joi, 31 martie 2011

borcanul cu magiun(7)


dealul era plin de copii. era un zumzet general, de fapt o gălăgie generală, se țipa, se striga, copiii urlau unii la alții, se certau, se împingeau, râdeau, aruncau cu bulgări unii în alții. câșiva trăgeau de sănii la deal, pe pârtie fără să le pese de ceilalți care zburau cu săniile înspre ei, și dădeau din mâini în semn să se dea laoparte. când vreun șofer de sanie intra cădea și se rostogolea din cauză că a tras de sanie ca să nu dea peste ignorant, începea cearta. se ridica de la pământ cu furie și se îndrepta spre celălalt urlând. de multe ori, de cele mai muște ori se ajungea la trânte, la frecate și atunci copiii se împărțeau în două grupuri și începeau susținerea. nu dura mult și începea o bătaie generală, cu bulgări, cu trânte, palme și chiar pumni, mai rar ce-i drept. alarmați de zgomot mamele sau tații veneau și îi luau acasă pe micii războinici, sau războinice, pentru că să nu credeți că doar băieții participau la sanie și implicit la scandal. era amuzant să vezi două fetițe cum se ceartă și apoi se bat, aproape fără să se atingă la început, dădeau din mâini și apoi se zgâriau, iar în ultimă fază se rostogoleau prin zăpadă țipând cu glasurile lor subțiri și extrem de enervante. dracii de băieți nu ratau atunci ocazia să se arunce asupra celorlalte fete și să le dea frecată. vacarmul devenea insăuportabil, palmele la fund, urechelile și ciufulelile de tot felul erau usturătoare și umilitoare. exista însă între noi o înțelegere taccită să nu ne pârâm unii pe alții când părinți întrebau cine e de vină, care a dat primul, pe care chiar și fetițele cele mai plângăcioase sau cei maifătălăi dintre băieți o respectau în cele mai multe dintre cazuri. peste cțteva ore sau a doua zi, totul era uitat și toți redevenam prieteni. nu exista ură sau ranchiună, răzbunare sau orgolii prostești. scopul era distracția și răutăcismele de tot felul aruncate de la unul la altul erau parte din joc. toată lumea știa și toată lumea accepta. rar se ajungeau la bătăi sau certuri cu adevărat serioase,dar atunci motivele erau de o gravitate crescută, precum înjuratul de mamă dus la extremă, cu variații ingenioase sau ruperea hainelor preferate. nu mai vorbesc de furt, care era capital. dar și atunci se rezolva totul după un număr mic de zile, prin insistența prietenilor. de asemenea, teama ca ceilalți să nu se mai joace cu tine, era un motiv de a face pace.

în acea zi, dealul era plin. toți erau acolo. am vaga impresie că o păruială tocmai avusese loc căci o parte semnificativă dintre copii erau mai ciufuliți și mai roșii ca de obicei. în plus, zăpada era terfelită rău de tot iar câteva sănii erau răsturnate pe pârtie. câteva fetițe erau strânse mai la o parte și vociferau în șoaptă, arătând spre unul sau spre altul râzând. am fost primit cu strigăte ”hai bă, ce faci? unde ai fost?” , ”ce mă, aștepți lăutari?”, ”nu te-am strigat băi la poartă azi dimineață să te chem?” etc. m-am apărat cum am putut mai bine, am suportat cu stoicism câteva remarci legate de faptul că aș fi ”sub fusta mamii” sau că ”că a pus tacto șaua pe tine” și am încins repede câteva partide de sanie, atât pe burtă, cât și stând în fund, m-am băgat la câteva întreceri și am dat frecată fetelor... și de aici a început drama. de la o simplă frecată, lucru absolut normal și de comun acceptat printre băieți ca fiind cel mai mișto, iar cel care reușea să-i dea frecată lui M., ce mai băiețoasă și violentă dintre toate, fără să fie zgâriat sau fără să ia și el frecată la rândul lui, de obicei chiar mai rau decât a dat, era considerat zeu, câștiga respectul tuturor. chiar și fetele, fără a o arăta pe față, ci dând de înțeles subtil, erau impresionate și creșteai în ochii lor, pentru că nu o prea suportau pe M.- care între timp a crescut, s-a cizelat, s-a făcut mai frumoasă și cam toți băieții de atunci, din vechea gașcă ”ar cam freca-o” acum, de dragul vremurilor apuse, bineînțeles, hehe- și se bucurau în sinea lor când vreunul dintre noi îi aplica o frecată pe măsură. zilnic se arătau viteji, dar puțini duceau treaba la capăt fără prea multe pierderi. se făceau planuri de asalt complexe, tactici de încercuire, se calcula unghiul potrivit, momentul cel mai oportun, se făceau estimări în vederea vulnerabilității, oboselii, neatenției din ziua cu pricina. săraca M. amenința după fiecare frecată reușită că pleacă și nu se mai întoarce. mereu revenea, nu suporta singurătatea, avea nevoie de copii în jurul ei și accepta inevitabilul. dacă stau bine să mă gândesc, era o fată chiar sensibilă și de gașcă, numai că la vârsta aia nu prea percepeam așa, dintr-un motiv foarte simplu. prima impresie conta covărșitor de mult. cum erai etichetat din primele zile, cum te comportai, ce ziceai, cum reacționai, ce greșeli, prostii făceai sau viceversa, toate contau enorm și totul era folosit în favoarea sau împotriva ta. ți se punea ștampila și cu ea rămâneai pentru totdeauna. puteai schimba destinul reputației tale doar dacă făceai ceva extraordinar, unanim acceptat ca fiind mișto. reversul era valabil și el. puteai să decazi sau să urci în funcție de vreo faptă importantă. M. avusese nenorocul să fie considerată nesuferită și băiețoasă de către fete și o țintă cu potențial periculos crescut, deci irezistibil, de către băieți.

în ziua aceea am avut proasta inspirație să îmi încerc norocul în a-i da frecată, mai mult pentru a mai uita de faptul că eram extrem de urât. credeam că încrederea în mine avea să crească odată cu îndeplinirea încununată cu succes a misiunii de cucerire a fortăreței M. din păcate nu m-am rezumat doar la asta. o altă idee genială, credeam eu mi-a venit în acea zi...

miercuri, 30 martie 2011

Life inloved


un poem. scris in somn. la propriu. enjoy or not.

Cele mai frumoase zile din viața mea
Cele mai strălucitoare amintiri
Cu venele înghețate cu sângele cristalizat
Cu mintea abolită și trupul înveșmântat
În pură colonie de senazții
Au fost zilele de iarnă din care
Ieșeam fără culoare eram alb eram transparent

Felicitări începi să trăiești ești conectat
La zăpadă gheața îți e hrana
Apă îți curge din ochi apă bună
O bei în tăcere aștepți să ningă
Să ningă și tu să nu mai stai închis
Între pereți îi smulgi cu dinții
Pleci din orașul ăsta rece
Instituție a cărnii ce moare
Bucurie sterilizată de apatie
O inimă un suflet și 2 lei de pâine
Pielea colorată cu cenușa
Trupurilor arse în crematoriul
Ce se ridică fix în centru între statuia
Îngerului și magazinul de vise
Un oraș o zăpadă o viață
O ratare zero gânduri o dorință

Să plec în cele mai frumoase zile
Din viața mea din viața mea de atunci
O viață un corp ascet și o piatră la ușă
Mister mizerie și un gând continuu
Te iubesc

marți, 29 martie 2011

despre nemulțumiri și alte gânduri. generația futută (epilog)



(prima parte, a doua parte) în cartierul meu, aproape de blocul în care locuiesc, e o clădire, cred că tot un bloc, de 7 etaje, neterminat, probabil de pe vremea comuniștilor. e în proporție de 55% gata, după aprecierile mele neprofesioniste, evident. e plin de graffiti, prost făcute, probabil de niște puști fără pic de inspirație sau simț artistic, pentru că am văzut și graffiti-uri extraordinare, ce se aproprie de artă și afirm asta cu cea mai mare siguranță și pot aduce argumente în favoarea afirmației mele dacă este cazul. în spatele lui este o grămadă uriașă de gunoi, de îți e scârbă să te uiți. toată lumea și-a aruncat acolo, cu nesimțire, tot ce nu mai trebuia, de la haine, pantofi la coji de cartofi și pungi dubioase în care nu am nici cea mai mică curiozitate ce se află. ar putea să fie foarte bine cadavre ciopârțite la cum mirose acolo. o gașcă de câini comunitari (cuvântul ăsta mă duce cu gândul la Comuna Primitivă, nu știu de ce) își face veacul pe acolo. și Gogu, homelessul (unul din ei) zonei mai doarme pe acolo, sau face el ceva pe acolo, pentru că uneori când mai trec pe stradă prin dreptul imobilului, îl văd ieșind de acolo, clătinându-se și vorbind ceva singur, în barbă.

nu e băiat rău, nu fură, muncește ici și colo și oamenii îi dau de mâncare și de băut. cred că pur și simplu nu a avut noroc pe lume sau ceva s-a întâmplat cu el. l-am auzit odată vorbind cu un tovarăș de-al lui, în fața metroului, eu așteptam pe cineva, și zicea că a avut odată casă, că a fost și el om, nu a fost mereu așa. mi-a părut foarte rău de el, mai ales pentru că e un om blând și aduce puțin cu gnomii din Lord Of The Rings, datorită bărbii și fizionomiei. îl mai ajut câteodată cu ce pot și eu. dar nu asta e ideea. din păcate, oameni ca el sunt o grămadă pe lume și nu întotdeauna e vina lor, unii, printre care și Gogu ( pe el îl cheamă de fapt Samuel, dar îi zic Gogu pentru că odată, când mă intorceam de la facultate, însoțit de o fată, ei i-a căzut nu mai știu ce din geantă și el a strigat după mine ”Gogule, i-a găzut la fată ceva” și de atunci așa i-am zis), care ar vrea să muncească și să fie în rândul lumii dar pur și simplu nimeni nu îl ajută, nimeni nu îl vrea. în ochii societății el nu există, e un parazit, un dispansabil, un nimeni, chiar o povară și nu sunt puțini ignoranții care aruncă cu piatra și blamează. și-au pus ei oare întrebarea ce ar face dacă printr-o nefericită întorsătură a sorții ar rămâne fără casă, fără bani, fără slujbă, fără nimeni care să îi ajute? ce ar face? cum și-ar duce crucea? s-ar atârna de un copac?

poate sunt eu un sensibil, un romantic întârziat, un idealist, spuneți-mi cum vreți, dar am o admirație pentru oamenii de genul lui Gogu, care nu au nimic, nu trăiesc pentru nimic, pentru nimeni, nu au pe nimeni, nu produc nimic (asta pentru că nu-i vrea nimeni, nu pentru că nu ar vrea), practic, în ochii snobilor și idioților, sunt la fel precum câinii vagabonzi ( da, chiar am auzit pe cineva zicând asta... mi-a fost silă) și totuși nu se sinucid, continuă să trăiască așa cum pot, așa cum li se permite, fără să dea în cap la nimeni, fără să fure, fără să cerșească (poate doar o țigară sau un colț de pâine, atunci când îi răzbește foamea și nu au de unde face rost de noimic de mâncare). Am schimbat de mai multe ori câteva vorbe cu Gogu, și mi-a zis câteva lucruri care m-au impresionat. mi-a spus că lui îi e rușine să fure, el crede în Dumnezeu și chiar dacă nu l-a prea ajutat în viață, el tot crede și îi mulțumește când mai găsește câte ceva prin gunoi sau îl mai pun deținătorii de chioșcuri și magazine din zonă să ducă gunoiul, să descarce marfa, să dea cu mătura sau orice, și îi mai dau mâncare și câte ceva de băut. mi-a mai zis că are frați de care nu mai știe nimic, pentru că sunt la Brașov,dar că vrea să se ducă pe la ei. și cred că s-a dus, cum nu știu, dar a dispărut un timp din peisaj. nu mi-a zis dacă și frații lui sunt tot ca el și eu nu am întrebat. de asemenea la un moment dat, eram pus pe glume și l-am întrebat dacă știe vreo poezie și spre marea mea uimire a început să turuie versuri din Eminescu, combinații din mai multe poezii e adevărat, dar le știa.

așa că l-am întrebat dacă a fost la școală și mi-a zis că a terminat 12 clase. mă întreb oare ce s-o fin întâmplat cu el, cu familia lui de a ajuns pe drumuri. și nimănui nu-i pasă. revenind la ideea inițială, mă mai uit câteodată la clădirea lăsată în paragină(sunt multe prin București, prea multe, de care au uitat toți, clădiri fantomă) și mă întreb de ce nu se ocupă nimeni să o termine? e un cartier frumos, liniștit, chiar curat, oamenii par binevoitori, în doi ani nu am văzut și nu am auzit de nici un furt, bătaie, crimă etc( doar că..o tipă s-a aruncat de la etajul 7 al blocului meu acum un an... de ce, nu știu). ar putea fi terminat, finisat și dat spre vânzare. eu dacă aș avea mulți bani, l-aș cumpăra, termina, finisa și aș vinde apartamentele pe bani mai puțini decât e piața, tinerilor, proaspăt însurățeilor, etc. și i-aș da și lui Gogu, pe degeaba, o garsonieră în care să trăiască și ceva de muncă. pe bune că așa aș face. toții căcații ăștia plini de bani, care în nesimțirea lor se afișează cu mașini scumpe și cu case ultramoderne și ne privesc pe noi, oamenii simpli cu superioritate și dezgust uneori sunt niște zerouri barate în ochii mei. nimeni. îmi e greață de ei. și asta dintr-un singur motiv (cel mai serios de fapt): pentru că au făcut banii ăia cum i-au făcut, au mai mulți decât ar putea să cheltuiască în 2 vieți și nu se gândesc să îi ajute și pe cei ce nu au nimic. nu zic să nu își ofere tot luxul posibil (și eu aș trăi ca un rege dacă aș avea bani mulți) dar să nu privească cu dezgust și să încerce să mai și ajute.

nu să facă pomană, măcar să ofere ceva de muncă oamenilor sau să îi ajute de exemplu pe copiii talentați care nu au posibilitatea să se afirme, să își valorifice talentele, creierul. sunt multe posibilități, poate o să revin asupra subiectului odată și o să scriu despre câteva proiecte pe care le-aș demara dacă aș avea bani mulți. sunt câteva lucruri pe lume care nu îmi plac și care mă calcă pe nervi foarte tare și unul este ignoranța în ceea ce privește oamenii săraci care ar vrea să muncească, în ceea ce privește talentații care nu au posibilități de studiu și afirmare, în ceea ce privește clădirile vechi și frumoase lăsate să se dărâme, în ceea ce privește toate aceste blocuri lăsate neterminate care ori ar trebui dărâmate și făcut un parculeț, o parcare ceva în locul lor, ori ar trebui terminate și date oamenilor, nu degeaba, dar prin credit sau pe bani mai puțini( oricum prețul imobiliarelor e mare în România, nejustificat).

cel mai rău mă enervează ignoranța celor aleși de noi, față de noi, cei care le-am acordat credit și care în loc să ne reprezinte interesele, se pișă pe noi, cu boltă chiar. dar nu am acum chef de politică, mă dezgustă ce se întâmplă în politica românească. mă gândesc uneori, laolaltă cu ai mei colegi de facultate, sau cu alți prieteni și prietene, ce o să fac după ce mă chinui ani de zile să studiez și să termin niște școli. să emigrez, să muncesc pe șantier, să mă prostituez pe la vreo revistă de bârfă, să fac ce pentru a trăi? ce, când o grămadă de lucruri merg anapoda pe aici, pe plaiurile mioritice....

am poezia și literatura, am muzica și mă ajută să mai uit de aceste întrebări. dar ele nu țin de foame și Gogu e tot pe drumuri, generația mea și cele ce vin din urmă tot futute rămân. de murit o să murim oricum, toți, dar până atunci, ce facem ca lumea să fie un loc mai bun, mai frumos, mai bogat, mai poetic, mai sincer pentru mine și generația mea, pentru părinții noștrii, pentru copiii pe care o să îi avem? ce? eu am câteva soluții și mai sunt mulți ca mine, poate mult mai vizionari și mai deștepți, dar cine dintre cei care au puterea să schimbe ceva cu adevărat e dispus să asculte? cine? o să zică unii că fiecare dintre noi poate să facă ceva mic pentru o bucățică de lume. da, poate și mulți o fac. dar nu e de ajuns pentru ca ceva să se vadă cu adevărat. e nobil, e frumos, e binevenit, e cea mai bună modalitate de a găsii un scop existenței și de a lăsa ceva în urmă pentru ceilalți. dar nu e de ajuns pentru o revoluție( spirituală, culturală, tehnologică etc, nu mă refer nicidecum la altceva).

sunt tânăr, gândesc pentru mine și sunt revoltat. îndemn la gândire și pe ceilalți și poate împreună o să putem găsi niște soluții pentru o viață mai bună.

vineri, 25 martie 2011

NU!


azi mi-am adus aminte de ciudatul personaj din REM al lui Cărtărescu, cel care toată viața scrisese pe mii de pagini cu toată puterea, convingerea, pasiunea, durerea, fericirea un cuvânt esențial în viața de toate zilele, un cuvânt care acoperă o paletă de gânduri și sentimente prea complexe pentru a putea fi transpuse. cuvântul este NU!

și am stat să mă gândesc, în timp ce mergeam spre Poștă să ridic un pachet, și era cald, frumos, ascultam muzică și plimbarea îmi provoca plăcere, la ce spun eu NU, inconștient sau nu. am realizat că sunt câteva, unele pur personale, bazate pe motive greu de explicat, iar altele pentru că nu se poate altfel.

așadar, o mică listă, sau mai bine zic, o punere în scenă a negației din mine:

-NU nesimțirii și mitocăniei. ești nesimțit, nu te aștepta decât la dezgust și antipatie din partea mea.

-NU oricărei forme de limitare și de subjugare. nu o să accept niciodată ca cineva să îmi îngrădească în mod semnificativ libertatea. sunt un spirit liber și numai eu pot să iau decizia de a renunța la liberte pentru cineva sau ceva, în funcție de sentimentele și ideile mele. cine încearcă să mă ”pună în lanț” se va lovi de un zid.

-NU lipsei de curiozitate. în momentul în care o să mă opresc din citit, din explorarea de noi teritorii spirituale, intelectuale, fizice, geografice, când o să încetez a mai pune întrebări, a vedea filme sau a căuta muzici noimvă rog, pe voi, prieteni, să mă împușcați sau măcar să mă pălmuiți până îmi revin.

-NU violenței. nu îmi place violența de orice fel. bărbații care își bat nevestele sunt demni de milă și dispreț și merită să fie băgați la muncă silnică. din păcate, oamenii sunt ființe violente, nu neg faptul că și eu am momente în care sunt predispus la violență, mai ales în fața unor bipede care nu merită dreptul de a fi numite oameni, dar încerc să mă controlez.

-NU semidocților, hipsterilor, infatuaților, copiilor de bani gata, cocalarilor, pițipoancelor, maneliștilor. nu am nimic cu fiecare în parte, am ceva cu ideile lor și modul de a privi lumea.

-NU zilelor în care nu poți să ieși din casă

-NU toaletelor publice murdare

-NU cafenelele, barurile, restaurantele unde chelnerii sunt prost pregătiți, plictisiți și te servesc în scârbă

-NU profesorilor ignoranți și exagerat de exigenți

-NU literaturii mizerabiliste fără sens, îmbibată de vulgarități gratuite, fără un substrat sau o motivație impusă de firul epic

..... NU din comoditate, lene, sau alte motive ce țin de ciudățenia și personalitatea mea
........................( ar mai fi încă 1000)

p.s. : Eugen Ionescu are un volum foarte fain intitulat ”NU”

sâmbătă, 19 martie 2011

Ketamine (poem)



Linge-mi sângele de pe ochi
Zgîrie-mi pielea cu unghiile tale lungi
Și înghite-mi sperma împraștiată pe buzele tale

În seara asta o să facem o mică plimbare
Prin tine
Ești un oraș cu toate luminile stinse
Ești singură
Nu mergi decât cu tălpile goale pe jar
Prin mine
Te scurgi în valuri de lichide dulci
Prin noi
Și toată vlaga viața nostră se distruge în suspine
Pe care le înghitem cu un pahar de votcă
Triști și goi

Editura Vellant, o foarte frumoasă surpriză


fac o mica pauză de la povestirea pe care am început să o scriu și care a ajuns la al șaselea episod și care va mai avea cel puțin două, destul de consistente, pentru a îmi încerca norocul într-un concurs lansat de Editura Vellant, mai ales pentru că premiul este foarte consistent și mă atrage, de ce să mint. Ce trebuie să fac este să scriu despre editură și despre cărțile pe care le propune.

Aveam câteva cărți de la această editură foarte fresh, din care amintesc ”Mărturisesc că am trăit” de Pablo Neruda, carte autobiografică a celui care a fost unul dintre cei mai mari poeți ai secolului trecut și unul dintre cei mai buni din toate timpurile, pe care îl recomand tuturor cu mare drag,atât ca memorialist-eseist, cât mai ales ca poet. Cea de-a doua carte pe care am citit-o cu sufletul la gură, așa dintr-o suflare într-o singură zi, pentru că ”m-a prins” și nu mi-a mai dat drumul, este cartea lui Antoni Casas Ros-”Teorema lui Almodovar”. Mărturisesc că nu știam nimic despre autor, nici acum nu știu prea multe ce-i drept, doar faptul că scrie bine, și nici despre carte, dar m-a atras atât numele romanului, cât și coperta, ambele foarte inspirate. De asemenea am văzut titlul de multe ori la metrou, pe acele plasme în care se face de obicei publicitate, ceea ce înseamnă că Editura Vellant își face bine treaba în domeniul publicității.

Însă ceea ce m-a determinat să o cumpăr a fost mai ales o recenzie în ”Dilemateca”. sora mai mica, dar foarte cultă și elitistă, a ”Dilemei Vechi”, în care cartea era bine primită. Eu îmi pun încrederea de cititor în recenziile celor de la ”Dilemateca” și rar s-a întâmplat să nu îmi placă o carte pe care am cumpărat-o în urma unei cronici elogioase. Așadar ambele cărți mi-au plăcut foarte mult și intenționez să mai cumpăr. Din păcate m-am trezit cam târziu și nu am mai prins volumul ”Istoria benzii desenate românești” scrisă de Alexandru Ciubotariu și Dodo Niță, care s-a epuizat destul de repede. Poate îl mai reeditează. Cum spuneam, nu știam multe despre această editură, și nu am citit de la ei decât cele două cărți menționate mai sus, însă am dat un ochi pe siteul editurii și multe titluri mi-au atras atenția, iar colecțiile pe care le propune editura sunt atractive. În plus, am avut ocazia să răsfoiesc prin librării anumite cărți, mai ales de artă, care se prezintă în condiții grafice de excepție, un lucru pe care eu îl consider foarte important. Dacă o carte nu îmi place cum arată, nu are o hârtie bună sau în fine, ceva atractiv, o copertă faină sau alte mici detalii, nu o cumpăr. Mă refer aici la cărțile noi, nu la cărți de anticariat, cu toate că nici de acolo nu cumpăr cărți rupte, îndoite sau care chiar arată ca dracu din toate punctele de vedere.

Ca în orice formă de marketing, implicit afacerea cu cărți, pentru că pe lângă bucuria culturală, artistică pe care o crează o editură prin cărțile pe care le scoate, este totuși și un mod de a îți câștiga pâinea, unul dintre cele mai onorabile moduri, după a mea umilă părere și contează mult cum îți ambalezi marfa. Editura Vellant, pe lângă faptul că propune titluri foarte bune, interesante, de la eseu la poezie, până la artă, literatură sau alte domenii, le și livrează într-un ambalaj deosebit. Nu mai vorbesc despre colecția de cărți pentru copii, unde cărțile arată adorabil și sunt ilustrate foarte fain, mai mai că îmi vine să dau în mintea copiilor (nu că aș fi prea matur) și să mă pierd în lumea lor. Le-am văzut prin librării, dar nu am știut la ce editură sunt, însă m-au atras și acum vizitând siteul și poposind ceva timp între cărțile editurii, am început să îmi aduc aminte că de fapt le știam. Dacă aș avea copii, cu siguranță le-aș cumpăra cărți de aici. Nu știu poveștile din ele cum sunt, bănuiesc că sunt bune oricum, dar arată foarte bine, colorate, de diferite mărimi. Cel mai important este că majoritatea cărților au prețuri bune, acceptabile, nu te usucă de ultima lețcaie. e adevărat, sunt câteva titluri mai scumpe, dar nu ar avea cum să nu fie, mai ales că vorbim de cărți de artă, masive, complexe, care merită toți banii.

ce să mai zic, îi îndemn pe toți care poposec pe blogul meu să bage un ochi pe site-ul editurii  (www.vellant.ro ) sau când mai dau câte o raită prin librării să caute standul acestei edituri, nu or să regrete, e acolo o carte pentru oricine, cel puțin una, pentru că oferta este bună. o editură la început de drum din câte știu, dar extrem de faină și de promițătoare. așa că „dați năvală” cititori din toate colțurile!

joi, 17 martie 2011

borcanul cu magiun(6)


magazia era o cocioabă care stătea să pice, înțesată cu lucruri inutile strânse cu pasiune de bunicu de-a lungul anilor, după ce ieșise la pensie și se cam plictisea. nu lăsa pe nimeni să arunce nimic, pe motiv că ”poate o să avem vreodată nevoie de ele, la ce să le aruncăm?”. așa că se strânseseră de-a valma haine vechi, multe fierătanii din cele mai diverse, de la uși de Dacie de la mașinile tatălui, cutii mari pline de cuiele strânse după dărâmarea gardurilor și construirea altora noi, bări, țevi, bile și multe altele de care nu îmi mai amintesc. mai erau și două butii mari în care jumătate de anu zăceau prune, mere și caise, puse la fermentat pentru a face țuică, așadar puțea a borhot de te îmbăta. mai erau cutii de lemn făcute de însuși ăl bătrân, lemne pentru foc, unelte agricole, multe dintre ele rupte, neutilizabile după ce fuseseră folosite cu sârguință ani de zile. bunicul însă era un nostalgic, un strângăreț, obișnuit cu lipsurile și nu se putea despărții de nimic, dintre cele amintite și multe altele pe care dacă le-aș pomenii mi-ar trebui multe pagini. tata murea când le vedea și nu știa cum să scape de cele cu adevărat degeaba, nefolositoare. dorința i-a fost satisfăcută la câțiva ani după, când a dărâmat cocioaba, pentru a construi o frumoasă magazie, în adevăratul sens al cuvântului și fără ca bunicul să realizeze ce se întâmplă a cărat multe porbagaje pline cu prostioare pe care le-a dus la ghenă. cearta ce a urmat când bunicu și-a văzut obiectele dispărute a fost de pomină și nu și-au mai vorbit multe zile. bătrânul bolborosea în sinea lui, scăpa înjurături teribile în timp ce se foia dintr-un colț în altul al noii magaziii și mai observa câte ceva lipsă. momentul în care a dat cu pălăria de pîmânt și i s-au umezit ochii de ciudă și nervi a fost când a văzut că vechea lui toporișcă, de pe când era holtei, ruginită și nefolositoare, dar probabil cu mare valoare sentimentală, nu mai era printe lucrurile vechi. atunci ceva a părut că s-a rupt ceva în el și ai ieșit repede din magazie, a zbierat la bunica atunci când ea l-a întrebat ce are și a fugit prin curte în jos, a trântit poarta în urma lui și nu s-a oprit decât la casa lui frati-so unde cel mai probabil s-a plâns că e persecutat în propria lui casă de către un fiu tiranic care nu îl mai ascultă și care nu îi mai respectă dorințele. în urma lui, bunica a rămas supărată ”că omul ăsta al meu înjură ca păgânul și nu se înțelege cu nimeni. la biserică nu merge, poate popa l-ar mai liniștii.”

tata râdea în garaj și a chemat-o pe mama și i-a zis ”punem pariu că îmi zice iar că mă dezmoștenește și că nu mai mănâncă cu noi, că trăiește el cu mama din pensia lui”. și mama a zâmbit. a avut dreptate, spre seară s-a întors la fel de trist și l-a amenințat pe tata că nu îi mai dă nimic și că nu îl respectă și că o să vadă el când are nevoie de un lucru și nu îl mai găsește. spre uimirea tuturor, în seara aceea, tata nu s-a mai prins în jocul bătrânului său părinte și l-a lăsat să își verse amarul, apoi a dispărut și după câteva minute s-a întors cu o litră de țuică ”din aia bună, de stă mâța în coadă” și l-a îmbinat pe bunicu, care a c edat după o efemeră rezistență. spre seară râdeau amândoi și depănau povești de altă vreme, de când era bunicu mic și umbla cu oile pe munți, îmbrăcat cu un cojoc mai mare ca el și mânca porumb copt și bea apă cu palmele făcute căuș din izvorul de la Fântâna Neamțului. eu stăteam fascinat de înturnătura pe care o luaseră lucrurile și ascultam cu urechile mari poveștile. aveam să le aud pe toate de-a lungul anilor, atât de multe, unele triste, încât mă podideau lacrimile, altele amuzante și unele aproape fantastice. mereu însă mi-au plăcut vremurile alea apuse, cu oameni simplii și iuți la mânie, cu povești de dragoste consumate prin grajduri, pe câmp, prin fân sau prin șoproane. cu fete care aveau copii din flori. apropo de asta, mult timp am crezut că fetele nemăritate se duc pe câmp și acolo ies din flori într-o anumită perioadă a zilei, un polen mai special, magic din flori și astfel atunci când ele respiră acest polen rămân grele. mi se părea perfect logic, mai ales că încă nu începusem să îmi pun problema cu ”puapida”, așa că aveam vagi cunoștințe în legătură cu venirea copiilor pe lume și mai ales ăia din flori, pe care mi-i imaginam că înmuguresc în pântecele femeilor precum bobocii florilor și apoi se transformă în copii pe care doctorii îi scot apoi cumva. asta deja mă depășea cu desăvârșire și cu toate că insistasem pe lângă toții adulții cu care îmi permiteam. nici vecina cea hazlie nu îmi divulgase prea multe, chestii pe care nu le înțelegeam. deja mi se părea depășită faza cu barza, pentru că într-o toamnă urmărisem o astfel de pasărea care își făcuse cuib pe un stâlp de înaltă tensiune nu foarte departe de casa mea și nu văzusem nimic neobișnuit la ea, așa că mi se părea imposibil ca barza să aducă copii. în plus aflasem eu ceva cu burta mamei și cu tatăl care face el ceva și poc!, pântecul femeii se umflă și apoi prin minune iese un copil. mult mai târziu un prieten mai mare, după ce și-a bătut joc de mine câteva zile de mine în urma relatării teoriilor mele care nu prea se puneau cap la cap, mi-a explicat cu lux de amănunte întreg procesul de creare și rezultare a copiilor. mi s-a părut magic și în același timp am fost dezamăgit, mă așteptam la mai multe chestii, la ceva mai interesant. oricum, de la faza cu ”puapida”, pe care o să contiunui să o povestesc imediat, mă așteptam la mai multe în legătură cu dragostea, în legătură cu sex. nu că aș fi știut prea multe despre sex atunci, după ce am aflat cum e cu copiii, dar ceva era știrbit în mintea mea. cert e că am ce povestii mai târziu unui psiholog care poate mi-ar da niște răspunsuri.

bun. am ieșit din casă și m-am îndreptat spre magazie, unde sania mea avea loc de mare cinste, pentru că era în primul rând unică în zonă, fiind total din lemn și doar câte o fâșie de metal era întinsă de-a lungul șinelor. la o primă vedere părea total nealunecătoare, însă zbura pe zăpadă. bunicul era tare mândru de ea,pentru că bineînțeles el o făcuse cu mulți ani în urmă, înainte ca eu să mă nasc, ”așa ca să fie, pentru primul meu nepot”. nu eu am fost primul luin nepot, dar printr-un joc al sorții mi-a revenit mie și fîrî să mă laud, pot spune că am folosit-o la maxim și chiar dacă atunci când mă afișam cu ea copiii râdeau de mine, ei având sănii noi, de fier forjat sau chiar boburi(sănii mari cu volan și direcție) eu ”îi luam” mai mereu la viteză. câțiva ani mai târziu s-a rupt când am dat cu ea într-un copac și era gata gata să îmi rup mâinile și gâtul, dar asta e altă poveste. acum aveam o sanie super, mă înfruptasem cu magiun și plăcinte și eram gata să plec pe derdeluș. nu îmi trecuse supărarea detot pe faptul că eram un urât, dar eram hotărât să mă joc până la epuizare și cu timpul să aflu misterul cu ”puapida”. de fapt, voiam cât mai curând și în acea zi mi s-a oferit o ocazie. din păcate a ieșit tare prost.
...

joi, 10 martie 2011

borcanul cu magiun(5)


încă stătea în acea bucătărie fabuloasă pentru mine, cel de acum. nu avea nimic deosebit, numai că era mare, mereu era cald acolo, mereu mirosea a ceva frumos și bun și în primul rând acolo era mama, care își făcea de lucru, gătea, dădea cu mătura, vorbea la telefon sau pur și simplu bea o cafea și punea lumea la cale cu tata, cu bunicii, cu vreo rudă sau cu vreo prietenă. era atât de slabă, de firavă, de frumoasă pe vremea aceea(nu că acum nu ar mai fi, numai ca timpul și-a cerut și din partea ei tributul) și era total incapabilă să facă rău cuiva. când venea vreun vecin să taie câte o pasăre sau când venea vremea înjunghierii porcilor, al vițeilor sau mieilor suferea și decât dacă era imperativ asista sau ajuta. până ce animalul se transforma într-o masă de carne fără formă se mai liniștea, își spunea că ăsta e destinul lui și că noi ca oameni trebuie să mâncăm ceva. era blândă, caldă, ușor încăpățânată și atunci, ca și acum, și avea o vorbă bună și o soluție pentru orice. o singură dată am urât-o, dar eram copil și se iartă, fiind un motiv pueril și prostesc. atunci când a dat naștere surorii mele. zilele ce au urmat evenimentului au fost îngrozitoare pentru că știam că nu voi mai fi preferatul ei, răsfățatul familiei. și în plus nu înțelegeam la ce le mai trebuie un alt copil, nu eram eu de ajuns, nu eram destul de bun? de ce să facă asta, cu ce le greșisem? de ce nu l-au făcut mai devreme, măcar să am cu cine mă juca? era clar, nu mai eram de ajuns, ceva făcusem eu. nu mă mai iubeau. gânduri de copil, dar eu am suferit mult timp, ani întregi, până ce ea s-a făcut mai mare, la fel și eu și toate s-au schimbat. dar despre asta, poate altă dată. am lăsat copilul în bucătărie și de abia așteaptă să plece din încăpere undeva, unde să nu mai vadă nimeni cât de urât este.

după ce a terminat de mâncat câteva bucăți mari de plăcintă, copilul cu trupul firav și bolnăvicios se pregătea să o zbughească afară. asta bineînțeles după ce avea să își facă rugăciunea de după masă, pentru că era foarte credincios și bunica îl învățase câteva rugăciuni pentru copii și el era foarte perseverent și niciodată nu pleca de la masă fară rugăciune și nu se culca sau nu pleca la grădiniță fără să aducă laudă și mulțumire Domnului. dacă stau să îmi amintesc, era chiar un copil bun și sincer, cuminte și care nu prea crea probleme. din păcate, atunci ca și mai târziu avea să primească multe lovituri de la viață fără să înțeleagă de ce și cu ce greșise. dar nu e momentul acum pentru plângeri.

înainte să părăsească bucătăria cea fabuloasă, mama i-a spus din nou că băiatul ăla a fost răutăcios și că nu trebuie să se ia după ce a zis el, pentru că e chiar un copil frumos și cu suflet bun. i-a mai zis pentru a mia oară să fie atent și să nu plece pe cine știe unde cu sania sau în alte scopuri, pentru că e mic și poate să pățească lucruri rele. și să nu cumva să bea apă rece când vine transpirat că iar răcește. și de asemena să își ia și geaca pe el și să nu se ude prea rău, tot din aceleași motive. copilul dă din cap a înțelegere și fuge pe ușă afară țopăind aparent vesel, de fapt ros pe dinăuntru de nesiguranță, de ciudă combinată cu o curiozitate imensă în legătură cu ”puapida fut”. se gândea că poate găsește vreo colegă de grădiniță în scurt timp care să îi arate ce are ea și astfel se va lumina în legătură cu subiectul acesta mistuitor de misterios. îl rodea atât de tare faptul că e urât încât nu mai știa ce să facă. a urcat în fugă mare treptele înghețate ale casei, gata-gata să alunece pe ele și s-a dus săgeată la baie, unde s-a privit cu intensitate bolnăvicioasă o jumătate de oră, din toate unghiurile, în toate felurile. tenul lui era perfect, dar el nu mai vedea asta. pese ani avea să fie năpădit de o acnee viloentă care îi va face din nou nu zile negre, ci ani negrii și care îi vor lăsa pielea aceea atât de moale și de netedă, aproape perfectă, minată cu cicatrice și urme. dar atunci era perfectă. chipul lui era bine proporționat, genele îă erau lungi și acopereau niște ochi mari și negrii tăciune. avea buze cărnoase, dar nu mari și obrajii cu mici gropițe, care aveau și ele să dispară peste ani. era după toate standardele un copil frumos, slăbuț, cu păr bogat, negru, puțin cârlionțat. dar atunci el nu se vedea așa, nu, vedea reflectată în oglindă imaginea celui mai urât copil din lume. a aruncat cu ciudă în oglindă pieptenul cu care încerca să îi dea o formă părului, și-a pus căciula pe cap, a trecut prin camera lui, și-a îmbrăcat geaca de fâș, roșie cu dungi albastre și cu fermoar metalic, gălbui. geaca avea și căpișon pe care și-l trase peste cap. își înfășură în jurul chipului fularul de lână, făcut tot de bunica și ieși din casă.

pe hol stăteau aruncate mânușile albastre și ghetele care erau într-o stare jalnică de la atâta purtat. calitatea proastă. și le trase cu putere în picioarele mici, pe care avea două perechi de șosete flaușate foarte groase. din trei mișcări coborî scările și se duse spre cușca marelui câine alb, care era legat de părul plantat de străbunicul lui și care dormea. copilul îl iubea foarte mult și odată, când după o săptămână de dragoste canină venise rupt de foame, bătit, mușcat și aproape mort de oboseală, plânsese toate ziua cu el în brațe. câinele suspina la mângâierile lui drăgăstoase și lacrimile lui curgeau peste multele lui răni. din când în când îi lingea mânuțele și se uita cu ochii lui limpezi de câine ce își iubește stăpânul și asta îi sfâșia pur și simplu ființa. nu voia ca el să moară, nu avea cum. nu a murit, s-a făcut bine, însă nici peste un an istoria s-a repetat și nu a mai scăpat. în bocetul neîntrerupt al copilului tatăl l-a îngropat în spatele casei și copilul i-a înconjurat mormântul cu pietre albe, culese de pe malul râului și i-a încropit un fel de cruce și l-a rugat se un copil mai mare să scrie numele câinelui pe e, cu cărbune: ”PONGO”. așa îi zisese el, nu știa de ce și de unde și așa îi rămăsese numele, pentru că, chiar dacă marele câine alb era acolo, în casă de dinaintea nașterii lui, nimeni nu îi pusese un nume pe care să îl rețină cu toții și ei îl strigau cum creadeau ei de cuviință, însă de când copilul îi spusese Pongo, așa îi rămăsese ade atunci numele.

câinele pe atunci dormea în cușca lui și copilul l-a strigat și cîteva minute l-a mângâiat și i-a vorbit, cu voce joasă și caldă. câinele dădea din coadă bucuros, dar îi era cam frig, așa că s-a reîntors în cușca lui improvizată dintr-un fost butoi de tablă, care avea înăuntru lână tunsă de la oi, lână care nu fusese bună. așadar era considerabil mai cald înăuntru decât afară.
în magazia cea veche, care acum nu mai există îl, aștepta sania lui cea nouă.

luni, 7 martie 2011

borcanul cu magiun(4)


copilul stătea cu picioarele în zăpadă, lungi pe gard. mâinile îi atârnau pe partea cealaltă a gardului. îi erau mici și înghețate, la fel ca și năsucul lui, care se făcuse roșu și o dâră de muci îi curgeau, muci pe care el îi trăgea cu putere înapoi. privea spre drum, scruta de fapt peisajul din fața lui cu intensitate. alb, mare, întins.exact ca în multele povești pe care le auzise ba la grădiniță, ba din gura mamei sau a bunicii. era pierdut în lumea lui de gânduri. rudărușul se oprește și îl privește rânjind. se eproprie de gard și zice: ”ce faci bă puță?” copilul îl privește mirat și nu știe ce să zică. tata i-a zis să nu vorbească cu străinii. el era un străin și chiar dacă nu era bărbat, tot nu vedea de ce ar trebui să îi răspundă. rudărușul se aproprie mai mult de gard, ia puțină zăpadă de jos și aruncă înspre copil. acesta nu apucă să se ferească și primește lovitura. destul de blândă totuși, drept în față. dă să se coboare, dar nu poate, ceva îl ține. rudărușul începe să râdă tare și se întoarce, cu gândul să își continue drumul. merge alene, cu capul în jos și când e aproape de șosea, se oprește, întoarce capul și râzând și mai tare îi zice copilului :” bă, ce urât ești bă”. apoi pleacă fluierând pe drum la deal.


cinci minute a stat copilul nemișcat, tulburat, cu lacrimile cu greu oprite în ochii umezi. deodată sare jos, în grădină, lacrimile îi șiroiesc pe obrajii înghețați și se înoadă sub bărbie. parcurge curtea repede și sare direct în garaj unde tatăl lucra la o mașină. era plin de vaselină pe mâini, purta un fes negru pe cap, plin de vopsele, la fel ca toată îmbrăcămintea lui. în fugă îi sare în spate și tatăl tresare, se întoarce și îl vede pe copil plângând cu lacrimi mari cât bobul de mărgăritar. panicat, luat prin surprindere, se șterge repede de vaselină pe pantaloni și îl ia în brațe pe copil. ”ce ai pățit? te-ai lovit? ce te doare?” se uită atent la el, nu vede nici o urmă de rana, nu vede sânge, nu îi vede coatele sau genunchii juliți, nimic. copilul nu zice nimic, plânge în continuare. neștiind ce să facă, îl ia în brațe și se duce în fugă cu el în bucătăria casei unde mama tocmai cocea o plăcintă cu brânză. era cald în cameră și mirosea îmbietor. mama era neatentă, privea prin micul gemuleț al vechiuluk aragaz să vadă în ce stare e plăcinta. când îi vede pe cei doi bărbați din viața ei lângă ea, ăl mai mic plângând și îl mai mare vădit nedumerit și panicat, scoate un mic țipăt și sare direct la copil, îl ia și îl strânge cu putere în brațele-i fragile, cu miros de brânză și vanilie. ”ce-a pățit?”întreabă femeia foarte îngrijorată. ”nu știu, lucram la mașină și a venit în fugă la mine plângând. nu a zis nimic”. ambii părinți se așează lângă copil și îl întreabă aproape în cor ce s-a întâmplat. copilul ține capul plecat și lacrimile curg în șiroaie, formând o micuță cascadă ce se revărsa peste bărbia acestuia și picau cu violență pe gresia bucătăriei. după vreo 2 minute, ridică frunte și o întreabă pe mamă dacă are o oglindă. și mai nedumerită, mama îl întreabă la ce îi trebuie. atunci plângând și mai tare copilul exclamă cu un oftat rupt din străfundurile ființei sale:”vreau să văd cât de urât sunt.” moment de tăcere totală. cei doi soți se uită unii la alții mirați și apoi izbucnesc în râs. mama îl îmbrățișează și îi spune ” da cine ți-a zis ție că ești urât? ești cel mai frumos copil din lumea asta”. ”nu sunt! nu sunt! știi ce mi-a zis băiatul ăla de la deal? mi-a zis băceulâteștibă” ultima propoziție a zis-o atât de repede încât părinții nu au înțeles aproape nimic. ”ce băiat? și ce ți-a zis?”.

cu inima frântă de adevărul enunțat cu mai puțin de jumătate de oră în urmă de către băiatul acela necunoscut, i-a zguduit toată lumea. toată lumea îl mințise, toți, toți. nimeni nu avusese tupeul să îi spună adevărul adevărat. nimeni. îl făcuseră să creadă că e frumos, când el de fapt era cel mai yrât copil din lumea asta. mintea lui fragedă nu înțelegea cum de îi crezuse atâta timp. era nevoie de un necunoscut ca să îi destăinuie marea taină. ”băiatul ăla care trecea la deal și care a dat cu zăpadă în mine mi-a zis bă ce ulât ești bă. și dupăa aia a plecat pe drum la deal fluielând” a explicat din nou copilul cu mare amărăciune. adevărul îl durea și mai tare atunci când îl spunea cu voce tare. se uita cu tristețe la părinții lui, care erau uimiți și începuseră din nou să râdă, ușurați că de fapt copilul lor, singurul lor băiat nu pățise nimic. tatăl l-a luat pe genunchii lui, i-a șters lacrimile și i-a explicat cu voce caldă, calmă, cursivă că acel copil râsese de el. așa fac copiii mai mari, râd de ăia mai mici, dar ei nu trebuie să se supere pe ei. i-a mai spus că și el când o să fie mai mare poate o să facă glume pe seama celor mai mici ca el, așa ca să se distreze, dar nu o va face cu răutate. la fel a făcut și băiatul acela.

peste o jumătate de oră, total neconvins de vorbele tatălui, urmate de asigurarea mamei că e cel mai frumos băiat din univers și că atunci când o să fie mai mare toate fetele or să se îndrăgostească de el, copilul nu mai plângea, doar stătea la masă, cu o farfurie plină cu plăcinte aburinde, preferatele lui, pe care mama le făcuse special, doar era o zi specială. educatoare trecuse pe la ei pe acasă și îi spusese că băiatul ei era cel cuminte și își învăța cel mai bine poeziile. drept răsplată îi dăduse nu una, ci două steluțe roșii, ceea ce echivala cu o decorație foarte importantă de război sau cu madalia de onoare. mama era extrem de mândră și drept urmare îi copsese o plăcintă, făcută cu grijă. încă nu îi spusese motivul, dar credea că de îndată ce îl va felicita, copilul o să uite de vorba rudărușului.
dar nu a fost așa. copilul era schimbat, chiar dacă mânca cu poftă la plăcinte și o pupase pe mama lui drept mulțumire. adevărul ieșise la iveală și nimic nu avea să îl amărască mai tare, nici atunci, nici altădată.
ceea ce nu știa copilul era că ziua nu se terminase încă, nu, avea să primească o lovitură și mai mare, una care i se va întipării în minte pentru toată viața.
........................

duminică, 6 martie 2011

borcanul cu magiun(3)


Plaușatul stătea rezemat de zidul dinspre drum, orb și înghețat, dar îl putea simți pe prietenul lui, cu care dormea, cu care se plimba, cu care vorbea(aveau ei un limbaj al lor)și care avea să îi redea vederea cțt mai curând. copilul se apucase de desenat un colț de blana de pe care înlăturase cu grijă zăpada, cu o buată de cărămidă roșie rămasă pe acolo cine știe de când, cu mult înaintea nașterii lui, pe când probabil bunicul construise casa, imediat după însurătoare și pe când primul copil, unchiul lui venise pe lume. tatăl lui era cel mai mic dintre cei trei frați. desena de zor, trăgea linii, colora și cânta veșnicle lui cântece cu prostii pe care le învățase de la o vecină. bineînțeles că printre primele cuvinte pe care le învățase, la loc de mare cinste se aflau ”pula” și ”pizda” pe care el le rostea repede formând un singur cuvânt, cumva ciuntit ”puapida” și apoi râdea mândru de ce spunea. de abia de curând aflase cam ce înseamnă cu adevărat, însă îl nedumirea un alt cuvânt achiziționat recent în vocabularul său, ”fut”, despre care de asemena înțelesese că e o treabă pe care o fac oamenii mari și care implică și ”puapida”, numai că nu prea putea înțelege cum. oricum, ”pua” văzuse, doar avea și el una, micuță și moale la atingere, cu care făcea ”nevoia mică și mai puțin rușinoasă”, după cum aflase de la un copil care îi spusese că ”treaba ailaltă, aia mare, e mai rușinoasă”, de ce, nu îi putuse explica, însă ”pida”, nu văzuse, știau că fetele au și că țin la ea foarte mult. de când cu treaba cu !fututul”, tare își dorea să vada și el una, poate așa putea pune cap la cap totul, așa cum punea piesele de Lego, atunci când se juca cu orele, închis în cameră sau pe hol, când deșerta ditamai plasa cu piese colorate și se apuca de jucat ore întregi. era una din pasiunile lui și doar spartul borcanelor și al altor obiecte de zidul casei îl mai făcea atât de fericit. bine, ar mai fi și dulciurile pe care i le aduceau mama și tata de la ”sevici” și magiunul în care mesteca vara în ciaunul cel mare, pe care îl scoteau doar vara din magazie pentru dulcețuri sau zacuscă. la magiun îi plăcea cel mai mult să stea și să mestece cu lingura aia mare de lemn pe care o cumpărase mama lui de la Chiva rudăreasa și pe care o plătise cu făină, brânză și niște prune, știa doar văzuse din casa lui tranzacția.

