta, fiindcă știu că e doar o iluzie. Mă bucur de el cu moderație, mă emoționează și mă încântă, dar nu îi dau o mai mare importantă decât are de fapt. O carte în lume, o carte de poezie mai ales, înseamnă în primul rând ceva pentru autor și pentru o mână de oameni. E un act intim împărtășit cu câțiva oameni, puțini, care citesc poezie. 

Oricum, a fost o lansare bună, a fost un succes din punctul meu de vedere, iar Ciprian Burcovschi, Marius Surleac și Cristina Nemerovschi au spus lucruri adevărate și frumoase despre poezia mea și m-am bucurat să văd și să aud asta. Nu mă interesează decât cei care au înțeles ceva, care au depus un minim efort. Mie mi-a luat ani buni să scriu cartea asta, să o rescriu și să îi dau forma asta bună sau rea și mă aștept ca omul care o citește să-i acorde timpul necesar, timpul lui, fie că e o oră sau 15 minute, dar el să fie acolo. Eu onorez fiecare carte pe care o citesc, mă afund în ea și mi-aș dori ca asta să se întâmple și cu „La o țigară cu umbrele”.

miercuri, 20 mai 2015

Lansare de „Umbre”





Prima mea carte a apărut! Aștept momentul acesta de pe la 12 ani când am scris prima poezie într-un caiet de școală. Au urmat apoi vreo alte 7 caiete care nu vor vedea niciodată lumina tiparului, poate doar postum. Dar între timp am mai scris și, iată că, după lupte seculare care au ținut câțiva ani, am în brațe primul meu volum de poeme. Am emoții, sunt bucuros și sper să fie citită.

Până una-alta vă invit la lansare:



Duminică, 24 Mai, de la ora 13:30, în cadrul Bookfest - Salonul Internațional de Carte are loc lansarea cărții de debut a lui Ion-Valentin Ceaușescu ( Val Ceau), volumul de poeme „La o țigară cu umbrele". Lansarea va avea loc în Pavilion C2, la standul Editurii Herg Benet Publishers.

Vor vorbi oameni, se vor citi poeme, se vor da autografe, autorul va sta apoi la o cafea și o țigară cu voi. Nu uitați să vă aduceți umbra!

- aici este pagina evenimentului

luni, 11 mai 2015

Trailer la Umbre

Foarte curând o să apară prima mea carte, un volum de poeme care poartă titlul „La o țigară cu umbrele”, la Editura Karth, imprint Herg Benet, cu o prefață de Gabriel H. Decuble. Până una-alta vă las cu un trailer emoționant realizat de Ciprian Burcovschi și Adrian Berinde.



later edit: cartea a aparut deja si poate fi comandata de cine vrea, cine pofteste, aici. curând va fi și în librării.
dacă vreți să vă faceți o impresie puteți să citiți aici câteva poeme.

joi, 7 mai 2015

Normal

Nici nu ninge nici nu plouă în societatea românească. E ceață. Vremea e călâie. Nu se întâmplă nimic ieșit din comun fiindcă accepțiunea termenului de „comun” nu prea se mai aplică la noi. Lucruri care ar trebuie să nu fie comune au ajuns să fie banale. Cui îi mai pasă atât de mult că mai intră un politician la închisoare? E ceva comun, oamenii de abia așteaptă să zică: „Să intre toți, așa ar fi normal, sunt niște hoți!”. O femeie ia bătaie în autobuz? Eee, na, dar ce, nu s-a mai auzit? „A meritat-o”, vor zice unii, „dar ce te miri, se întâmplă mereu așa ceva”, vor zice alții. Eu merg cu metroul, acolo e mai curat, dar nici sub pământ nu scapi de proști. 

Mai deunăzi ocupase un bețiv un întreg compartiment. Asculta manele la un telefon, manele vechi, „de calitate”, și juca de unul singur ca personajul lui Rebreanu din Ciuleandra. Și chiuia și mai bea un gât de bere și mai întreba câte o femeie dacă „nu vrea pulă de Pantelimon”. Femeile, mai timide de felul lor, au refuzat și s-au cărat în alt compartiment. Și bărbații o dată cu ele. De abia după vreo 3 stații s-a găsit un paznic să îl ia la rost, dar nu l-a dat jos, doar i-a zis să dea muzica mai încet. Și a dat-o. Pentru o stație. Fiindcă așa e normal. E liber omul să se distreze dacă vrea, unde vrea. Libertatea lui nu se termină unde începe libertatea mea. 

Până una-alta vă las în compania unui panda-robot uriaș. În China se află. Evident.