miercuri, 26 ianuarie 2011

poezia nu e în umbră


încep acest post cu două întrebări la care mi-aş dori foarte mult să îmi răspundă eventualii cititori ai acestui blog, de preferinţă in commenturi. 
1.Credeţi că poezia este adresată maselor sau unei categorii privilegiate de oameni cu o sensibilitate aparte şi pasionali? 
2.Cum ar arăta lumea fără poezie?

mie îmi place poezia, am poeţi preferaţi din toate timpurile, din toate epocile, perioadele şi din toate curentele literare, însă trebuie să recunosc că cel mai tare mă atinge poezia care s-a scris începând cu secolul 19, cu toate că sunt foarte fascinat de trubaduri, de acei wanderers boemi care călătoreau dintr-un loc în altul spre a-şi cânta versurile, spre a cunoaşte oameni, spre a petrece, spre a cuceri femei. mă fascinează imaginea poetului pe jumătate nebun al romantismului, închis în turnul lui, bântuit de fantasme, de fantome, de imagini pe care le transpune pe hârtie. mă fascinează ruinele şi imaginea unui tiran care stă pe o colină şi priveşte cum arde lume şi recită o poezie. de curând am aflat că Iosif Vissianorovici Stalin, cunoscut mai ales ca unul dintre cei mai mari lideri din istoria omenirii, unul dintre cei mai mari tirani şi criminali, avea suflet de poet, el fiind bard înainte de a se înscrie în Partidul Comunist şi de a face ce a făcut. era un poet georgian, romantic, care cânta natura şi care a primit critici favorabile la debut. mă întreb ce s-ar fi ales de el dacă ar fi continuat ca poet şi cu siguranţă mulţi oameni nu ar mai fi murit, însă sufletul rus, revoluţionar şi rigid şi-a cerut drepturile.

poezia, pentru mine, e o stare, e o uşă spre o altă dimensiune, unde sunt înecate sentimente şi senzaţii, de unde îmi extrag o parte din energia care mă ajută să continui a trăi în lumea asta marcată de răutate şi unde dacă eşti sensibil ai mari şanse să fii îngropat.

cu toate acestea, poazia a început să îşi piardă locul privilegiat pe care l-a avut şi pe care ar trebui să îl aibă în continuare. în România se scrie mult, se publică puţin şi din păcate calitatea este uneori înşelătoare, să folosesc un eufemism. mi se pare că poezia ultimilor ani şi-a pierdut ceea ce eu cred că e cel mai important la poezie, adică acea capacitate de a atinge o coardă sensibilă, acea putere de absorbţie, acea dorinţă creată cititorului de a se reîntoarce în universul poetului. dacă universul poetului este sec şi abstractizat, creat din fapte fără un suport emoţional sau simbolic măcar şi populat de obiecte şi lucruri banale, care măcar de ar fi banale dar ar fi transformate în arme poetice veritabile, atunci şi poezia este ştearsă. sincer, sunt sătul de poezia despre nimic, despre obiecte casnice ( măcar de ar fi în stilul optzeciştilor care îi dădeau farmec şi magie) inutile, despre sex lipsit de substanţă, o mocirlă de spermă şi alte lichide seminale, acoperit de vulgaritate fără noimă şi care mie nu îmi lasă nici o urmă. citesc şi uit, citesc şi nu simt nimic.

nu toţi poeţii tineri scriu astfel, sunt câţiva foarte buni pe care îi citesc, recitesc şi ale căror versuri îmi produc acel sentiment special. nu o să mă apuc de enumerări, câţiva şi-au găsit deja loc în acest blog şi or să îşi mai găsească şi alţii. mi se pare că ne aflăm într-o oarecare criză poetică, atât de ordin al inspiraţiei, cât şi al atenţiei pe care o primeşte poezia. tiraje mici ale cărţilor, poeţi buni rămaşi în umbră, tinerii care nu mai citesc poezie. poezia e în umbră şi asta mă întristează. nu zic că poezia ar trebui să fie în mainstream, să fie peste tot pentru că eu nu cred că poezia cu adevărat bună se adresează maselor preocupate de bani şi sex. nu, însă merită mai multă lumină. mesajul meu şi ideea în care eu cred, dictonul pe care îl propun şi care mi-aş dori să fie îmbrăţişat de cât mai mulţi, este: "Poezia nu e în umbră! "

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu