marți, 27 decembrie 2011

câteva gânduri despre Crăciun și o comemorare

nu știu alții cum sunt,dar eu am tot căutat să simt măcar o fărâmă din magia Crăciunului,așa cum era ea odată, în vremurile ancestrale ale copilăriei mele....și nu am mai găsit-o. nu e nicăieri,chiar dacă e trâmbițată peste tot prin lume. nu vreau să fiu eu gică contra, dar parcă oamenii au uitat despre ce e Crăcciunul. Am văzut câteva reportaje pe la tv în care oamenii chiar habar nu aveau ce se sărbătorește, unul dintre ei zicea că e Sfântul Crăciun și un altul ”e despre porc, facem un cârnat, o țuică, ce să fie”. m-am crucit. nu sunt eu cel mai religios om din lume și nu prea merg la biserică din motive care nu țin de credința mea, ci de prostituția acestei instituții,însă măcar am habar despre ce e vorba. Oameni buni, Crăciunul nu e un motiv de a mânca porcește, la vălău, și de a bea până la fisurarea ficatului (chiar dacă,oameni fiind e normal să bem și să mâncăm), e un bun prilej de reconectare a sinelui cu spiritul. unde sunt obiceiurile, colindele, smerenia? eu nu le mai văd. și asta mă întristează...


în altă ordine de idei, deplâng moartea liderului formației Woods Of Ypres , David Gold, mort într-un accident de mașină, pe 21 decembrie 2011, la vârsta de 31 de ani. unul dintre cei mai buni din aria lui. știu formația de câțiva ani buni și mi-au plăcut de la prima ascultare. o formație melancolică, foarte specială, versuri și melodicitate care te transpun într-o stare aparte. am fost trist și șocat când am citit despre moartea lui, atât de puțin mediatizată. doar câteva siteuri de profil au scris despre asta. știu, e o formație underground, dar totuși, atâta ignoranță mă scârbește. dacă murea vreun starlet din ăsta care trăiește un sezon, aflam și de la fierul de călcat când îl băgam în priză. e tare păcat că oamenii cu ceva în minte, care compun muzică bună, care chiar transmite ceva, care chiar îți umple spiritul de emoție și frumusețe, nu sunt apreciați. știu, e o banalitate ce spun eu acum, dar e cât se poate de adevărat. o lume întoarsă, care mă sperie prin idioțenie și absurd... dar, rest in peace David... only the good die young.... Asculta.

La Horezu e cald și a trecut Crăciunul. fără zăpadă. fără magie. dar sunt acasă, am familia, câinele și prietenii alături și mă simt bine.

miercuri, 14 decembrie 2011

despre umilința bărbatului îndrăgostit

există momente în viața fiecărui bărbat, când necesitatea de a conduce spre hogeagul său de taină o reprezentantă a sexului frumos îl îndeamnă la lucruri ce depășesc limitele suportabilității, lucruri atât de rușinoase încât trebuie eliminate pentru totdeauna din mintea sa și despre care nimeni, mai ales cei apropriați nu trebuie să afle, nici sub tortură. fiecare a trecut prin asta, nimeni nu vrea să vorbească, toți plecăm rușinați capul și ne pierdem în suspine surde, în hăul fără fund al sufletului atins de plaga culpabilității. dar, bărbătește, suferim în taină și ne alinăm cu suavul gând că altă soluție nu exista în acel moment. asta e, nevoia de iubire doare și pentru a alina rana, niciun balsam nu e prea scump, prea rușinos. nu trebuie să fim acuzați de către ceilalți și mai ales ceilalți tipi nu trebuie să ne ia în râs, pentru că,vorba aceea din vechime, cu roata care se întoarce, se cam adeverește.

sunt sute de povești ale umilinței, fiecare secol, fiecare timp a avut metodele sale de a umili sufletul bărbătesc. în zilele noastre,pe lângă deja clasicele ore petrecute prin malluri, ore de o suferință atroce, ore de admirat textile colorate, de făcut complimente, de aprecieri care consumă imaginația noastră, la sfârșitul cărora parcă nici nu mai avem chef de răsplata promisă, când îndurerați și secați de ultima urmă de putere și de mândrie, gânduri negre ne umbresc mințile. dar asta este doar o joacăm pe lângă celelalte invenții ale umanității, menite să ne ucidă și ultima urmă de masculinitate, totul penru o clipă de vinovată plăcere.

o altă crudă umilință este plimbarea prin parc, prin oraș sau cea mai gravă prin același mall, unde dacă se mai află oameni cunoscuți, gen prieteni sau colegi,ești deja mâncat de viu, este aceea a plimbatului în spatele femeii (sau singur), cu un cățeluș, gen câine poșetă. imaginați-vă un bărbat în toată puterea cuvântului, ieșind în lume cu un animăluț în brațe, cu o fundiță roz în jurul gâtului (nu mă judecați greșit, iubesc animalele). câte priviri ironice, câtă batjocoră trebuie să suferi și totuși, trebuie să te menții demn și să-i zâmbești frumos celei pe care mai bine nu ai fi întâlnit-o și care te-a supus acestei umilințe.

dar nici asta nu e atât de grav. urmează lucruri despre care circulă povești care fac pielea de găină oricărui bărbat. acele lucruri pe care le înțelegem tăcut, dar pe care ne rugăm să nu ni se întâmple vreodată. să enumerăm câteva mai soft, pentru calmarea sufletelor slabe, înaintea loviturii finale : așteptatul în ploaie în fața unei clădiri din care ea trebuie să iasă, de preferință cu un urs bleg de pluș în brațe ; mersul cu gașca ei de retarzi la karaoke unde, pentru a îți demonstra iubirea nețărmuită față de nobila piz...muitoare, trebuie să cânți o melodie zaharoasă și stupidă, iar de preferință trebuie să pari transfigurat de pasiune și să îi trimiți bezele prin aer (drama este completă dacă undeva în sală se află un grup de bărbații batjocoritori care îți spun adevărul în gura mare). e nevoie de curaj și mult alcool ; urmează ceva aparent inofensiv, dar cei care au trecut prin asta, știu că nu e așa: ești într-un loc strâmt, alături de alți oameni, un lift, o cameră mică. sună telefonul, este ea, magnifica, vorbiți iar la sfârșitul convorbirii trebuie neapărat să te maimuțărețti și să îi spui cât de mult o iubești folosind cuvinte a căror simplul gând la ele mă înfioară, pentru că altfel, înseamnă că nu o iubești și nu mai pupi decât o ceartă și joc de mână. și altele.

dar ultima invenție poartă un nume atât de frumos, dar care ascunde o armă mortală: Twillight Saga, în combinație cu o sală mare de cinema. dacă o să vedeți vreodată ieșind de la un film din această serie, vreun băiat, să știți că ori e gay, ori e critic de film (și aici compătimira mea este fără sfârșit), ori e vreun amărât care stă leșinat de mâna vreunei fete pe care sărmanul ar vrea să o fută. priviți-i ochii, sunt stinși, marcă a unei agonii ce s-a întins pe câteva ore, colțurile buzelor sunt lăsate, pielea mai palidă decât a infamului vampir. zâmbește cu greu când melița din fața lui, extaziată și udă de la admirarea trupului pattensonian și privirilor celorlalți mușchiuloși, disecă împreună cu alte puicuțe minunăția la care au asistat. zâmbește pentru că altceva nu mai poate face, a intrat în horă și trebuie să se adune și să culeagă rodul. dar să recunoaștem, este inuman ca orice posesor a măcar un testicul să asiste la așa ceva. este ultima redută a umilinței.

dar știți ce este cu adevărat dramatic? ca după toate aceste reale ciobliri ale egoului, bravul nostru erou să plece acasă fără domnișoara, care își dă seama brusc că sunt doar prieteni, că are prieten, că e prea devreme pentru iubirea carnală sau alte motive de genul acesta, provocatoare de sangerare internă. atunci, înfrânt, secat, fără puteri, umilit, stors, bărbatul se întoarce acasă singur și cu ultimele puteri, își aruncă la closet, împreună cu amara spermă, și ultima picătură de demnitate....

miercuri, 7 decembrie 2011

Constantin Fântâneru - Interior

”-Mama mi-a spus să vă întreb ce-aveți de gând cu chiria,zise.[...]
-Ce am de gând, repet și mă ridic pe spătarul scaunului. Umerii mă dureau de concentrare și umilință.
-Să spui doamnei că sunt om, zic eu afectând un cinism nenatural și încep să mă plimb cu mâinile în cruce, sub draperia ferestrelor. Fetița așteaptă în ușă,contradictorie. Florile din glastră se ofiliseră și nu le observasem. Asta nu pot s-o iert,spun divagând și privii la fată râzând.
-Vai, Cati scumpă, uitai să ud florile, dragile mele flori![...]
-Să spui doamnei că aștept primăvara, zic ca mai înainte, în delir, aștept primăvara!”

câți dintre voi au auzit de Constantin Fântâneru și de cartea sa, ”Interior„? nu cred că prea mulți. recunosc că nici eu nu am auzit de el până săptămâna trecută, la cursul de literatură interbelică ținut la Litere de Mircea Cărtărescu,când a fost anunțată următoarea carte ce va fi discutată. ieri, marți, a ținut curs despre el și această minunată carte,singurul său roman de altfel. a mai scris un studiu despre Blaga- ”Lucian Blaga și gândirea mistică” și un volum de poeme- ”Râsul morților de aur”,toate publicate în anii `30. din câte am auzit, editura Limes a publicat câteva dintre manuscrisele sale rămase după moartea acestuia, în anii `80,complet uitat,ignorat și trist. cazul lui este unul atipic în literatura română. îl putem compara cu cel al lui Salinger, cu mențiunea că acesta din urmă s-a retras de bunăvoie din literatură și cele câteva volume ale acestuia sunt cărți cult, publicate în toată lumea. ce s-a întamplat de fapt cu acest autor, care a scris o carte unică în perioadă și aproape unică în toată literatura română? 

păi, după cum zicea Cărtărescu, problema lui a fost că a făcut niște alegeri proste care l-au afectat toată viața, cea mai mare fiind aceea că a fost simpatizant legionar. dar să o luăm de la început. în 1932, la 25 de ani, un tânăr total necunoscut, dar care era prieten și fost coleg de școală cu oameni precum Eugen Ionescu („nu se simte bine nici la oraș, nici în cultură, nici printre oameni, nici singur”-spunea acesta despre el) sau Mircea Eliade,publică o carte absolut inovatoare,o carte cum nu mai fusese în literatura română,romanul ”Interior”, roman care a dat startul literaturii ”bizarei aventuri de a fi om”, cum o numește Simona Popescu în prefața volumului reeditat după prea mulți ani, la Polirom, 2006, care va fi continuată de Max Blecher sau H.Bonciu. este o carte poetică, fără subiect, despre cufundarea unui adolescent întârziat în subreal sau irealitate (termen care va fi preluat de Max Blecher în volumul său mult mai cunoscut- ”Întâmplări în irealitatea imediată„ - dar să nu uităm că Fântâneru a fost primul care a scris despre asta), prin plimbări prelungi prin oraș, contemplarea naturii, a oamenilor, a micilor întâmplări care trec neobservate pentru majoritatea oamenilor. 

dacă personajul lui Blecher se cufunda în irealitate prin autohipnoză sau Rimbaud prin dereglarea totală a simțurilor, Călin Adam, personajul lui C.F. se rupe de lume prin focusarea până la delir a unor obiecte sau spectacole ale lumii, până la totala anihilare a relațiilor cu lumea normală. el merge pe străzi, se întâlneste cu oameni cu care nu poate comunica, vorbește cu fete cărora nu știe cum să le transmită că se simte atras de ele (e un episod memorabil în are acesta își rupe un nasture de la palton și i-l oferă unei fete pe stradă pentru că nu putea să îi spună în cuvinte că i se pare drăguță). nu știm mai nimic despre el, nu știm ce va face în continuare. e un roman despre senzații, oniric, un roman care explică inexplicabilul.

așadar, la 25 de ani Fântâneru publică acest roman care rupe, este primit de critica vremii cu recenzii formidabile, toată lumea îl citește, este un fenoman. și gata. asta este tot. urmează cele 2 volume, autorul se întreține făcând critică de întâmpinare în Universul. ușor, dispare din peisaj, este uitat. vechii prieteni îl uită, vine comunismul, care îl îngroapă total, pentru că fusese simpatizant legionar. este nevoit să se întoarcă în satul natal din județul Argeș, unde predă română, dă meditații (un detaliu important- el este cel care îl meditează pe Constantin Noica la greacă), are o căsnicie ratată, este chiar considerat nebun de către majoritatea oamenilor. este greu de spus cum un tânăr entuziast, cult, educat, plin de viață și de vise reușește să se rateze aproape total. spun aproape total, pentru că în anii `80 a fost redescoperit și i se republică romanul, iar în 2006 apare la Polirom o foarte frumoasă ediție cu un studiu introductiv consistent semnat de Simona Popescu, iar faptul că se predă la facultate este foarte important. așadar începe să fie redescoprit și repus în drepturi. m-aș bucura enorm dacă acest micuț roman va fi citit de din ce în ce mai mulți oameni. chiar merită.


bănuiesc că este cât se poate de dureros și de frustrant să vezi cum toți foștii tăi prieteni au cariere fulminante în lume, devin autori internaționali,iar tu te mistui în uitare într-un sat pierdut de lume. mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Fântâneru ar fi continuat să scrie romane, dacă nu ar fi fost pus la zid de comunism. oare ar fi reușit să se ridice la așteptările create de acest remarcabil debut sau ar fi dezamăgit? cert e că nu se știe cum, a reușit să scrie o carte deosebită, care l-a inspirat pe Max Blecher să-și scrie capodopera. și mă bucur că posteritatea îi este prielnică. e chiar păcat ca o asemenea carte să fie atât de vitregită. pe mine mă fascinează acest om, acest destin și cartea lui. salut editura Polirom și editura Limes (încă nu știu ce cărți au apărut,dar le voi căuta) pentru inițiativă.

so, dacă vreți o cură de dezintoxicare de real, apelați cu încredere la „Interior”.

duminică, 27 noiembrie 2011

Despre o altfel de carte și un altfel de om: ”Litera din scrisoarea misterioasă” de Alex. Leo Șerban


recunosc, alex. leo șerban a devenit un scriitor fetiș (știu, lui nu-i plăcea să fie numit scriitor, ani în șir a refuzat să publice în volum) pentru mine. i-am citit toate cărțile (minunatele Dieteticii; volumele dedicate filmelor, a fost în primul rând critic de film, unul dintre cei mai buni, poate chiar cel mai bun,original și plin de subtilități; cartea lui de poeme-Alte camere, alte glasuri de ieri, care este de o gingășie și o sensibilitate cum nu am mai întâlnit de multă vreme. și-ar fi putut face cu ușurință un nume numai din poezie, dacă ar fi vrut. le recomand tuturor). a venit timpul să îi citesc și novella, scrisă în engleză,în ultimul an din viață,în exilul autoimpus,care a fost lansată la Polirom, inițial în formă de e-book acum ceva timp și ieri la Gaudeamus în formă tipărită. este vorba despre Litera din scrisoarea misterioasă, în traducerea excelentă a Antoanetei Ralian,cu o foarte emoționant - riguroasă ”încercare de portret” semnată de marele lui prieten Horia-Roman Patapievici. 

am citit-o azi, în câteva ore, pe nerăsuflate. este o mică bijuterie de imaginație și joacă, un roman fantastic, populat de personajele Borges, Pessoa și heteronimele sale, un comerciant de opere false, Franz, trei agenți nătângi ai Interpolului, o bucătăreasă cu multe secrete, Rosa și fata ei, ”fată bătrână”, Rossalita+alte câteva personaje pe care vă las să le descoperiți. pe lângă faptul că e scrisă impecabil, de un autor matur, care parcă are zeci de romane în spate (din păcate pentru noi toți, acesta este singurul său roman, foarte mic ca dimensiuni. tare mult mi-aș fi dorit să fi scris mai mult de-a lungul timpului sau să mai fi trăit și să mai fi scris. câte opere minunate nu s-au pierdut odată cu moartea lui...), subiectul și maniera de exploatare este aproape unică în literatura română. nu avem un roman serios,grav, cu pretenții de operă capitală, dar avem o fantezie aproape postmodernistă, din care răzbate dragostea autorului pentru literatură, pentru Borges, pentru romanul picaresc, pentru creionarea diferitelor caractere. 


după cum bine zice Patapievici, nu avem un roman psihologic, ci metafizic. eu adaug că avem un meta-roman, un roman de aventuri metafizic, pentru oameni mari. sunt încă sub influență, îmi circulă prin cerveau (nu am ales întâmplător acest cuvânt franțuzesc)întâmplări și mistere din carte, personaje, cuvinte.

ce pot să mai spun este simplu: dacă sunteți plictisiți și agasați de lumea asta smintită, atunci creați o mică ieșire din scenă și pătrundeți în lumea lui a.l.ș. sunt sigur că o să vreți să intrați și mai mult în lumea lui,în celelalte cărți, articole, eseuri. chiar așa, știu că a mai scris un eseu despre Proust, în franceză. aștept cu nerăbdare să îl citesc. Allain de Botton (a.l.ș. era un mare admirator) s-a arătat încântat de studiu și o să o publice în Franța.

sunt curios ce reacții critice vor fi la această minunată carte. e posibil ca mulți să nu o înțeleagă, așa cum nu l-au înțeles nici pe omul a.l.ș. dar sunt sigur că el, dacă ne vede, se va amuza discret.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

ți-ai dat banii pe cărți. cum faci să mănânci?

există momente în viața fiecărui om care citește în care se pune problema: mâncare, haine sau întreținere sau cărți, cafea și țigări (pentru fumători, această întrebare se poate pune și astfel: mâncare sau țigări?) și dacă setea de cultură e mare, atunci răspunsul e simplu (de fapt e dificil , căci s-aer putea să slăbești puțin). ai văzut o carte în vitrina unei librării, ai citit despre ea pe vreun blog sau în vreo revistă și ți se pare cea maio frumoasă carte din lume și trebuie neapărat să o ai sau e o nouă apariție a unui autor preferat. poate îți trebuie la facultate. și te uiți în portofel, vezi că e cam gol, ești student, nu ai job (sau ai job, dar câștigi puțin, desschizi și frigiderul și nu te lovește decât o răceală amară (s-au terminat proviziile și mâncarea de la mama). dar tu vrei musai să citești cartea aceea (nu contează că pe rafturile bibliotecii zac zeci de cărți pe care încă nu le-ai citit și care la un moment dat ți s-au părut și ele atât de atractive încât să merite o scurtă înfometare). ce e de făcut?

păi strângi din dinți, îți numeri banii (nu îți mai ajung și de mâncare, poate doar de o cutie cu lapte și cereale ieftine, asta dacă ești norocos și mai ai destule țigări în pachet - asta dacă mai ai și câteva pliculețe de ceai sau o lingură de cafea, dacă nu, e și mai nasol, trebuie să bei apă sau te mulțumești cu pișoalca de la tonomatul de cafea) și te duci repede la librărie, asta până nu ți se face destul de foame încât să zici că mai aștepți câteva zile, poate primești ceva de acasă, poate își mai amintește cineva că are să îți dea niște bani sau găsești bani pe jos.

bun, ți-ai luat cartea, ești deosebit de mândru, te afunzi în lectură de cum intri pe ușă, ba poate chiar încă din metrou. mai ai țigări, ți-au ajuns banii și de câțiva covrigi. mai ai de o cafea și trei ceaiuri. azi trăiești. poate chiar și mâine, până pe seară.

supraviețuiești până a treia zi, dar deja te-ai apucat de fumat mucuri și bei apă. ai mai avut bani de o pâine și ai găsit un borcan cu magiun în fundul frigiderului. dar mai sunt câteva zile până primești bani și nu ai găsit bani pe jos și nici nu și-a amintit nimeni că are să îți dea ceva. ce e de făcut. e simplu. ți se face brusc dor de toți prietenii și prietenele (dacă ai iubit/iubită, e mai simplu). și începi să dai telefoane. te autoinviți pe la ei. le explici cât de nașpa ai fost îm ultimele luni că nu i-ai mai căutat, le spui cât ai avut de lucuru, cotești discuția spre vremurile bune. or să se îmbuneze și cum ești pe la ei, or să te întrebe dacă nu îți e foame sau sete, ai cafeaua asigurată. dacă sunt fumători, te bați cu pumnii în cap că ai uitat pachetul acasă și te alegi și cu țigări. dacă nu, asta e, măcar mînânci. o altă soluție, după ce ți-ai epuizat prietenii, e să apelezi la mătuși și unchi, sigur se vor bucura săm te vadă. partea proastă e că va trebui să le uzi florile, să te joci cu pisicile, câinii și să dai seamă la tot ce ai făcut de când nu v-ați văzut.

vei mai asculta și câteva povești, pe care deja le știi. dar astea sunt variantele cele mai domnești. poate nu ai prieteni (sau prietenii tăi sunt la fel de strâmtorați ca tine). o metodă riscantă, dar care poate da roade. se ia o moacă de om sincer, candid și demn, care din păcate a rămas fără bani pe moment și îi e foame. te duci noaptea, după ora trei la un McDonald„s. aștepți să nu mai fie alți clienți. se bagă textul : ”salut. uite, îmi e atât de rușine să fac asta, dar am rămas fără bani și de abia mâine primesc.
am lucrat și eu câteva luni la un mec și știu că rămân destule chifle, cartofi, pulpe pe care oricum le aruncați. dă-mi și mie câteva, sunt lihnit.” trebuie să spui repede asta, fără să te întrerupă.ai grijă să fii bine îmbrăcat, să nu te ia drept cerșetor, doar un student care a rămas în pană. dacă ești tip și e o gagică vânzătoare, zâmbește larg, spune-i cât de bine arată, bagă vrăjeală. dacă ești tipă și e un tip, știi ce ai de făcut. dacă ai o doză mai mare de tupeu, poși să ceri și ceva de băut, eventual o țigară. ai șansă mari să îți iasă. oamenii ăia au salarii mici, își urăsc slujba și dacă îi faci să creadă că sunt subversivi, ai rezolvat-o.

marți, 22 noiembrie 2011

Vis vintage


in dulcele stil clasic

Vis vintage

sângele diavolului s-a vărsat peste tine
peste mine, peste voi, peste noi amândoi
în grădina secretă nu mai cresc iederă și flori
și bătrânul nu mai cântă noaptea la fluier și oboi

ne-am îndepărtat de lumea asta îndepărtată
ne-am construit mașini și în atmosferă zboară
rachete, se construiesc hoteluri sub pământ și pe lună
dar nu ne mai iubim ca cei de odinioară

curând ne vom teleporta sufletele
dintr-unul în altul, din vase în pomi
dar nu mai stăm la umbra unei idei
ne închinăm smeriți la eoni și atomi

ți-am oferit în dar o zi pierdută
și mi-ai promis o noapte vintage
dar cred că e posibil încă să mă îmbăt
cu ganduri reci de nu o sa ajungi

nu-mi spune că evoluăm și că vom
fi nemuritori închiși sub clopotul de sticlă
pentru că ne vom uita pe noi și al bătrânilor nume
vom fi numere care la ceruri nu se mai ridică

dar încă mai există copacii seculari
hai, ne vedem pe seară pe dealul viilor
ți-oi împleti un pat din frunze verzi de nuc
și om vorbi în tihnă despre formele norilor

știu că miros a sânge și pielea mea e moale
încă am vene care pulsează în trupul meu
și tu mai porti în păr parfum de trandafiri
și corpul tău e cald și când respiri mai greu

îți simt trupul cum saltă și inima cum bate
suntem încă aici suntem încă în lume
deconectați ne smulgem firele cu dinții
și ne mirăm cu duioșie când soarele apune

dar cine să ne creadă și cine să ne îndrume
decât a noastră fire a vieților ce curg
dar vom trăi departe de lumea zbuciumată
și vom muri pe iarbă privind către amurg.

marți, 15 noiembrie 2011

Pornind de la Hachi: câteva amintiri despre câinii mei.

în seara asta am revăzut emoționantul și tristul film Hachiko: A Dog's Story, din 2009, cu Richard Geere în rolul unui profesor care dezvoltă o legătură impresionantă cu un câine găsit. este un film splendid și extrem de trist. e marcant de-a dreptul. e un must see pentru toți cei care iubesc câinii, dar nu numai, pentru orice ființă omenească ce are un dram de sensibilitate. este un film inspirat de un caz real, o poveste despre prietenie și devotamet. niciodată un om nu va fi capabil de atâta iubire și devotament pentru un alt om  încât să facă ce a făcut Hachi. Niciodată. I cried. și astfel mi-am reamintit de răposații mei câini și le-am dedicat acest post. dorul de ei nu o să îmi treacă niciodată.

mie îmi plac câinii. mai bine zis, mie îmi plac foarte mult câinii. familia mea a avut mai mulți de-a lungul timpului, însă primul pe care mi-l amintesc a fost Pongo (numit de mine așa, în onoarea câinelui cu același nume din 101 Dalmațieni, desen animat pe care l-am văzut în prima parte a copilăriei de câteva sute de ori, pe o veche casetă, la televizorul Orion) care era alb și cu pete negre și semăna a dalmațian, dar nu era. eram foarte mic, dar țin minte că îl iubeam și îmi vine în minte o după-amiază de toamnă ploioasă când stăteam lungit pe scările de la casă și Pongo era legat de cireș. schelălăia. îi era frig, era ud. l-am dezlegat. m-a lins pe mână și s-a adăpostit în magazie. i-am citit recunoștința în ochi.

apoi este marele câine alb,care cred că a fost înaintea lui Pongo. era deja bătrân când m-am născut. nu îmi amintesc multe lucruri despre el. doar că într-o zi a venit cu o lăbuță ruptă acasă. mama mi-a zis că a fost în cățălărie și de aceea a venit rănit. și eu le spuneam tuturor printre lacrimi : a dat cățălăria cu piatra în el. ei râdeau. pe mine mă durea. a murit la scurt timp.

a mai fost încă un câine mic și drăguț care nu a rezistat prea mult. a mâncat un pește otrăvit, pus de o vecină pentru vulpi. știu doar că dormea cu capul la mine în poală.

când am mers în clasa I, ai mei mi-au adus un câine, primul meu prieten adevărat. el a reprezentat toată copilăria și adolescența mea. îl chema Gică (sau Lucky - răspundea la ambele nume) și l-am iubit mai mult decât pot spune. timp de ani de zile m-a însoțit peste tot, mă aștepta când veneam de la școală, stătea cu mine când eram trist, suferea cu mine, mă ajuta în felul lui gingaș și sincer. a fost un câine devotat. îi plăcea să se joace cu mingea. într-o altă viață, una omenească, ar fi fost un bun fotbalist. era pur și simplu înnebunit după acest joc. mi-a spart toate mingile în pasiunea lui neclintită. nu m-am supărat niciodată pe el. regret enorm că de câteva ori l-am bătut. nu rău, dar îndeajuns încât să îl întristez și să îl îndepărtez. m-a iertat de fiecare dată și făceam pace cu o partidă de minge. îi plăceau nucile verzi. toamna când veneam de la școală și mergeam sub marele nuc din grădină, era prezent. spărgeam nuci și le împărțeam cu el. îi plăceau și merele. dar mai mult se juca cu ele. aș putea scrie lejer o carte despre el și despre toate prin câte am trecut împreună. și ar ieși o carte bună pentru că Gică a fost cu adevărat un câine deosebit. nu era de rasă pură, era o corcitură între șoricar și o altă rasă. îmi ajungea până la genunchi. erau maroniu-roșcat și avea ochi bruni, superbi. când mă privea uitam de toate. între doi oameni nu poate exista o relație asemănătoare ca între un câine și un om. este altceva, este o legătură cu totul specială. dacă Gică ar fi știut să citească și să vorbească ar fi fost peste o mare parte din populația umanoidă. a trecut pe lângă moarte de multe ori (de unde si numele- Lucky). l-am salvat de fiecare dată. aproape.... însă ultima oară nu am mai putut face nimic.

ajunsese la aproape 11 ani și a venit într-o seară plin de răni. poate l-a bătut cineva sau aceeași cățălărie a dat cu piatra în el, nu știu exact. știu că la câteva zile, după ce se înnoptase bine, deși stătusem toată ziua cu el în magazia din curte nu voiam să plec. mă privea cu o tristețe sfâșietoare. nu mai avea putere să schelăie, era deja extrem de slăbit. într-un final am plecat în casă. știam că nu aveam să ne mai întâlnim niciodată. a doua zi l-am învelit într-un cearceaf și l-am dus sus pe dealul în care se simțea el cel mai bine. de acolo privea lumea de sus. l-am îngropat. atunci am făcut primul pas adevărat spre maturizare. l-am visat de câteva ori. alerga vesel.

la vreun an l-am adus pe Roco acasă. era un descendent, a nu știu câta generație, din Gică. o frumusețe. era mic și pufos. un ghemotoc cu viață în el. chiar dacă nu l-a putut înlocui pe Gică, Roco s-a strecurat repede în sufletul meu. a devenit mica mea flebețe. un câine inteligent și energic, un rebel canin. de aceeași statură ca și Gică, dar cu mai mult păr. m-a ajutat să trec printr-o perioadă extrem de dificilă despre care nu o să vorbesc. când am plecat la facultate, cu un an întârziere,  nu a mâncat câteva zile. stătea cocoțat pe gard și aștepta să mă întorc. suferea mai mult decât ar fi în stare mulți oameni. Roco era una dintre bucuriile întoarcerii acasă. simțea cu câteva ore înainte că aveam să vin și devenea agitat. când intram pe poartă sărea pe mine și mă îmbrățișa. literalmente. se ridica pe picioarele din spate,iar pe cele din față și le încolăcea în jurul piciorului sau grumazului meu și își punea capul pe mine. nu mi-ar fi dat drumul pentru nimic în lume. după câteva minute se ducea să anunțe familia că m-am întors.

era adorabil. din păcate timpul meu alături de el a fost îngrozitor de scurt. la nici trei ani,într-o noapte, vara trecută, istoria s-a repetat. cineva( a nu se înțelege ființă capabilă de empatie, ci un hibrid care face de rușine omenirea, prin asemănarea palidă și tristă cu oamenii) l-a omorât în bătaie. s-a târât spre casă cu ultimele puteri. când m-a trezit mama, dimineață devreme și mi-a zis că Roco a murit, însoțită de sora mea care plângea în hohote, am simțit literalmente cum ceva s-a dereglat în mine. pentru câteva momente nu am mai fost pe lume. ca o paranteză, pentru ca anumite persoane să nu râdă de mărturisirile mele poate patetice, vreau să spun un lucru: precum legătura dintre un om și un câine nu seamănă cu cea dintre un om și alt om, nici durerea morții unui câine nu se aseamănă cu duerea morții unui om drag. în esență sunt la fel, dar există o anumită diferență care ține de intensitate. în ultimul an, mai multe persoane în vârstă pe care le iubeam au murit și am suferit enorm. nu există termeni de comparație între cele două dureri, însă eu le resimt pe ambele într-un mod foarte intens.

așadar, atunci când i-am văzut trupul mutilat, am amețit și am plâns până când mi-au secat literalmente lacrimile. nu voiam să accept. l-am îngropat lângă Gică. am plecat la facultate și multă vreme nu am vrut să mă mai întorc acasă. ideea că Roco nu mă mai aștepta, nu mai avea să mă îmbrățișeze era insuportabilă și încă este. îi privesc pozele des și îmi aduc aminte de el cu drag. îmi e dor de el. la fel de mult cum îmi e dor de Gică. zilele astea mi-a fost enorm de dor de cei doi câini minunați, la fel cum mi-a fost dor de bunica (ea murit la câteva luni după Gică) și de celelalte persoane dragi care au plecat într-o lume mai bună. dacă există un Rai al câinilor mi-aș dori ca după moartea mea să merg acolo măcar un minut și să îmi mângâi câinii. și pe Pongo și pe marele câine alb și pe cățelușul cel simpatic pe care abia mi-l mai amintesc, dar mai ales pe Gică și pe Roco. și apoi să merg mai departe unde îmi e locul.

între timp sora mea a adus un nou câine, o mogâldeață mică și drăcoasă, pe care l-am numit Bruni. are puțin peste 8 luni și am început să îl iubesc și pe el. chiar dacă îmi e atât de dor de Gică și de Roco.... e un câine bun. prefer oricând compania câinilor multor oameni, care nu își merită statutul privilegiat de a fi om.



el a fost Roco.


el a fost Gică

luni, 14 noiembrie 2011

Alte cuvinte, altfel de zbor



Alte cuvinte, altfel de zbor

Sunt alte cuvinte
Din altfel de lumi
Din altfel de gânduri
Tu stai pe o bancă
Și banca e-n aer
În aer e o lume
La care visezi
Sub bancă e un vis
Pe care îl mângâi
Și în tine se naște
Un nou paradis

Când lume se uită la tine
Te vede așa cum ești tu
Când stai și privești
Spre lume care se uită la tine
Și nu își dă seama
Că tu nu iubești
Dar tu ești acolo
În altfel de clipe
Când trec bicicliști
Te oprești din visare
Și parcă se pare
Că muzica curge
Dinspre căștile lor
Pe pereții rupești

Și clădirile vechi
Se înclină și pică
Iar din apa fântânii
Sar pești aurii
Tu îți pui o dorință
Dar peștele râde
Și tu îți amintești
Că nu trăiești
În povești
Când erai mai tânăr
Credeai în magie
Și în noapte plecai
Să întâlnești sânziene
Dar noaptea era scurtă
Și tu erai mic
Și te mulțumeai
Să privești licurici

Azi sunt alte cuvinte
Și sunt alte cărări
Iar tu te-ai pierdut
Nu mai știi cine ești
Și stai pe o bancă
Și copii zâmbesc
Și lumea e mare
Și oamenii mor
Tu nu înțelegi
Când te trezești dimineața
Lumina e cea care
Crează culori

Fluturii trăiesc doar
O zi pe pământ
Și tu bați din aripi
Ai ieșit din cocon
Și lume e o zi
Una mai mare
Dar sunt alte ecouri
Și alte ferestre
Iar tu ești bătaia din aripi
A marelui fluture
Care moare în zbor

joi, 10 noiembrie 2011

Lansarea romanului grafic ”Travesti” (impresii)

în seara asta am fost la un eveniment,primul de genul acesta pentru mine, care m-a făcut să visez. la Anexa Foto a Muzeului Național De Artă Contemporană s-a lansat romanul grafic Travesti al lui Edmond Baudoin după romanul lui Mircea Cărtărescu. este de fapt o traducere a cărții apărută acum câțiva ani în Franța. A ieșit o comoară de carte, foarte frumoasă, o nouă viziune asupra romanului lui Cărtărescu. În România nu există încă o piață pentru cărțile de acest gen, însă văd un viitor al lor în următorii ani. de fapt, noi nu avem o istorie benzii desenate, din păcate. însă puținele reviste pe care le-am avut și puținele cărți care au apărut până acum s-au bucurat de succes sau cel puțin de curiozitate. 

nici eu nu sunt un mare specialist în BD, însă îmi place genul și am o mare adimrație pentru artiștii și scriitorii care și-au făcut un nume și care au scris și scriu istorie în BD. romanul grafic este o parte a viitorului.  îmbinarea cu succes dintre text și imagine mi se pare pasională. și când e vorba despre un scriitor precum Mircea Cărtărescu, un artist precum Edmond Baudoin și o carte precum Travesti (prima carte a autorului pe care am citit-o și o carte dragă mie, o carte plină de simbol și care te transpune într-o lume-lumi- atât de bine conturată și de bizară) nu poate fi vorba decât de un succes. aștept cu nerăbdare să o citesc, să o recitesc, să intru în lumea imaginilor, să mă bucur de ele și poate să recitesc romanul original.
Domnul Baudoin m-a fermecat în această seară. mi-aș fi dorit să stau zile întregi să îl ascult, să port lungi
conversații cu dânsul. este un om pasional. un monument în sine. sper să mai găsesc cărți de-ale lui în România. sper să nu fie singura dată când îl văd. chiar sper. mi-a plăcut și stilul lui unic de a da autografe-desenând în timp real pe prima copertă a cărții și semnându-se sub. mă bucur de o semnătură personalizată.

Mircea Cărtărescu este un om norocos pentru că a putut beneficia de această colaborare. dar merită din plin. vă îndemn pe toți să căutați, să cumpărați, să împrumutați etc și să citiți această carte minunată, apărută la Editura Humanitas la un preț accesibil. citiți cărțile lui Mircea Cărtărescu și bucurați-vă de desenele magice ale lui Edmond Baudoin.

joi, 3 noiembrie 2011

poate


poate într-o zi toate vor avea un sens. poate timpul nu e atât de crud pe cât mi se dezvăluie în aceste zile, zile pierdute în toamnă, în ceață, în aburi tari și în nicotină. timp pietrificat în cana cu ceai negru, îndulcit cu miere. poate cărțile vor fi din nou citite și muzica din nou va alina această lume alienată. poate se vor scrie din nou versuri sensibile. poate oamenii vor citi din nou mai multă poezie. poate nu va începe un nou război. poate politica va redeveni ceva pasional. poate la televizor vor fi din nou emisiuni bune. poate nu se vor mai demola cele mai frumoase clădiri ale Bucureștiului. poate Regele își va primi din nou coroana. poate voi întâlni din nou ființe sensibile. poate voi fi mai puțin leneș, mai puțin melancolic și mai mult ancorat în realitate. poate voi citi toate cărțile lui Murakami(mai am câteva). poate voi avea timp de Cortazar și de Borges. poate voi scrie versuri mai bune, chiar și un roman. poate voi avea succes. asta dacă o să mă publice vreodată cineva. poate vor dispărea manelele. poate nu doar banii vor conta în lume.
poate că voi călători în Europa și voi vedea un concert Slayer. poate îmi voi face un tatuaj. poate prietenii mei vor fi cu adevărat fericiți. poate eu voi fi cu adevărat fericit. poate nu voi muri tânăr. poate voi avea un copil. poate îi voi cunoaște pe toți cei pe care îi admir. poate nu se va termina niciodată toamna. poate binele va învinge răul.

luni, 31 octombrie 2011

versuri la misto


ce face un poet nepublicat cand se plictiseste si nu are absolut nimic de spus in acest moment? dupa ce si-a secat izvorul de dramatism si luciditate? scrie o poezie fara sens. enjoy! :)

Ceva

Cumplită oră, sire, cumplită noapte încă!
Curând vor veni, în zbor, trei vrăjitoare,
Ne vor fura copiii și în pădurea adâncă
Îi vor mânca cu mere, gătiți în vechi cuptoare.

Nu avea grijă, paznic, copiii dorm în pace
Și nu sunt vrăjitoare, ci pașnice făpturi
Care plecate în lume, de ani de zile încoace
Visează la revolte și groaznice aventuri.

Dar cum se face oare, măi cititor sărman
Că aste versuri goale nu au nici pic de sens?
Și tu citești aiurea, în loc de vreun roman
Unde găsiv-ai poate, vreun pic de înțeles?

Nu știu, dar tu, poet jalnic, nu știi versuri a scrie
Și te complici a face, postmoderniste valuri
Când n-ai nicio idee și plictisit, se știe,
N-ai de făcut nimica și creezi avataruri.

Chiar nu mai am acum nicio idee vagă
Ce aș mai putea scrie și astfel mă înclin,
În fața ta țigară, ce mă aștepți degrabă,
Să te fumez alături de un pahar cu vin.

sâmbătă, 29 octombrie 2011

o întâmplare cu o țigară


cu țigara fumată pe jumătate se îndrepta cu pași șovăitori spre acel loc. scrumul i-a căzut pe cămașa descheiată la piept. vântul i-a scuturat părul de gânduri și buzele i s-au lipit pe chiștoc. știa că dacă avea să le deschidă, o pieliță subțire se va rupe și un firișor de sânge se va scurge. gustul propriului sânge îi provoca o scârbă deosebit de violentă. așa că țigara avea să rămână între buze. poate puțină salivă, subtil strecurată 
între ele, ar catifela locul și astfel sângele nu ar mai curge.

îl enervau tramvaiele. nu pentru că ar fi fost pline cu necunoscuți sau pentru că ar hurui îngrozitor. nu pentru că nu avea niciodată bilet și pentru că îl pândea mereu o ceartă cu controlorii. nu pentru că iarna era frig și vara se sufoca de căldură și odori. ci pentru că nu își schimbau niciodată cursul. mergeau în aceeași direcție. străbăteau un traseu prestabilit, apoi se întorceau la bază și reluau drumul. de ce nu se inventează niște tramvaie care brusc să o cotească la stânga, de exemplu și să meargă spre alt oraș, spre altă țară, spre altă lume. măcar pe altă stradă, una pe care nu mai fusese niciodată până atunci. poate o stradă pe care nu va mai ajunge niciodată. așa ar fi posibil să vadă, de exemplu un om care dăruiește flori necunoscutelor de pe trotuar sau șoferițelor oprite la semafor. asta i-ar însenina ziua. dar blestematele mergeau pe calea lor și el nu voia să ajungă unde ar fi fost normal să ajungă.

de aceea în acea zi a hotărât să meargă pe jos. va alege o stradă la întâmplare și o va porni unde vede cu ochii. se gândea la următorul tablou. va fi o femeie care fumează. o va desena cu sânge și cărbune. sângele lui. cărbunele pământului. va fi cea mai bună operă a lui. cea datorită căreia va rămâne pentru totdeauna în memoria timpului. ajuns la o trecere de pietoni,a pășit. voia să traverseze. un autobuz l-a izbit din plin. a murit pe loc. între buze încă se mai găsea țigara, fumată complet, lipită pentru totdeauna de pielița subțire.

vineri, 28 octombrie 2011

Dacă pleci... nimic


un poem vechi si patetic.

