miercuri, 23 februarie 2011

jocuri pe calculator și inutilități existențiale


de felul meu nu sunt un mare gamer, dar din când în când îmi place să intru în lumea virtuală a câte unui joc bun, să rezolv vreun mister, să împușc niște soldați sau monștrii, sau să îmi construiesc un sat sau o armată cu care să cuceresc lumea. nu stau totuși prea mult în aceste jocuri din simplul motiv că am alte lucruri de făcut. de aceea eu termin un joc într-o lună să zicem, în timp ce unul din prietenii mei mai hotărâți pe treabă poate să îl ducă la capăt în câteva zile.

la modă acum este World of Warcraft, joc care nu se termină practic niciodată și și care i-a acaparat pe atâția oameni încât aceștia practic nu mai fac altceva, decât se joacă. nu sunt de acord cu ei și mi se pare că își irosesc viața în fața unei bucăți de plastic și fire și cristale lichide. măcar de ar face un ban din asta, pe vremuri se făceau, acum nu mai. am prieteni woviști de carieră și nu am ce să le fac să mă înțeleagă că nu e ok. e vorba de o dependență și e una dintre cele mai parșive și mai dăunătoare, în primul rând pentru că nu iți otrăvește trupul propriu zis precum drogurile, alcoolul, țigările, ci sufletul ,mintea. odată intrat în lume aia magică și frumoasă. pentru că e frumoasă, trebuie să recunosc. nu mai ieși și sacrifici totul pentru a rămâne acolo cât mai mult. este o formă modernă de nebunie, de schizofrenie, această manie, această coborâre în frumosul infern al pixelilor, al poveștilor, al questurilor pe care le ai de îndeplinit într-un joc. totuși în cazul unora, placerea deja devine suspectă, datorită faptului că timp de ani de zile rămâi acolo, în locul acela, în proiecția aceea a lumii fantastice.

nu sunt împotriva jocurilor, și eu ma joc, chiar înainte de a scrie acest post am jucat 2 ore Elite Sniper și mi-a plăcut, însă deja cred că m-am jucat prea mult. de fapt despre asta voiam să vorbesc în acest post, însă m-a luat flama. mi se întâmplă uneori să mă simt ca într-un joc, să mi se pară că oamenii din jurul meu sunt neimportanți, păpuși, care nu au viata și care nu mă impresionează cu nimic. la metrou am cel mai des senzața asta. merg printre ei, mă enervează, mă seacă și nu mi se par reali. știu, anumiți doctori ar zice că e vorba de o boală, însă eu conștientizez toate astea și după îmi e rușine de gândurile mele, de faptul că îi consider pe semenii mei, care la fel ca și mine trăiesc, merg, gândesc( ei bine, aici e discutabil) niște neființe, de care mă pot debarasa. nu am gândit niciodată asta despte prietenii sau rudele mele, ci gândurile astea îmi vin în mulțimi mari, când totul ia o altă formă, oamenii îmi apar ca depersonalizați, dezumanizați. senzația de virtual, de ireal pe care probabil o simțeau și Max Blecher sau Kafka devine insuportabil de realistă și lumea îmi pare nu neapărat un vis ca la romantici, ci mai mult o glumă, un joc, un labirint baroc, unde imensitatea lumii, rigiditatea și importanța ei devin neînsemnate. gândul aproape obsesiv în asemena aglomerări că în câteva secunde am putea fi toți morți, cu toate gândurile, visele, scopurile, munca noastră, totul pare în zadar, nereal, toată gravitatea filosofiei, a religiei, toată ambiția de a crea ceva se duc, dispar și un gol existențial, vine în loc.

și nu, să nu credeți că am o perioadă proastă și că golul din viața mea se revarsă în inutilitatea lumii, nu, mă simt bine, am o viață bună, nu are nici o legătură cu toată deșertăciunea acestei lumi în care ironic, trăiesc și mă simt uneori bine, cu toată efemeritatea și inconsistența ei. e un gând terifiant, care îmi îngheață sângele în vene, acesta din mijlocul mulțimii, senzația de virtual, de joc cosmic sau glumă divină. am impresia că cel puțin jumătate dintre oameni au gândit sau simțit măcar odată ce încerc eu să exprim aici. asta nu face ca totul să fie ciudat, bizar, înșelător. senzații diferite, primul de inutilitate al celorlalți,care e mai ușor de acceptat, dar apoi vine gândul de inutilitatea l propriei mele ființr și al întregii lumi și aici se complică treaba... e distructiv gândul și încerc mereu să îl îndepărtez când vine.

mă duc să fac ceva inutil și totuși atât de plăcut. guess what!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu