miercuri, 26 ianuarie 2011

poezia nu e în umbră


încep acest post cu două întrebări la care mi-aş dori foarte mult să îmi răspundă eventualii cititori ai acestui blog, de preferinţă in commenturi. 
1.Credeţi că poezia este adresată maselor sau unei categorii privilegiate de oameni cu o sensibilitate aparte şi pasionali? 
2.Cum ar arăta lumea fără poezie?

mie îmi place poezia, am poeţi preferaţi din toate timpurile, din toate epocile, perioadele şi din toate curentele literare, însă trebuie să recunosc că cel mai tare mă atinge poezia care s-a scris începând cu secolul 19, cu toate că sunt foarte fascinat de trubaduri, de acei wanderers boemi care călătoreau dintr-un loc în altul spre a-şi cânta versurile, spre a cunoaşte oameni, spre a petrece, spre a cuceri femei. mă fascinează imaginea poetului pe jumătate nebun al romantismului, închis în turnul lui, bântuit de fantasme, de fantome, de imagini pe care le transpune pe hârtie. mă fascinează ruinele şi imaginea unui tiran care stă pe o colină şi priveşte cum arde lume şi recită o poezie. de curând am aflat că Iosif Vissianorovici Stalin, cunoscut mai ales ca unul dintre cei mai mari lideri din istoria omenirii, unul dintre cei mai mari tirani şi criminali, avea suflet de poet, el fiind bard înainte de a se înscrie în Partidul Comunist şi de a face ce a făcut. era un poet georgian, romantic, care cânta natura şi care a primit critici favorabile la debut. mă întreb ce s-ar fi ales de el dacă ar fi continuat ca poet şi cu siguranţă mulţi oameni nu ar mai fi murit, însă sufletul rus, revoluţionar şi rigid şi-a cerut drepturile.

poezia, pentru mine, e o stare, e o uşă spre o altă dimensiune, unde sunt înecate sentimente şi senzaţii, de unde îmi extrag o parte din energia care mă ajută să continui a trăi în lumea asta marcată de răutate şi unde dacă eşti sensibil ai mari şanse să fii îngropat.

cu toate acestea, poazia a început să îşi piardă locul privilegiat pe care l-a avut şi pe care ar trebui să îl aibă în continuare. în România se scrie mult, se publică puţin şi din păcate calitatea este uneori înşelătoare, să folosesc un eufemism. mi se pare că poezia ultimilor ani şi-a pierdut ceea ce eu cred că e cel mai important la poezie, adică acea capacitate de a atinge o coardă sensibilă, acea putere de absorbţie, acea dorinţă creată cititorului de a se reîntoarce în universul poetului. dacă universul poetului este sec şi abstractizat, creat din fapte fără un suport emoţional sau simbolic măcar şi populat de obiecte şi lucruri banale, care măcar de ar fi banale dar ar fi transformate în arme poetice veritabile, atunci şi poezia este ştearsă. sincer, sunt sătul de poezia despre nimic, despre obiecte casnice ( măcar de ar fi în stilul optzeciştilor care îi dădeau farmec şi magie) inutile, despre sex lipsit de substanţă, o mocirlă de spermă şi alte lichide seminale, acoperit de vulgaritate fără noimă şi care mie nu îmi lasă nici o urmă. citesc şi uit, citesc şi nu simt nimic.

nu toţi poeţii tineri scriu astfel, sunt câţiva foarte buni pe care îi citesc, recitesc şi ale căror versuri îmi produc acel sentiment special. nu o să mă apuc de enumerări, câţiva şi-au găsit deja loc în acest blog şi or să îşi mai găsească şi alţii. mi se pare că ne aflăm într-o oarecare criză poetică, atât de ordin al inspiraţiei, cât şi al atenţiei pe care o primeşte poezia. tiraje mici ale cărţilor, poeţi buni rămaşi în umbră, tinerii care nu mai citesc poezie. poezia e în umbră şi asta mă întristează. nu zic că poezia ar trebui să fie în mainstream, să fie peste tot pentru că eu nu cred că poezia cu adevărat bună se adresează maselor preocupate de bani şi sex. nu, însă merită mai multă lumină. mesajul meu şi ideea în care eu cred, dictonul pe care îl propun şi care mi-aş dori să fie îmbrăţişat de cât mai mulţi, este: "Poezia nu e în umbră! "

marți, 25 ianuarie 2011

declaratie de dragoste


acum ceva timp am avut parte de o experienta cu o fata, nu foarte reusita. totul a inceput simplu si normal, ne-am cunoscut, am vorbit cate in luna si in stele, despre orice si am crezut ca intre noi s-a creat o legatura. bineinteles ca totul era doar in mintea mea, fata nu avea nici o treaba cu sentimentele mele, ba mai mult, realizez acum ca ii facea chiar o mare placere sa vada ca imi place de ea, mai apoi ca incep sa tin la ea si apoi ca m-am indragostit de ea. ii facea mare placere si ii face mare placere ca oamenii sa o placa, sa o considere misto, cool, de treaba, frumoasa (vedeti dumneavoastra, stimati cititori ai acestul blog, femeile, dupa ce cativa barbati le spun ca sunt frumoase, cuceritoare, dragute, rapitoare etc, in mare parte pentru ca ar vrea sa le futa, incep sa "si-o ia in cap", cum se zice, si de aici incep probleme)

 foarte bine, si mie imi place sa ma considere oamenii misto. problema incepe cand esti implicat direct si cand o fata la care tii foarte mult te considera doar inca unul din aia multi. problema devine grava cand incepe sa iti toarne cuvinte frumoase, in care nu crede si pe care le spune doar ca sa te tina aproape pentru ca are nevoie ca de un drog de cineva, dumb enough si inloved enough, care sa o asculte, sa o inteleaga, un bun prieten, pe post de servetel, pe post de suflet cald si incapator. problema devine cu adevarat extrema atunci cand prostului incepe sa ii dea false sperante cum ca ar avea, bietul de el, sanse mari sa o cucereasca si sa se iubeasca la infinit, and forever after... si apoi, din senin, precum un munte care se pravaleste in mare, il alunga din viata ei, sustinand motive absurde, idioate, care nu fac decat sa il faca pe baiat sa nu mai inteleaga nimic, sa dispere, sa se dea cu capul de zid si sa se intrebe unde a gresit. si daca mai si afla ca respectiva domnisoara s-a combinat la scurt timp cu altcineva, atunci e ca dracu (eu nu stiu daca fata de care va vorbesc este sau nu cu cineva si frankly dear, i don`t give a damn, insa un timp m-a incercat gandul acesta si m-am simtit ca dracu).

am iesit epuizat din aceasta "afacere", trist, pentru ca tipa chiar imi placea, neintelegand ce dracu am gresit de merit asta si un timp am suferit, inca mai avea efect asupra mea, cand o vedeam, cand ma gandeam la ea si cred ca a obesrvat asta. insa, dupa un alt timp, am realizat ca tipa este destul de nestatornica in sentimente, poate a tinut la mine, nu stiu, poate am avut momentele noastre, m-am simtit bine alaturi de ea de cateva ori, de ce sa fiu ipocrit si sa nu recunosc, insa ceea ce stiu este ca nu m-a vrut si m-am simtit al dracu de frustrat. dar de ce sa ma simt astfel? nu are nici un rost, de ce sa imi distrug creierul, echilibrul interior pentru cineva care nu intelege puterea unui sentiment sincer si care nu mi-a acordat nici macar o nenorocita de sansa? initial zicea ca vrea sa fim doar prieteni, apoi a inceput sa para ca vrea mai mult si dupa, dracu a mai inteles ce vrea.

a trecut ceva timp de cand nu am mai vorbit cu ea si lucrurile in mine s-au asezat, insa nu destul incat sa ma raceasca total si irevocabil. aseara, intamplator, m-am intalnit cu ea si ea m-a intrebat de vorba. initial, pentru o secunda, am vrut sa fiu naspa, dar nu imi sta in fire, nu mi-a stat niciodata, nu ma reprezinta si am realizat ca cel mai bine e sa fiu ok, sa vorbesc normal si natural. asta insa nu inseamna ca o sa vreau sa reincep sa vorbesc cu ea, insa daca o sa ma mai intrebe de vorba, probabil o sa-i raspund, nu stiu, nu-i port pica, nu o urasc, din contra, candva chiar cred ca am iubit-o, asa, degeaba. acum tind spre o totala indiferenta. de ce am scris asta? sincer nu stiu. nu pentru ea ca sa citeasca si sa inteleaga, pentru ca ea nu are cum sa inteleaga, nu cred ca e programata de natura sa ma inteleaga pe mine si cu asta basta. cred ca l-am scris pentru ca voiam demult sa spun cuiva, sa ma eliberez, un fel de catharsis. nu am dat detalii, nici nume, nici o perioada exacta in speranta sa nu stie nimeni despre cine e vorba. asta e locul meu de joaca, locul unde sunt eu, sunt subiectiv, aici imi pun gandurile si sentimentele, opiniile si toate cele. titlul acestui post e jumate ironic, jumate melancolic. ironic pentru ca nu e nici o declaratie de dragoste ce am scris, melancolic pentru ca odata i-am facut cateva declaratii de dragoste si i le-am facut degeaba. ce va fi de acum ,peste ce fata o sa mai dau, doar zeii stiu si daca o sa se repete istoria, macar o sa stiu mai din timp la ce sa ma astept. sper. si mai sper sa nu deranjez sau sa jignesc pe nimeni cu postul asta, nu asta a fost intentia mea. si cu asta, inchei ( l-am incheiat de ceva vreme) un capitol din viata mea si ma astept la ce-i mai rau si la ce-i mai bine in anii care vor urma.  sa nu uit, poate am avut si eu partea mea de vina si de cateva ori am fost naspa, dar niciodata fara motiv, nu ca ar mai conta, dar vreau sa fiu fair-play. cam atat.

luni, 24 ianuarie 2011

confesiunile unui metalhead

aseară am fost la un concert Nile, Melechesh, Dew Scented, Zonaria şi Darkrise în Silver Church. Nimic neobişnuit, cei care mă cunosc ştiu că merg des la concerte, mai ales la concerte de metal. chestia care m-a enervat aseară e că o mare parte dintre cei prezenţi se uitau ca la un concet de muzică populară, nu dădeau din cap, nu cântau, nu aplaudau, pur şi simplu stăteau şi priveau sau beau o bere la bar. nu înţeleg, la ce mai mergi la un concert, mai ales de metal dacă stai ca popândăul şi mai mult, te deranjează cei ce cântă, fac pogo, mosh pit, dau din cap? da, am auzit chiar în spatele meu un tip care era foarte revoltat, că de ce fac ăia pogo. păi nene,du-te dracu acasă, locul tău nu e aici. probabil ai venit aşa pentru ca e cool, să pari un dur, să le spui prietenilor că ai fost la un concert death metal. fuck you!!!

profit de această ocazie să răspund câtorva întrebări absolut idioate pe care le primesc încă de când m-am apucat de ascultat metal sau rock în general. prima şi cea mai idioată e: ce îmi place la rock, că asta nu e muzică, e zgomot şi vocalii nu cântă, urlă şi oricum nu înţelegi nimic din ce zic? păi, în primul rând, muzica metal e una dintre cele mai complexe forme de muzică creată vreodată şi capodoperele fiecărui gen, death, thrash, black, grindcore, metalcore etc, pot demonstra că totul e gândit, de la primul riff, la solo de chitară, bass sau tobe, la voce, voci chiar, până la însăşi structura piesei. oamenii ăia sunt muzicieni desăvârşiţi care îşi studiază instrumentele, ascultă multă muzică, 90% dintre ei au un iq foarte ridicat, ştiu limbi străine, citesc, văd filme, sunt de treabă. metalul este derivat al muzicii clasice şi al blues-ului şi metalul modern îşi are influenţe din jazz, electro, muzică simfonică (există o grămadă de trupe care îmbină metalul cu simfonia, înregistrează cu orchestre), funk, progresiv. 

este muzică deşteaptă, gândită, greu de compus. vocile gen cookie monster (death metal), screamo, growl, inhale, squel etc. sunt foarte greu de făcut. oricine poate cânta un cântecel pop, foarte puţini pot să facă growl. şi ştiţi ce e fain, oamenii ăia care urlă, cum ar zice unii, pot câta normal, unii dintre ei au voci deosebite şi mulţi o demonstrează prin pasaje din piese în care cântă normal ( a se vedea Mikael Akerfield de la Opeth, a cărui voce transcede toate genurile sau vocalul de la Protest the Hero, care cântă în cinci moduri diferite). Să nu vorbesc de vocalii heavy metal care cu vocea lor pot da fiori de plăcere unui stadion plin cu oameni. 

ascult metal pentru că e o muzică puternică, liberă, cu sămânţă de revoltă, e inteligentă ( a se vedea inclusiv versurile, unele poeme de cea mai bună calitate), e misterioasă şi unită. rockerii sunt uniţi, sunt open-minded(cel puţin marea majoritate). metalul vindecă orice, e mereu acolo să te ajute, să te bucure, să te umple de energie. fuck you all stupid cunts, with your heads in the box and part of a cattle who follow what is good in society. de unde ştiţi voi ce e bine şi ce nu?


o altă întrebare pe care o primesc e dacă sunt satanist, pentru că metalul e muzica diavolului. metalul e în aceeaşi măsura muzica diavolului cât şi a lui dumnezeu în ideea că ar exista vreunul dintre ei. nu, nu sunt satanist, metalul nu e satanist, chiar dacă, să zicem, anumite forme, cum ar fi blackul vorbesc despre satan, demoni, iad, păcat, nu sunt satanişti şi acestea sunt doar subiecte, e adevărat, mai întunecate. nici unul dintre membri nu sacrifică fecioare noaptea în cimitir. în mare parte e vorba de o imagine dark and evil care îi atrage pe mistici, pe melancolici, pe revoltaţi, pe cei care nu îşi găsesc un loc în societate. metalul le oferă sprijin, le vorbeşte despre ei, îi fac să priceapă că nu sunt singuri, că mai sunt şi alţii în întuneric. în plus, majoritatea oamenilor habar nu au ce înseamnă satanismul, mai ales cel modern, care nu are nimic de-a face cu violenţa, crima, întunericul şi care e o religie ce propovăduieşte libertatea, puterea omului de a fi singurul care decide, care îşi controlează destinul şi nu are nevoie de falşi idoli şi preoţi corupţi care să îi spună ce să facă. dacă privesc din postura asta, da sunt satanist, pentru că sunt un om puternic, care gândeşte pentru el şi care nu aşteaptă un nenorocit cu barbă care să îi spună ce să facă. din punctul de vedere al masei mari de oameni care consideră satanismul ceva vulgar, închinăciune la diavol, sacrificii de animale şi sex în grup, nu, nu sunt satanist şi nu voi fi niciodată. celor care mă critică pe mine şi pe marea comunitate de metalişti le dau un sfat, citiţi o carte şi fiţi mai open-minded, gândiţi singuri.

o întrebare stupidă, "bă, tu în afară de rock mai asculţi ceva ?" da. multe. sunt un bun cunoscător al fenomenelor electro, pop, rap, electroclash, rock, post-rock, psychedelic, funk, punk, hardcore, idm, ebm, dance, dark wave, ascult ceva jazz şi multă muzică clasică, dar nu ma dau mare cunoscător sau înțelegător al fenomenului, pentru că este extrem de vast şi nu am alocat destul timp,dar odată cu vârsta voi ajunge să ma pricep mai bine la muzica cultă. oricum pot să vorbesc, cu exemple şi cu audiţiile făcute, despre toate aceste genuri. îmi place muzica populară a diferitelor culturi, inclusiv muzica populară românească,o consider pe Maria Tănase o mare voce, însă recunosc că nu mă pasionează extrem de mult, îmi plac doar cîteva piese. de asemenea muzica bună de petrecere mă binedispune mai ales la o băută şi folkul merge când are versuri bune, mai ales versuri ale marilor poeţi. nu ascult manele, nu le suport, şi jumătate din muzica de la Tv mi se pare pur şi simplu stupidă şi non muzicală. aşadar, da, mai ascult şi alte genuri, însă rockul e muzica mea de suflet.

o ultima întrebare la care răspund, e cea pe care mi-o pun mai ales rudele, părinţii sau oamenii mai în vârstă, este când o să îmi vină minţile la cap şi o să mă las de muzica asta. NICIODATĂ! vreau să fiu dus la groapă pe melodia de la Pantera-Cemetary Gates şi să îmi cânte Dave Mustaine şi Tom Araya în locul preoţilor (de pe cd, normal, cu toate că ar fi bestial să fie acolo. imposibil, mai ales că or să fie morți de mult). nu mă las pentru că nu pot, nu vreau. odată ce te-ai apucat de ascultat rock, metal, nu te mai laşi, ajungi poate la o vârstă să nu mai ai timp să asculţi cât ai vrea, din cauza slujbei sau a familiei dar măcar în weekend, o oră tot asculţi un vechi cd, sau o trupă nouă peste care ai dat. aşadar, dragi părinţi, rude şi prieteni, îmi pare rău să vă spun, dar nu mă las de ascultat metal!

și încă ceva: metalistele se fut cel mai bine!

miercuri, 19 ianuarie 2011

generatia fututa(2)


( prima parte) so, noi suntem fii unor fii de parinti saraci, dar mai liberi si mai linistiti, care au trait in cea mai frumoasa perioada din istoria recenta a Romaniei, perioada interbelica (daca nu ar fi venit razboiul care sa distruga si apoi ticalosul regim politic bazat pe egalitatea intre oameni, o prostie, oamenii nu sunt egali, nu se nasc egali, nu mor egali, poate tara asta arata mai bine, mult mai bine. un vis al meu, o fantezie, un interbelic care sa fi evoluat, interbelic fara "belic"). de fapt, cine suntem noi, ce vrem si incotro ne indreptam? greu de raspuns. in primul rand suntem oameni si suntem inca tineri, moartea ne e departe, si atat de aproape, "mai aproape decat camasa de pe tine", asa cum imi spunea bunica. vrem o viata. vrem sa avem o situatie materiala buna, vrem sa iubim, sa ne imbatam, sa trecem prin cele mai diverse experiente, vrem sa traim viata asta si asa scurta in pace si in tihna.avem voie sa facem asta?


ce credeti domnilor senatori burtosi, clovni tristi si inculti, futalai de curve de lux prin hoteluri de mii de stele si mii de dolari, conducatori de masini mai scumpe decat un bloc de garsoniere in care locuiesc prea multe persoane? ce credeti, e cazul sa va mai uitati din inaltul scaunelor de piele si la noi, astia micii, asta care venim din urma cu zambetul pe fete si cu fluturi in maini, gata sa le dam drumul, sa zboare departe, spre zari inalte si care ne asteapta pe noi sa zburam, aici pe Pamant, sa zburam pe aripi de vise si cu idei gata sa razbeasca portile imaginatiei, gata sa se bata cu tot ce e rau in noi, pentru ca noi, sa fim oameni integri, pusi pe sotii si pe fapte marete in aceeasi masura. noi suntem generatie nascuta din gloante, scaldata in sange, purtatoare a blestemului patriei care si-a omorat liderul si ne e inima grea si privirea incetosata, si nu dorguri si alcool, asa cum ar crede unii, ci de ceata vremurilor prezente ce se va transforma in greaua pacla, placata cu grele miasme si plumb topit.