Dacă pleci... nimic

Este iarăși frig în cana cu ceai
Pe care ai lăsat urme de ruj albastru
O să zboare pe geam odată cu amintirea ta
Odată cu sânii tăi de carton
Odată cu castelele de nisip pe care le-am creat
Nu ești decât urma de pe cearceaf
Dar ți-am zis dacă pleci
Să îți iei și pașii după tine
Și urma corpului tău de pe fotoliu
Și parfumul părului tău după partidele de amor
Să iei și vorbele dulci întipărite în obiectele casnice
Faci cum știi le răzuiești le dai foc nu le mai vreau
Dacă pleci ia înapoi toate orgasmele
Toată sperma care a curs toată transpirația toate lichidele iubirii
Nu le mai vreau atârnă prea greu în trupul meu
Ia-mi amintirea nu știu fă-mi o operație ceva
Vorbește cu un medium inventează o mașinărie
Care să îmi dezlipească de pe piele de pe buze
Toate săruturile tale toate mângâierile tale
Șterge-mi de pe retină chipul tău
Scoate-mi din urechi vocea ta toate cuvintele
Pe care le-ai rostit vreodată
Nu le mai vreau
Ce rost mai au acum ce rost mai au
Nu mai au nu observi că plouă
Nu vezi că toate sunt inutile fără tine
Ca un cerc al cărui capăt s-a descoperit
Ca un univers paralel în care suntem la fel
Ca un soare care luminează încă după Apocalipsă

Să nu pleci am nevoie de tine
Dar citesc în cana cu ceai că o să pleci
Și dacă pleci nu mai am nevoie de tine
Și de nimic din ce am trăit văzut simțit cu tine
Nu vreau un muzeu al iubirii pierdute
Vreau tasta Delete pe care să o pot apăsa
Pe care să o poți apăsa
Și după ce pleci să nu mă doară
Să nu mai fie nimic nimic nimic

Lacrimile îmi îngheață pe buze
Și îmi e atât de dor să îți fie dor de mine
Îmi e atât de greu să nu îți fie greu fără mine
E atâta liniște fără îmbrățișarea ta atât de liniștitoare

Știu ai plecat tu mereu pleci mereu ai să pleci
Și chiar dacă ai putea să ștergi totul după tine
Mie tot mi-ar fi atât de dor
Îmi e atât de dor
Și chiar dacă aș muri
Dorul meu ar prinde corp
Și lui i-ar fi atât de dor atât de dor.........................................................................

....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

joi, 20 octombrie 2011

De ce "m-am dat" pe metalcore

am început cu Pasărea Colibrii în clasa a șasea, am continuat cu Irefutabilul Paraziților și apoi am văzut la Tv un videoclip HIM-Join Me. mi s-a părut foarte cool, nu mai văzusem niciodată așa ceva. m-a acaparat imaginea, mi-au plăcut versurile. apoi am descoperit nu metalul: Korn Limb Bizkit, Linkin Park, POD, Papa Roach și alții. am văzut că există chestii mai brutale care suna bine și care mă fac să îmi exteriorizez sentimentele într-un mod aparte. mi-am tăiat primii blugi, mi-am pus un lanț la curea și mi-am luat un tricou cu un cap de mort imprimat și am avut primele certuri cu ai mei. câțiva oameni mi-au zis că am luat-o pe căi greșite. eu mă simțeam revoltat și a început să îmi placă ideea de a fi rocker. mi-am făcut câșiva prieteni care ascultau chestii de genul. nu aveam net, nu puteam să îmi iau muzică. începusem să urmăresc emisiunea, acum defunctă, a lui Lenți Chiriac de ma MTV-Rock Zone. am văzut primul videoclip Pantera și am căzut de pe canapea. era pur și simplu altceva. Dimebag și Phill&co mi-au deschis noi orizonturi. am vrut foarte tare să merg la un concert de-al lor. 

nu știam că nu mai sunt împreună. cred că nu de mult timp Dime fusese împușcat. nu știam asta pe atunci. contra cost, cineva mi-a făcut trei cd-uri cu ceva rockereli. am dat peste Dream Theater, cu primul album. iar am fost: wow. câtă virtuozitate. pe acele cd-uri mai era însă o trupă care avea să îmi placă la vremea aceea, și în ciuda a tot ce se zice rău despre ei, încă îi mai ascult uneori: Cradle Of Filth. m-am speriat. era prea mult. nu înțelegeam nimic. era albumul Midian. am văzut Satan pe titlul unei melodii și mi s-a părut amuzant să dau volumul la maxim când treceau oamenii de la biserică, într-o duminică. nu a fost o bună idee. au ieșit alte vorbe. eram satanist. 

un pericol. alte certuri. chipul meu inocent m-a salvat însă repede de la bănuieli. nu m-am mai atins un timp de cd-ul acela. până într-o zi când am zis că trebuie să mai încerc. mă atrăgea. eram under the spell. și așa am descoperit the dark side of metal. am mai făcut rost de cd-uri, cu multe trupe, la grămadaă, Metallica, Apocalyptica, Rammstein, Evanescence (evident că am avut un crush pe solistă, Amy Lee), Soad, Megadeth, Death(și așa am descoperit și death metalul) și multe altele. eram deja licean, aveam de impresionat gagici și de descoperit muzici. în acea perioadă am reînceput să citesc la greu(citisem și până atunci mult, dar acum descopeream mari autori și de asemenea și autori mai noi, provocatori, gen Burroughs, Welsh, romanele lui Leonard Cohen etc). stupoare însă, nu prea erau metaliste prin zonă, doar câteva puștoaice care ascultau Nightwish, Staind și altele asemena. 

Am avut primele iubiri, primele decepții, am mai cunoscut oameni. prietenii mai mari au început să plece pe la facultăți. mi-a părut rău, dar a ieșit ceva bun din asta: mai multă muzică. Prin clasa a 11-a mi-am băgat net și am putut să găsesc muzică mai multă, la dispoziția mea. am început să citesc, iarăși defuncta, Metal Magazine. foarte faină. am dat peste metalhead.ro, metalact.ro, metalfan.ro și multe site-uri străine. m-am îndrăgostit de o fată care asculta black metal. nu a durat, era departe. dar am descopetit the real black metal, True Norwegian Black Metal. și au urmat doi ani în care am ascultat tot ce se poate din genul ăsta. și nu glumesc când zic asta. am ascultat sute de formații. mi-am pierdut nopțile căutând formații, albume, povești. am văzut documentare, am intrat într-o lume magică. black metalul la început pare inaccesibil, pare distant, depresiv, satanist, dar cu cât te afunzi în el (fără săți pierzi mințile of course) și îi descoperi esența, descoperi lucruri minunate. muzica este pur și simplu o feerie de sunete întunecate și atât de frumos îmbinate, într-o pânză de sunet care crește în tine și te eliberează de real. e adevărat.

e silly când vezi corpse paintul și toate videoclipurile alea filmate prin grote și păduri, dar e un preț mic pentru o muzică atât de specială. e ciolentă, e rea, e întunecată, dar dacă păstrezi o distanță, este ok. încă iubesc muzica asta, însă mă îngrijorează traseul pe care l-a luat. prea multe formații copiază și copiază ce nu trebuie și ce e mai grav, înțeleg prost fenomenul. din noile formații îmi place mult Wolves In The Throne Room. și o trupă bizară de-a dreptul cu nume ciudat An Autumn for Crippled Children,dar mai sunt și altele. încă ascult cu plăcere Emperor, Mayhem, Gheena, Darkthrone, Rotting Christ, Satyricon, Gorgoroth, Negura Bunget, Drudkh, Alcest, 1349, Watain și alte 1000 de trupe din toate țările și toate timpurile. Apoi am ascultat mult Thrash, my all time favorite band este Slayer. nu are rost să înșir nume. cei care s-au obosut să citească ce am scris până acum știu despre ce vorbesc. Aș recomanda câteva trupe noi totuși, Evile, Warbringer, Suicidal Angels, Toxic Holocaust. apoi death metal, tot ce se poate.apoi hardcore, grindcore, blackened thrash metal, symphonic black metal, symphonic death metal, post metal, progressive death metal și maici m-am îndrăgostit de Opeth.

mai nou de Between The Buried And Me și Gorguts. merge și In Mourning, Fleshgod Apocalypse sau Ackercoke(sper că am scris bine). mai nou am descoperit muzica ce se termină în core care a prins în ultimii ani în lume. a început și la noi. true metalheads o urăsc. mulți zic că e moartea metalului, manele genului. eu nu sunt de acord. e doar o continuare. poate nu e cea mai bună, dar unde s-ar fi ajuns dacă unii nu se gândeau să ia Beatles și să facă muzica lor mai dură puțin , apoi alții și mai dură și tot așa? am fi rămas în trecut. oamenii acuză trupele astea pentru influențele electro, mai nou dubstep, zic că este doar un breakdown după altul și că vocile sunt de fetițe care țipă. gaycore, fuckcore,shitcore etc. nu e drept. Bring Me The Horizon , Architect, Abbandon All Ships, Enter Shikari, As I Lay Dying, Killswitch Engage, Trivium, The Contorsionist, Alesana, Architects, Blessthefall, Black Dhalia Murder,The Dillinger Escape Plan etc sunt trupe talentate, care cează o alttfel de muzică. asta nu înseamnă că nu există încă metalul, că nu sunt trupe bune, tinere. 

sunt o grămadă. Mastodon, Heaven Shall Burn, Across The Sun, Eluveitie, Black Tide, Embryo, God Forbid și alții, fac muzică bună. dacă îmi place core asta nu înseamnă că nu pot să ascult old good metal. sau dubstep. sau rap. sau electro. sau post rock. sau alternative. sau jazz. sau chamber music. sau classical music. sau orice vreți (am o problamă cu manelele și recunosc, nu înțeleg și nu îmi plac hipsterelile). nu m-am dat pe metalcore, îmi place doar și acest gen. sunt trupe bune. aș vrea să vină mai multe în România. la fel îmi place poezia. sau teatrul. sau filmul. sau femile. sau cluburile. sau filosofia. și cerul îbstelat. și blow jobul. e vorba să fii open minded. sper să citească niște metaliști postarea asta și să m ă înjure. sau să fie de acord. e ok. ma duc să ascult noul album Alesana care e genial. și să citesc Mica Dietetica a lui Alex. Leo Șerban. le recomand pe ambele.

marți, 18 octombrie 2011

Visam orhidee reflectate in ochii ei (poem)


Visam orhidee oglindite în ochii ei

În ochii ei de culori diferite mă oglindeam exact
Așa cum nu eram de fapt un corp învășmântat în curcubeu
Un chip senin pictat în aerul dintre noi
Dulce de la parfumul ei cu gust de orhidee sălbatice
mi-am tatuat pe piept zâmbetul ei ea nu mă putea auzi
nu îmi putea vorbi și râdea la fiecare gest al meu
de a mă face înțeles era spre seară autobuzele
mergeau pe partea stângă și cineva fuma
o țigară de foi mă dureau genunchii
și ea era franțuză și îmi zâmbea
ne-am înțeles perfect fără cuvinte

urla strada la noi și se crăpau pavajele
ieșeau străbunii de prin metrouri și cântau
la cimpoaie și trecea armata erau tancuri
și cavaleria înainta pe strada principală
înspre inamicul nevăzut
au dat cu bombe și s-a lăsat ceața
generalii strigau ordine
bătălia nu se dădea se dăduse
în ochiul ei albastru cu care mă privea
fără să mă audă

în ochiul ei căprui se lăsase toamna
frunzele se întindeau în perne groase
peste palmele mele i le arătam
mi-am tatuat furnici
pe spatele meu Dali mă privește cu ochii mari
mustățile lui îmi mângâie coapsele

când mi-a atins brațul
elefanții cu picioarele lor lungi și păienjenoase
au pornit spre Orient purtau pe spate baldachine
ne îndemnau maurii să ne așezăm pe ele
în acea seară ireală
în acea seară

mă hipnotiza
mă intimida
mă.................

nu erau alte statui în parc decât ale noastre
ne sculptaseră fluturii cu polenul lor
și ascultam muzica
nesfârșita
Nights in white satin........
Never reaching the end...........

Râdea copilărește era o puștoaică timidă
Călătoare prin lumi
Lăsa în urma ei culoare
Sunetele picau în urma ei moarte

Cu degetele subțiri mi-a arătat lumea
Era într-un autobuz roșu
În care ea s-a urcat

Nu o să o mai văd niciodată
Dar în urma ei au înflorit orhideele
Tatuate pe brațele mele
Pe care le întind spre neant

vineri, 14 octombrie 2011

De ce ma aflu inca in Romania


raspunsul meu la intrebarile: De ce te afli încă în România? S-au deschis graniţele, poate n-ai aflat? Ce cauţi aici, în ţară? Dincolo e mai bine, trebuie să fie mai bine. Mai speri la ceva? Şi dacă da, la ce? Şi de ce?! , publicat drept comment pe site-ul: www.bicicletagalbena.ro. mi s-a parut un bun moment de a imi exercita simtul ironiei, aflat in plina dezvoltare. enjoy!

am pierdut ultimul tren, imi e frica sa zbor cu avionul, nu am masina si cu bicicleta e prea mult de mers, nu mai vorbesc de mersul pe picoare sau cu vaporul, care nici nu intra in discutie, primul pentru ca imi intra praf in ochi si al doilea pentru ca in apa sunt pesti si imi e teama sa nu ma inghita unul, ca pe Iona, stiti dvs, baiatul acela din Vechiul Testament, sau ca pe pinochio. in schimb, poate apare Moby Dick si poate ma apuca damblaua ca pe eroul lui Melville, de a-l vana si nu mai ajung nicaieri. asa ca am ramas acasa, in Romania si sunt un student cu juma de norma care viseaza la o viata mondena, pe care nu si-o permite decat pe spinarea altora, si asta destul de rar, dat fiind faptul ca sunt un baiat cu bun simt. si in plus, daca e mai rau dincolo? daca nu ma pot obisnui sa am mai multi bani in buzunar si daca hainele mai scumpe imi vor produce iritatii ale pielii si mancarurile in restaurante scumpe imi vor provoca indigestie? in plus, e posibil sa ma pierd, in stilul meu caractreristic de a vana vant cu mintea in nori. e posibil de asemenea sa intalnesc o fata cumsecade, frumoasa si cultivata si atunci, la aflarea vestii, fostele mele prietene, posesoare de calitati opuse, s-ar putea sa se intristeze si eu nu vreau sa provoc lacrimi. de sperat, sper sa gasesc o valiza cu bani, sau cu aur, sau chiar un tablou de Dali, sau poate pe toate la un loc inghesuite sub un pod, pe sub care as trece intr-o noapte, beat desigur. si mai sper ca iarna asta sa am totusi apa calda, nu ca m-ar deranja sa dardai sub dus, dar ma gandesc ca poate porumbeilor de sub fereastra mea le-ar conveni mai bine sa arunc pe ei cu apa calda, atunci cand imi intra pe balcon si, vorba `ceea, se gainateaza pe scaunul meu. de ce mai sper? sunt optimist, dom`ne, dar ma vindec! parol!

joi, 13 octombrie 2011

sfârșitul lumii vs. aliens

despre lume se spune că se va sfârși, așa cum a început, adică, în opinia mea, învăluită în mister. cum nu știm de ce suntem aici, nu vom știi nici de ce vom dispărea. dar nu disperați, va ma dura ceva vreme până atunci, multe suflete își vor mai vedea suflul încarnate într-un ambalaj de cenușă, toate hoinărind agale pe Marea Piatră. moartea va mai crea frică, statele lumii vor mai purta războaie pentru a își apăra interesele, se vor mai scrie cărți bune necitite de nimeni și va mai curge un râu de spermă pe divanele iubirii, oricare ar fi acestea. dar de ce ne-ar fi frică de sfârșitul lumii, mă întreb? mi se pare că tema sfârșitului e atât de populară printre casele de producție de la Hollywood și printre scriitorii de SF, dar nimeni nu aduce în discuție această întrebare, de altfel extrem de legitimă și de importantă: de ce ne-ar fi teamă, atâta timp cât, odată cu sfârșitul firesc al fiecăruia dintre noi, vine la pachetul morbid si sfârșitul lumii? 

e tot una, noi oricum murim, numai ca in acest fel murim cu totii. pentru noi, cei trecuți, nu mai există lumea, există o altă lume, bună sau rea, nu mai există nimic aici sau ne reîntoarcem în lumea atsa sub o altă formă, cu o nouă conștiință, cu hardul resetat și un nou procesor, în funcție de credințele fiecăruia. de ce discut despre acest lucru, acum, la ceas târziu în noapte? pentru că am citit de curând o știre în care se zice că americanii au semnat o petiție pe care vor să o înainteze președintelui Obama, în care acesta este rugat să dezvăluie dacă există sau nu extratereștri. oamenii sunt curioși dacă ăia mici, verzi și cu capul mare se află pe alte planete și dacă da, de ce nu se arată în mod oficial. nu o sa intru acum în pâinea acestei povești, în conspiraționisme, ascunderi, area 51, ancient aliens (care e o serie faină pe History Channel, dar care nu m-a convins), pentru că nu am citit atât de multe și nu știu. 


mă interesează ideea, nu îmi e teamă de extratereștri, însă nu sunt eu în măsură, și nici nu vreau, să aduc argumente pro sau contra. ce mă interesează, este următoarea chestie: cum ar reacționa populația dacă e adevărat. sau cum ar reacționa dacă nu ar fi adevărat. și ca să mă explic, de unde extratereștrii și sfârșitul acesta atât de trâmbițat al lumii? păi, dacă s-ar afla că există, lumea, așa cum o știm noi, s-ar prăbusi. nu mă refer la războaie interplanetare, explozii, experimente pe oameni, etc, ci la colapsul ideologiilor, al religiilor, al legilor. într-un cuvânt, tot ce știm s-ar demola, nu ar mai rămâne decât să ne reorganizăm, însă lucrurile nu ar mai fi aceleași. practic, descoperirea că nu suntem singuri, ar crea o mișcare egoistă, distructivă, chiar autodistructivă. cum, nu suntem noi creația sublimă a lui Dumnezeu, singura de altfel? dacă răspunsul ar fi nu, atunci noi nu am mai exista.

dacă am avea în curând ca și coleg de cameră un mic alien, atunci sensul existenței noastrea ar deveni și mai misterios. poate am afla de la ei lucruri pe care nu le știm, poate nu s-ar elucida niște probleme, însă cu siguranță ne-am pune alte întrebări, mai mari, la care nu am ști cum să răspundem. haosul ar domni.
dar cred ca ar fi fun! voi nu?

luni, 3 octombrie 2011

Despre In Flames, frumusețea metalului, facultate și vampiri

Sâmbătă a fost concertul In Flames și m-am distrat de minune. așteptam de multă vreme un concert cu acești suedezi fantastici pe care îi ascult de multă vreme și care au reușit de-a lungul anilor să creeze un nou gen muzical, alături de compatrioții de la At The Gates și Dark Tranquility și care au evoluat cu fiecare album, evitând greșeala de a relua același album over and over. o trupă în plină activitate, cu un album nou, Sounds Of A Playground Fading, scos anul ăsta, aflați în turneu, In Flames nu m-au dezamăgit. A fost o bucurie să îi văd pentru prima dată, să sar împreună cu ei cu cu câteva mii de fani pe piesele lor, să fac headbanging și să plec apoi fericit. Metalul înseamnă mai mult decât să asculți un album, înseamnă să mergi la concerte, să întâlnești oameni, să descoperi formații, să te distrezi, să susții trupele.

eu cred că fiecare om ar trebui ca măcar o dată în viață să meargă la un concer metal, este o experiență orgasmatică, un adevărat deliciu să simți cum 5-6 oameni pe o scenă pot să bucure mii de oameni, să creeze magie (cum zicea Anders, ”tonight, we create magic, my friends”) și să unească într-un trup și o singură simțire, vorba aceea atâtea suflete. este extraordinar și această experiență nu poate fi comparată cu nimic, de fapt nici nu poți descrie exact cum te simți acolo, este o gamă largă de senzații ce trebuiesc trăite aievea și pe viu. este unul dintre lucrurile pentru care merită să trăiești și care mie îmi fac viața mai suportabilă, mi-o însenineazaă. o seară alături de sute de oameni, la un concert al unei trupe pe care o ascult, o iubesc, despre care știu multe, este o gură de aer magic, într-o lume de umbre.


Începe și facultatea, ultimul an, an cu licență, an greu. cum va fi, God knows și sper să îmi spună și mie, și să mă ajute să trec cu bine, să citesc cât mai mulyte cărți, să iau note mari, să cunosc oameni interesanți și să nu fie încă un an, care să treacă aiurea, ci unul pe care să îl fructific. poate o să ies și la o țigară cu umbrele, cine știe, bine ar mai fi.

Mi s-a părut cam de prost gust faptul că la Universitate, la fântână, era apa roșie, pentru că se făcea reclamă la noul sezon din True Blood, un serial de duzină, cu vampiri efeminizați, și care nu aduce nimic nou. la început mi s-a părut faină apa roșie, dar nu am știut de ce, până mi-a zis cineva care e faza. și mi s-a părut aiurea. mie îmi plac vampirii, îmi place legenda, am savurat cartea lui Bram Stocker și filmele, cel cu Béla Lugosi și apoi cel din 1991, în regia lui Coppola, cu Hopkins în rol principal, m-a fascinat filmul Der Vampyre, cult movie și mi-au plăcut vampirii Annei Rice, Lestat fiind foarte baroc și mișto, la fel mi-au plăcut și ecranizările, Interviu cu un vampir sau Queen Of The Damned, însă în ultimii ani, odată cu Twillight, vampirii au devenit din legendare ființe solitare, suferinde, damnate, marcate de povara eternității și de crimă, mereu în căutare de ceva care să le facă nemurirea mai ușoară, în paiațe inspide, fără farmec, care merg la școală și care sar prin copaci și au colegi de cameră vârcolaci și sunt interpretați-prost- de actori frumușei, fără talent( hai să zicem, Robert Pattison este un actor bun, în alte filme, cum ar fi Little Ashes sau Water for Elephants, însă în seria Twillight, oricât ar vrea, nu are ce să interpreteze, personajul lui e lipsit de strălucire). și e enervant, cum peste noapte toți inadaptații, frustrații, tocilarii au promovat acest mit, frumos la origine, prefăcându-l într-o glumă proastă....

duminică, 25 septembrie 2011

come, now, heavy sleep


lost days of light, in a warm, calm place, inside of a world of whispers from the ancient poets. where are thou, my soul crasher? where are you wandering, in places where my steps never past across the dust? when will you come to burn down my world? you never ever crossed my roads, you`ll never ever be a part of my fugitive memory and how colud I, my ghost of past lives, become a piece of your memories? it`s against my nature, and I shall forget you before i`ll ever meet you, just to be asure that I can`t dissapear inside your flames. I am in flames, but not in your flames, and my world is a calm, warm place. let me become ashes against the grind, but golden ashes of liberty.
come ,now, heavy sleep, erase my everlasting heart, before she will destroy, everyrhing I touch. my sleep, my astral heavy sleep, surround me with your silk and let me die before I become her.

joi, 1 septembrie 2011

jerome despre scriitori

jerome le zice bine în ”Novel Notes”, publicat în România cu titlul ”Arta de a nu scrie un roman”. este o carte savuroasă, plină de mici povești și anecdote țesute în jurul motivului general al romanului, acela că patru prieteni se hotărăsc să scrie împreună un roman, cel mai cel mai roman scris vreodată. dar într-un final nu fac decât să discute despre diverse probleme legate de viață, dragoste, literatură, oameni. și o fac într-un mod elegant și plin de ironie, cinism și umor. este o carte pe care nu o lași din mână. ajuns la capitolul 9, am dat peste un paragraf care mi se pare unul dintre adevărurile incontestabile legate de oameni și literatură. pentru cei ce nu au citit cartea, reproduc în întregime paragraful și vă îndemn pe toți să citiți acest mini roman ”f șmecher”: 

 ”Ce ar fi devenit literatura fără nebunie și păcat? Ce altceva este munca literatului în afară de a scormoni, pentru a-și câștiga existența, în grămada de cenușă a nenorocirii umane? Imaginați-vă, dacă puteți, o lume perfectă-o lume în care bărbații și femeile nu ar spune niciodată lucruri absurde și niciodată nu ar face lucruri nechibzuite, unde băiețașii nu ar fi niciodată neastâmpărați, iar copiii nu ar face niciodată remarci stânjenitoare, unde câinii nu s-ar bate niciodată și pisicile n-ar țipa,unde nevestele nu și-ar ține niciodată soții sub papuc, iar soacrele nu ar cicăli, unde bărbații nu ar merge niciodată la culcare încălțați cu cizmele, și căpitanii nu ar înjura nici o singură dată, unde instalatorii ar ști ce fac, iar fetele bătrâne nu s-ar îmbrăca niciodată precum cele tinere, unde negrii nu ar fura niciodată pui de găină și oamenii mândrii nu ar avea niciodată rău de mare. 

Unde ar fi atunci umorul și inteligența voastră? Imaginați-vă o lume unde inimile nu s-ar frânge niciodată, unde buzele nu ar fi niciodată strânse de durere,unde ochii nu ar fi niciodată întunecați, unde picioarele nu ar fi niciodată obosite, unde stomacurile nu ar fi niciodată goale! Unde ar fi patosul vostru? Imaginați-vă o lume în care soții nu ar iubi niciodată mai mult de o singură nevastă și aceea ar fi cea care trebuie, unde nevestele nu ar fi niciodată sărutate de altcineva în afară de soții lor, unde inimile bărbaților nu ar fi niciodată negre și gândurile femeilor niciodată impure, unde nu ar exista ură și invidie, nici dorințe, nici disperare. Unde ar fi scenele voastre despre pasiune, complicațiile voastre aatât de interesante, subtilele voastre analize psihologice? Dragul meu Brown, noi, scriitorii-romancieri, poeți, dramaturgi-ne îngrășăm pe seama suferinței semenilor noștri. Dumnezeu a creat bărbatul și femeia, iar femeia a ceat literatul atunci când și-a înfipt dinții în măr. Am intrat în lume în umbra șarpelui. Suntem corespondenții speciali ai armatei Diavolului. Îi reprezentăm victoriile în romane de trei volume , înfrângerile ocazionale în melodrame în cinci acte.” 

Ce mai e de spus?

joi, 25 august 2011

Martyrs- despre un film fascinant și grotesc


a trecut mult timp de cand un film nu m-a mai șocat, fascinat, imobilizat in fața ecranului, durut, scârbit, revoltat, eliberat, ingreunat, speriat etc. de la teroarea psihologica creata prin intensitatea scenelor, la durerea pe care aproape ca o simteam alaturi de personaje, pana la realismul cu care sunt redate scenele, tot filmul este cat se poate de teribile (in toate sensurile posibile). si finalul este unul care iti ramane in minte. ultimele 15 minute nu le poti uita, cel putin eu stiu ca ma vor bantui multa vreme. de la imaginile mutilatoare de creiere,pana la deznodamantul impresionant filozofic, end of the movie was spectacular. si in sinea mea ma bucur ca tipa invinge, din starea in care se afla, ea invinge, se razbuna. multi vor cataloga filmul ca foarte dur si violent, dar nu despre asta este vorba, nu doar despre asta. e adevarat, scenele in care cruzimea domina  sunt cat se poate de..crude si ingenioase. cel putin ultima scena, nu divulg, este de-a dreptul terifianta, aproape ca ma durea pe mine, mi-a ars ochii.

am vazut multe filme dure, cu torturi inimaginabile, cu eviscerari si mutilari, dezmembrari, batai, arderi, electrocutari, etc. dar majoritatea sunt facute din cconsiderente mai "normale", ca sa le zic asa, razbunarea, pura nebunie, fascinatia pentru morbid, zombie style sau diferite alte considerente izvorate din minţile killerilor in serie. dar aici totul duce spre un deznodământ la care nu m-aş fi aşteptat şi care este original. pentru o secundă m-am gândit că merită să faci ce fac oamenii ăia pe acolo, în scopuri...nobie, dar apoi mi-a fost rușine. nu sunt de acord.

este doar ficțiune, este doar o teorie. întrebarea cea mai arzătoarea a umanității rezolvată.... sună bine, dar metodele sunt diabolice indeed.

ca și realizare cinematografică, ”Martyrs”, filmul lui Pascal Laugier este o pelicula bine gandită, cu un scenariu extrem de original, cu un joc actoricesc foarte real, actorii au talent (va las sa-l descoperiti pe Xavier Dolan singuri), efecte speciale... foarte speciale, un final mind blowing, cynic cât cuprinde și demn de retinut.

filmul nu se adresează pudicilor, celor care se tem de violență și sânge. este pentru stomacuri tari și pentru nervi destinși. nu este un horror, după umila mea părere cum se menționează pe imdb, dar este un thriller pshihologico-filozoficc cu accente mari de grotesc. este o dramă. cu toate că nu pare, este un film sensibil, care va produce multe sentimente și senzații cât se poate de diverse celui ce îl vizionează. comparațiile cu ”Hostel” , ”I spit on your grave”, ”Splinter”, nu prea își au locul, chiar dacă apar torturi în toate aceste filme.

un film impresionant în brutalitatea lui eliberatoare. l-aș recomanda tuturor într-un final, dar sunt sigur că mulți or să il înțeleagă greșit....

sâmbătă, 20 august 2011

salvați câinii poșetă!

am fost zilele trecute martor la un nou caz de transformare al unui biet patruped în poșetă. fără glumă. am compătimit săraca viețuitoare și am înjurat printre dinți stăpâna care se încăpățâna să nu lase câinele să meargă și el ca tot caninul pe patru picioare, dând din coadă cu voioșie. nu, stimabila domnișoară, după ce în prealabil îl îmbrăcase cu un fel de vestuță liliputană, îl mai și încinsese în jurul brâului cu un mini-ham ca de cai, prevuzut cu o lesă, îl mai ținea și la subțioară. așadar, pe căldurile iadului, câinele era îmbrăcat, înhămat și mai stătea si la protecția unei subțioare. 

ce-i drept, posesoarea era o bună reprezentată a sexului slab( și stupid, în cazul de față) însă nu cred că îl..răcoarea pe ceva pe bietul animal. și nu e prima dată când văd așa ceva. lăsați câinii să umble liberi, să își dezamorțească picioarele, cozile, să se bucure de mirosurile extravagante ale orașului, să se salute cu alți câini scoși la plimbare, să alerge, să sară în sus după muște... de ce trebuie ținuți în brațe, sau în loc de poșetuță? eu propun înființarea unui ONG sau ceva de genul, care să protejeze drepturile cățeilor și cățelelor de statură mică, față de stăpânele despotice( majoritatea sunt stăpâne. dacă vedeți câte un amărat plimbând un astfel de animal, sigur este al prietenei, iubitei, nevestei, care l-a trimis cu el la aer. 


în cazul de față, câinii sunt fericiți, pentru că niciodată un tip nu o să umble cu el la sân, pentru că într-o mână are țigara și cu cealaltă ține de lesă și de telefon, la care vorbește liber cu vreun amic, fericit că poată să se folosească de apelativul ”Coaie” în voie și că poate folosi cuvântul ”pula”, cu derivatele ”pula mea”, ”sa-mi bag pula”, ”ce pula mea” după pofta inimii, fără să mai fie apostrofat de mai sus amintita gagică).

mai nou am văzut că se comercializează așa numitele ”marsupii pentru câini”.... absolut devastator pentru săracele animale acest nou produs!

Salvați câinii de pericolul de a deveni poșete în mâinile vreunei snoabe plină de bani,sau pur și simplu stupidă

marți, 9 august 2011

The United States of Leland (killing the sadness)

cred că există multe motive pentru care să omori pe cineva(nu susțin asta,dar ziceam că oamenii au adus mereu o serie întreagă de motivații pentru fapte). ne dăm unii altora în cap de la începutul umanității pentru te miri ce și sunt tot felul de resonuri pentru crimă. chiar și cele aparent fără logică au un motiv. nu vorbesc aici despre crimele în serie. acelea sunt o cu totul altă treabă și nici de război. vorbesc de omoruri particulare.