si noi, noi ce facem? ne conformam, fugim din tara, ne apucam de furat cot la cot cu justitia, politia si guvernul, toate de cacat? sau luptam pentru o schimbare? sa platim iar cu viata, cu sange si cu trupuri, sa ne aruncam lesurile peste zidurile parlamentului ca sa aratam ca nu glumim? sau ce facem? greve de toate felurile proteste nu au miscat nici macar un muschi de pe fetele impietritea ale jigodiilor. nu au varsat nici o lacrima si nu si-au facut un proces de constiinta minimal macar. dar ei nu au fost tineri odata? ei nu erau ca noi? de ce nu le pasa decat de bastarzii lor inculti si fitosi, prosti, purtatori ai secolelor de prostie genetica? ei ne vor conduce odata daca nu facem nimic. deja au ainceput si imi e sila sa manjesc acest blog, aceasta incursiune in mintea si in sentimentele mele cu numele lor pe care toti le stim si le detestam. vome intrupate, curve nescolite, sugatoare de puli mici de fi de miliardari care nu au vazut nici macar in poze carti. buricele degetelor ma ard de la aceste cuvinte pe care le tastez fara placere, pentru ca e vorba despre mine si generatia mea... parca scriu cu trupul meu si al prietenilor mei.

citiți și un epilog.

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

generatia fututa(1)


o prietena, acum cateva zile, intr-o discutie foarte aprinsa despre situatia de zi a societatii romanesti, mi-a sugerat sa scriu despre generatia noastra, a celor nascuti in dupa 1989, generatie de sacrificiu, generatie fututa, urmasa a unei generatii si mai futute, calarita in toate modurile de un regim totalitar, de tot cacatul, prost gandit, prost aplicat (pe toti cei care ii aud spunand chestii de genul: comunismul a fost o filosofie buna aplicata prost, imi vine sa-i iau de urechi, sa le dau doua suturi in fund si sa-i trimit inapoi in timp, in plin comunism. nu prieteni, comunismul nu a fost bun si punct. cine e de alta paraere e un idiot care merita sa retraiasaca over and over again anii aia urati, gri, plictisitori, de subjugare animalica, unde oamenii erau carduri de gaste sau cirezi de boi si vaci manate de o bata de fier, care nu aveau bucuria de a trai asa cum ar trebui sa traiasca un om, o fiinta bipada cu suflet si ratiune. asadar comunistilor, neocomunistilor, nostalgicilor, teribilistilor care cred ca e cool sa fii comunist, va spun atat: bucurati-va in pula mea ca nu v-ati nascut atunci, era mai rau decat acum chiar daca si acum e rau), de securisti burtosi, rai, cu adevarat rai in toata fiinta lor (sper sa muriti in chinuri, jigodiilor), de membrii de partid, de militieni cu 2 clase care faceau legea asa cum voiau ei, toti sub marea conducere a Marelui Mahar, a dictatorului nepereche, taran simplu, cizmar de meserie, cu un orgoliu fara masura, incapatanat si condus de muierea sa ( fiindca nu merita sa fie numita femeie, sotie, mama etc), fiinta minusucula, proasta, indobitocita de putere, care, vorba unui prieten, proasta nici nu si-a dat seama peste ce pula a dat, pula cu mare greutate, care a facut din ea, care intr-o societate normala ar fi trebuit sa fie chelnerita sau ingrijitoare de batrani cacaciosi, prima doamna a tarii, marea doamna Dracula. 

Parintii nostri si-au trait mare parte din viata in cel mai idiot regim politic, laolalta cu nazismul, fascismul si monarhia luminata (in cele mai multe cazuri) si si-au pierdut anii de aur, anii tineretii muncind ca dobitoacele prin fabrici si uzine care nu produceau nimic. Am vazut de curand filmul lui Ujica-Autobiografia lui Nicolae Ceausescu, care il pune intr-o postura de victima pe acest om. Aproape ca iti pare rau de el dupa ce iesi din sala dupa cele trei ore si ceva de film (superb realizat, ce-i drept, productie excelenta). Nu e bine, pentru ca omul asta nu a fost, cum zic unii un om bun, cu intentii bune, condus de Securitate si de o muiere nebuna, chiar daca e partial adevarat, sa nu uitam faptul ca pana la urma urmei EL era presedintele acestei tari, el era conducatorul suprem, el avea ultimul cuvant si daca ar fi vrut cu adevarat ar fi facut ceva bun. Dar nu, era un grandoman, un om caruia ii placea situatia. Hai sa luam aici cateva idei si exemple. 

Sa zicem ca a fost taran simplu, nescolit prea mult,care a facut ceva puscarie, a fost de tanar indoctrinat de o ideologie idioata, sa ziceam ca odata ajuns presedinte ar fi fost condus de Securitate si de muiere, DAR: 

1. a calatorit in aproape toata lumea, a vazut America,stat democrat prin excelenta de la care putea sa ia exemplu bun si sa aplice in tara, insa el a preferat sa ia exemplul Coreei de Nord, unde oamenii chiar nu aveau si nu au nici un fel de viata, pentru ca acolo grandomania Dictatorului era absoluta, si i-a urmat exemplul, astfel incepand pupatul in cur si cultul personalitatii. 

2. a fost inconjurat de oamenii scoliti, culti, destepti etc., unii cu intentii bune. nu i-a ascultat pe acestia, nu i-a vrut, i-a indepartat, schimbat, ignorat si i-a preferat pe cei care ii pupau picioarele si decideau in asa fel incat marea lui personalitate si multele lui obsesii sa fie privilegiate si indeplinite. 

3. in privinta Elenei, era barbat pana la urma, cel putin din punct de vedere anatomic si a demonstrat-o facand trei copii (care fie spus, fiecare dintre ei ar fi fost conducatori mai buni ca parintele lor) si ar fi putut sa isi impuna punctul de vedere, sa puna piciorul in prag si sa decrete faptul ca pana la urma urmei el e capul familiei si mai important: capul unei tari unde traiesc oameni, Oameni, la dracu, fiinte cu suflet, nu vite, nu iepuri, nu tufe de macese pe care sa le futi tu asa cum ti se scoala pula. el nu a facut asta fie pentru ca nu a avut coaie destul de mari, fie pentru ca nu a vrut si nu stiu de ce, dar eu inclin spre a doua varianta. 

Asadar pe toti cei care ii aud ca Nicolae Ceausescu a fost o victima le doresc sa fi trait atunci si le transmit ca nu-i prea duce capul si sa mai faca si altceva cu el in afara de gandit la futut si la bani. Vorbeam despre o generatie pierduta, a parintilor nostri, care de bine de rau pe majoritatea (si ma includ si pe mine aici, in majoritate), ne-a crescut bine, cum au putut, cum au stiut. ar trebui sa le iertam anumite gesturi, anumite porniri, anumite nostalgii sau defecte, in primul rand pentru ca sunt oameni si in al doilea rand pentru ca si-au trait tineretile in comunism. si ma refer aici mai ales la clasa de mijloc si la oamenii simpli, pentru ca oamenii din inalta societate din acea perioada (ministri, parlamentari, docrori etc) au trait bine si atunci, au condus tara si traiesc bine si acum si conduc tara. de fapt ei reprezunta jumatate din problema societatii actuale, ei sunt plaga, fosti oameni ai puterii, fosti securisti care au furat si atunci, care fura si acum si plozii lor, bastarzii lor vor fi probabil conducatorii nostri, ai celor de o varsta si eu nu vad asta cu ochi buni. in gandirea mea poate simpla uneori, nu stiu, eu consider ca o mare parte din problema societatii de azi o reprezinta ei, acesti paraziti politici cu capete inguste si idei comuniste, ei care conduceai si atunci, ei care faceau legea si atunci. foarte mediatizatii moguli reprezinta un mic procent, trebuie deparazitate toate structurile sociale, toate formatiunile politice,culturale, legale etc de acesti oameni care cu nerusinare ne fut in gura si acum intr-o societate asa zisa democratica si liberala. 

ei sunt plaga si jumatate din problema si problema trebuie rezolvata. cealalta parte a problemei o reprezinta mentalitatea omului care trebuie si ea schimbata si lipsa lor de actiune. trebuie sa fim mai uniti si mai duri cu cei ce ne vor raul, cu cei ce ne conduc prost. nu indemn aici la revolutie, indemn la gandire si la aflarea de solutii, la unitate nationala si la metode mai bune si mai directe de a arata celor ce ne conduc ca nu e bine ce fac, ca noi vedem si cel mai important, ca suntem gara sa luam pozitie. in Japonia, un om politic daca dupa anii de guvernare si-a dat seama sau a fost somat sa vada ca nu si-a indeplinit sarcinile pe care a promis ca le va indeplini, se sinucide in mod onorabil. nu indemn nici la asa ceva, indeamn la bun simt si la recunoastere a greselilor. conducerea ne minte si ne violeaza si face asta cu zambetul pe buze. de ce acceptam asta? de de nu aratam ca suntem oameni cu ratiune care nu accepta? problema asta trebuie rezolvata. asadar noi tinerii, nascuti dupa `89, suntem generatie fututa. de ce? care sunt solutiile de rezolvare a problemelor?

joi, 13 ianuarie 2011

sa nu omoram stelele



in romanul cel mai cunoscut al lui Ernest Hemingwey, "Batranul si marea", personajul principal, batranul pescar este de o simplitate si o intelepciune deosebita. om darz si puternic, cu o vointa extrema si de neclintit, la fel ca leii pe care îi viseaza in fiecare noapte si care intr-o simbolistica genial aleasa de acest mare autor, îi descopera pescarului personalitatea. pe langa faptul ca am suferit cot la cot cu el, fara lacrimi ca si el, cu cat se apropria sfarsitul si intelegeam ca nu se va alege cu nimic, m-a impresionat atat de mult o scena, de fapt un mini monolog al acestuia in una din noptile cand se lupta cu marele pește. pescarul se tanguia de faptul ca va trebui sa omoare pestele, de care se legase si pe care il respecta pentru puterea cu care se impotrivea, insa privind spre cer zice: "e bine ca nu trebuie sa omoram stelele". e atata melancolie si iubire in vorbele astea, incat cu greu am putut sa trec la urmatorul paragraf, pierdut in contemplare. asta inseamna sa fi mare scriitor, sa spui in cateva cuvinte bine gandite mai mult decat ar spune altii in tomuri intregi. nu ma asteptam sa imi placa atat de mult cartea,nu stiu de ce aveam anumite reticiente, poate si pentru faptul ca nu ma atrage pescuitul sau vanatoarea atat de mult incat sa citesc carti despre asta. insa aici nu e vorba despre pescuit,acesta e doar cadrul in care se da de fapt o mare lupta, sau de fapt mai multe lupte, pentru viata, pentru recunoasterea meritelor, pentru a ramane in lume dupa moarte, printr-un fapt extraordinar. pentru batranul pescar acest fapt era sa prinda cel mai mare peste. de fapt nu gloria, nu recunoasterea celorlalti era importanta, cat legenda, povestea in sine, faptul ca a facut ceva maret pe pamant. incarcatura spirituala si jocul de-a viata si de-a moartea in acest roman sunt absolut remarcabile. marea,intinderea de albastru ucigas si datator de viata,marea obsesie si bucurie a batranului laolalta cu leii,ii ofera acestuia ocazia de a infaptui ceva mare,ceva ce va fi povestit si el profita. totusi plateste pretul de a nu se putea bucura de captura sa...

concentrat, mic ca numar de pagini, te loveste la lectura cu puterea a mii de cuvinte ce vin spre tine si te lasa sangerand, transpirat si absolut satisfacut la final. imi pare rau ca nu am crezut in batranul Hemingway pana acum. asadar ce bine e ca nu trebuie sa omoram stelele!!!