în seara asta am (re)văzut un film foarte interesant ”The United States of Leland” (știu, titlul nu sună foarte promițător, dar este un film excelent. trust me). e vorba despre tristețe în film, chiar dacă totul se învârte înjurul unei crime- un tânăr omoară un copil retardat. pare absurd, mai ales ca pe parcursul filmului ne dăm seama că ucigașul este un băiat sensibil, educat, inteligent (dar nu în modul evil, ca un serial killer par example). asta reiese din discuțiile pe care le poartă cu profesorul închisorii. vedem că tânărul este fiul unui scriitor celebru care e divorțat de mama lui și pe care nu l-a mai văzut de la 10 ani(acesta îi trimitea bilete de avion și bani ca să se plimbe prin lume-cam la asta se rezuma toată relația dintre ei), este destul de retras, singuratic, are parte de o relație eșuată etc. o serie de tristeți. 

de fapt toate personajele din film sunt triste și o mare parte din discuții duc la concluzia că lumea în general e tristă. și tânărul îl omoară pe băiat pentru că a văzut în el mult amar și imposibilitatea la o viață normală, la o iubire, la altceva decât multă milă și compasiune din partea tuturor. o crimă care să ucidă tristețea. mi se pare un mare act de altruism, un sacrificiu, mai ales pentru că știe că nu va scăpa. și nu scapă. este o decizie cu dus și întors, dar este unică.

sunt câteva asemănări între personajul din acest film și cel din Donnie Darko( chiar aceeași actriță joacă rolul iubitei în ambele) și ăsta este un plus pentru mine.
adevărul e că m-a atins foarte puternic filmul și dialogurile chiar mi-au plăcut, la fel și jocul actorilor, scenariul, ideile, actorii în sine. un film excelent.

killing the sadness......

miercuri, 3 august 2011

O reverie cu Amy. Club 27

Pereții camerei devin lichizi. din ei se scurg picături în lingurița încinsă sub flacăra unei vechi brichete primite cel mai probabil de la unul din primii fani. Un chip asudat într-o mulțime de chipuri care vor prea mult de la ea. „Sunt om, nu mașină de cântat”, își spune ea din când în când cu o urmă vagă de tristețe melancolico-depresivă. substanța albă fierbe. Acul suge cu sete totul și apoi intră în singura venă mai liberă. substanța dulce coboară în sânge și zboară spre creier. Pereții se revarsă peste noi. O privesc cum înoată printre note muzicale, do re mi, cheia sol este purtată la gât de un ponei alb și Amy zâmbește. conturul ochilor se scurge pe trupul ascetic, se contopește cu cerneala din pielea tatuată și corpul i se umple de noi imagini, versuri. Toată povestea vieții ei este acolo, curge pe sub piele. O citesc, o privesc cu nesaț. Povestea oricărei fete ce are în brațe un vis, o dorință. Se așază lângă mine pe canapea și își aprinde o țigară. Un saxofonist îi aduce un pahar cu whisky cu trei cuburi de gheață, ca trei zaruri, aruncate în derivă. Își trece degetul prin lichidul dătător de inspirație și îl linge ușor cu limba. Pe buze îi rămâne o aromă. Amintiri, amintiri. ”eEam o fetiță cuminte” zice ea scrutând încăperea. „În fața oglinzii eram o vedetă. niciodată nu m-am simțit mai bine ca atunci. În copilărie am fost cu adevărat un star, propriul meu star.”

Pe fundal se aude o tristă piesă de jazz. Îi place. Se ridică ușor amețită și își unduiește șoldurile, cu paharul în mână. Nimic nu este mai încântător decât imaginea ei, pierdută, ruptă dintr-o lume magică. Mă întreb cum am ajuns acolo. Nu îmi aduc aminte. Știu doar că nu aș vrea să mai plec. Să treacă anii, să se stingă soarele, eu să rămân acolo cu Amy, mereu tânără, mereu plină de mister. Ea este cea mai frumoasă, în cea mai bună dintre lumile posibile.

Din pereți curg acum toate florile pământului. O audiență nevăzută aruncă flori la picioarele ei. Puțin distrată se apleacă, culege o orhidee de pe podeua pictată în miliarde de culori și o miroase cu gingășie. ”Wonderful! My tears dry on their own”. Dar nu, lacrimi curg pe obraji, picură într-un șir duios și neîntrerupt, se amestecă culorile și se deschide în podea o ușă de cristal. Amy coboară scările invizibile. Pare că plutește. O privesc. Se deschide o stradă. Mașini trec, oameni trec, timpul nu trece. S-a oprit. O tânără coboară râzând dintr-un taxi negru. Schimbă câteva cuvinte cu șoferul, veselă și atât de tânără. Este o fată obișnuită, poartă o chitară pe umăr și e plină de aspirații. Amy privește din depărtare, imaginea devine din ce în ce mai mică, pînă când dispare cu un pocnet scurt. Pumni de țărână țâșnesc din toate părțile și o voce joasă spune cuvinte de neînțeles.

Amy se întinde lângă mine pe canapeaua cea veche și își desface părul, lung și negru, care pică în valuri pe podea. Îl mângâi și ea îmi zâmbește. Buzele pline se arcuiesc într-un surâs ce trece dincolo de stele, în țara aspră a minunilor. ”You know i`m no good” îmi spune. ”I know you`re back to black”. Îmi întinde o cutiuță. ”Aici sunt toate visele mele. Take the box”. Nu vreau să plece, dar se ridică, se rupe vraja, pereții se aruncă peste noi. Jim, Janis, Jimmy, Kurt, Brian, Robert stau la o masă și povestesc. Ea se îndreaptă spre ei, levitează ușor. Un scaun nou apare la masă, cu numle ei gravat pe spătar.  ”We have been waiting for you, dear Amy”. O umbră se apropie cu o un pahar. ”Something to drink, Miss?”. ”Of course”. Mă îndepărtez plin de tristețe, îi fac cu mâna dar imaginea e din ce în ce mai îndepărtată și mă reîntorc pe Pământ. Nu va mai cânta niciodată, poate doar pentru umbre.

the show must go on, when you are in club 27!

marți, 2 august 2011

death never changes


death...death never changes! așa ar putea fi transpus în câteva cuvinte un adevăr absolut și de necontestat. nici Biserica, nici știința, nici parapsihologia, paranormalul sau alte domenii și științe nu pot da un răspuns satisfăcător la întrebarea ce se întâmplă după moarte sau de ce murim. nu. moartea e aceeași de la apariția vieții pe Pământ și la fel va rămâne până la ultima vietate care va muri. de ce murim, nu știu, de ce nu trăim mai mult, iar nu știu. când eram mai mic credeam că trupul omenesc este o mașinărie perfectă, foarte complexă și indestructibilă. curând mi-am dat seama degreșala mea. corpul este într-adevăr complex, dar este cât se poate de imperfectși de destructibil. cu un creion bine ascuțit poți să omori un om și să-l jupuiești.
mereu mă întorc la subiectul ăsta, câteodată mă cutremur la ideea propriei morți și se pare că din când în când câte o persoană dragă mie experimentează trecerea (spre un somn profund, spre o altă viață, spre un alt univers, o altă lume?) 

another death in the family... acum câteva săptămâni am avut un vis în care mi se revela tot secretul morții. bineînțeles că nu îmi mai aduc aminte nimic. doar un sentiment de tristețe și o senzație de frustrare. aș vrea să scriu mai mult dar nu pot. poate o să scriu cândva o carte despre asta.

il las pe Mircea Ivanescu, si el trecut, sa ne incante cu o poezie cutremurator de frumoasa:

Mircea Ivanescu - Despre moarte ca revedere
1.
sigur ca nu este adevarat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poarta cu ochii închisi – si te leagana –
si la început e un somn, si pe urma o uitare –
si pe urma timpul îsi pierde orice înteles,
este numai o liniste care se întoarce asupra ei însesi
cu un singur ecou – si acela e-un nimb,
ca flacara lumânarii – si pe urma lumina
îsi pierde orice înteles – si pe urma tacerea
îsi lasa deoparte întelesul – si suspendat
în ceva care nu mai are vreun înteles – si nimic pe urma, nici
descarnarea de întelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiintei, gura în gura,
nu mai exista. pe urma nu mai este nici un pe urma
dar nici vreun acum, si nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totusi – însa de partea
aceasta a ei, cel care ramâne îsi deschide
ochii deodata – (si ceea ce vede atunci
daca are sa uite vreodata, un popor nevazut de furnici
îi va musca ochii, si nu vor mai vedea ochii lui dupa aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinte – vede din nou
ceea ce nu s-a vazut niciodata de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – si oricât de repede
si-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, sa-si acopere asurzitoarea lumina a tacerii
din ochi, din urechi – ceea ce a vazut el atunci
a fost înfatisarea adevarata, a fost
- dar adevarul nu mai înseamna aici nimic –
a fost ceea ce se priveste pentru întâia data
si fara urmare.

***

se intra greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – ramâne
pe obrazul cel de alaturi o spaima care decoloreaza
trasaturile, si le coboara în cearcane, si ochii mariti
nu mai aud raspunsul, si cauta, cauta.
pe urma, paloarea ramâne, asa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capata o paliditate care nu e
a spaimei – caci prin spaima treci, si apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceara sta. se moare încet,
desigur, pentru ca mâna este obisnuita sa încerce
mereu câte un gest, pentru ca ochiul vede mereu –
chiar si nemiscare. si chiar
si întunericul care se lasa – si înconjoara totul.
si, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
ca nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, si bucuria, si pierderea oarba a contururilor
si care mai vrea sa mai treaca ceva din toate acestea
gesturile care sa înconjoare obiecte – si ochii sa vada
si trupul întreg sa respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacara palida care i se aseaza pe fata
trasaturile i se schimba, mai cauta înca.
si pe urma când, în sfârsit, chipul se opreste, si nemiscat
asteapta acum vesnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. caci spaima care ne-alunga
în noi însine când privim nemiscarea aceasta, ne fugareste
pâna când ne auzim chinuiti respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinta de alaturi, întinsa într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
si cu tacerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamna ca nimeni nu moare, cel putin înca un timp,
câta vreme ti-e frica privindu-i pe cei care au murit.
si poate ca asa e mai bine. se moare greu. nemiscarea,
tacerea, lumina galbuie si spaima –
ochii închisi, adânciti, buzele strânse, decolorate,
- toate acestea sunt semne. dar moartea ramâne
si în cei care sunt înca vii si privesc. si moartea, în cei vii,
nu mai e nemiscarea – chiar daca a spaimei desigur.
moartea e o lumina decolorata. privirea spre ea
e si frica si flacara scurta – mata, galbuie – si oarba
asezare de vorbe.