Mesteca și îi plăcea când vedea bulbuci în pasta aceea și îi plăcea cum îl ardeau picioarele de la focul de sub ciaun. și în plus îi plăcea de bunica, era bătrână și mare, grasă, cu baticele ei pe cap și tot timpul îi povestea de prin viața ei, despre comuniști pe care îi vedea ca pe oameni pictați în roșu care te puneau să muncești și după te luau să dansezi și să cânți în locurile alea mari în care se juca mereu fotbal. îi era frică de ei, dar bunica îi spusese că acum nu mai erau, că plecaseră, dar bunica era tristă pentru că îi împușcaseră pe șefii comuniștilor și spunea că nu trebuiau să facă asta. de aceeași părere era și bunicul, numai că lui îi plăcea de ei, zicea că i-au dat de lucru și așa și-a crescut copii, dar tata se certa cu el, pentru că lui nu îi plăcuseră și credea că bunicul spune prostii. se mai certau câte odată pe treaba asta. bunicul i-a povestit odată și despre Hitler care cică era neamț dar el nu știa unde e Nemția și zicea că ăla a fost rău, că omora oameni pentru că era ”ratist”, dar el nu știa ce însemna nici asta și toate astea îl încurcau. tata spunea că Stalin care era șeful comuniștilor era mai rău și că și el omora mereu oameni, sau îi trimitea în ”Sibenia” unde e mereu frig și ei mureau înghețați. și copilul plângea pentru că el nu voia ca oamenii să moară și era supărat și pe Hitler și pe Stalin și i-a spus odată mamei că ar vrea să dea în amândoi cu praștia ca să îi facă să nu mai omoare oameni, dar mama îl liniștise spunându-i că au murit și i-a certat și pe tata și pe bunicu că îi bagă numai prostii în cap și că nu trebuie să îi mai spună povești din alea, că e prea mic. și ei nu i-au mai spus, dar copilul era încă în cumpănă,pentru că nu știa care era mai rău. dar foarte repede l-au acaparat celelalte povești ale bunicii de când era ea tânără și săracă și mai avea șase surori și un frate și despre cum se juca ea când era mică și făcea fântânițe. și mai era și muma, mama lor care le învăța să țeasă la război, să împletească ciorapi din lână și să toarcă cu furca și fuiorul. îl cam nedumirea cum poate cineva să toarcă la furcă, pentru că furca era pentru fând, dar bunica i-a arătat un obiect din lemn, frumos sculptat care purta tot numele de furcă și atunci a înțeles. și îi mai povestea cum au datăo părinții care erau foarte săraci la munte ca băciță, să câștige și ea bani și acolo când era deja ”fată bătrână” la 24 de ani ( nici asta nu înțelegea, cum să fi bătrân la 24 de ani, dar e drept că el nu prea înțelegea multe a vârsta aia) și acolo l-a cunoscut pe bunicu care era și el tânăr și ceva mai bogat și ”s-au luat”. multe povești îi spunea bunica, multe și din alea cu haiduci sau cu oameni care s-au întâlnit cu ursul și au scăpat sau care au găsit aur sub pietre și s-au îmbogățit, dar aurul era blestemat și într-un final nu s-au les cu nimic. îi plăceau toate poveștile, mult de tot îi plăceau.

Acum stătea lângă Plaușat și tot desena cu cărămida. când a terminat l-a luat repede de mână pe ursuleț și a fugit la mama în bucătărie să îi arate cu mândrie ce făcuse. numai că mama nu a fost deloc încântată de ce desenase el și l-a chemat pe tata să îi explice de ce nu e bine să deseneze așa ceva. îi era teamă că tata se va supăra și deja regreta ce făcuse, numai că spre marea lui mirare tatăl a început să râdă și a râs mult timp. apoi l-a mângâiat pe cap, l-a luat pe genunchi și i-a spus că e rușine și că nu trebuie să mai facă așa ceva, pentru că e mic. și nici când s-o face mare nu trebuie să folosească acele cuvinte. însă copilul a văzut în ochii tatălui un fel de mândrie bărbătească, un fel de licărire și i-a mai spus copilului că e băiat mare de-acum dar că mai e mult până va fi bărbat și atunci o să înțeleagă el mai bine multe lucruri. apoi i-a luat blana din mână, s-a mai uitat odată la ea, s-a uitat la mama care parcă și ea a schițat un fel de zâmbet așa sfios și apoi a aruncat-o în soba în care focul ardea cu flăcări mari. îi părea rău de desenul lui și îl ura pe foc pentru că îl mistuie. după aceea a plecat și a hotărât să scoată sania. dar prima dată s-a suit pe gard să vadă dacă mai sunt și alți copii pe drum. atunci tocmai trecea un pui de rudăruș, de vreo paișpe-cinșpe ani.

Ceaiul e aproape gata băut. țigara stă încă pe masă. îșiamintște cu precizie acel desen de parcă l-ar avea în fața ochilor, de parcă focul cel nemilos nu l-ar fi mistuit acum prea multți ani. erau un băiat și o fetiță desenați strâmb, cu linii în loc de picioară, cu capetele suradimenionate și care se uitau cumva unul la altul. iar alături era scris( da, copilul învățase să scrie cumva acele cuvinte, doar acele cuvinte, chiar dacă încă nu învățase alfabatul, probabil tot vecina cea hazlie era de vină pentru asta, nu mai ținea bine minte) ”puapida” și ”fut”, cu litere mari, neconturate bine. Un zâmbet apare și pe geam privește copiii cum se joacă în fața blocului.

sâmbătă, 5 martie 2011

borcanul cu magiun(2)


ceaiul s-a mai răcit. gura îmi este uscată de sete, simt cum mi se lipește limba de bolta palatină și încerc să produc salivă dar nu pot, sentiment de panică, mâna se duce singură la cana de ceai și în câteva secunde, buzele mele ating lichidul dulce,apoi gura îmi este inundată și sentimentul de panică dispare și pot să gust cum trebuie aroma ceaiului. e un ceai japonez, negru, afumat în camere speciale cu bețișoare ce pin, care îi dau o savoare excepțională. e adevărat că și prețul este pe măsura mărfii, dar ce mai contează? trupul meu, papilele mele gustative merită ce e mai bun, mai rafinat.

țigara stă acum între degetele mele, neaprinsă.

copilul încă mânâncă magiun, are gura plină și i se văd obrajii umflați. e clar satisfăcut și nu îi pasă câtuși de puțin de cearta sau eventualele palme la fund ale mamei. acum se simte bine, e în casa lui, a mâncat pe săturate, e iarnă și merge să se dea cu sania sau să arunce cu bulgări de pe coastă în casele oamenilor sau în ceilalți copii, care o să îl fugărească, or să se îmbrâncească și o să ”își dea frecată” unul altuia până ce vor îngheța atât de tare încât vor trebui să meargă acasă și de preferință să se schimbe înainte ca cineva să îi vadă în ce fel de murdari și de înghețați sunt.

acea zi părea ca oricare alta. mai avea doar puțin magiun în borcan și aștepta cu nerăbdare momentul când odată golit va da cu el în perete să îl spargă. cu greu există ceva care să îi facă o mai mare plăcere decât să arunce cu borcante sau alte chestii care se sparg ușor în peretele lui. urecherile, palmele, certurile, amenonțările, pedepsele de tot felul, lacrimile mamei, fața înroșită de disperare a tatălui nu îi prpvocau nici o urmă de remușcare și nu îl făceau să își dorească să ”se cumințească”. nu, era pasiunea lui cea mai mare și descoperise multe moduri de a sparge un borcan, o sticlă, o farfurie, un porcușor pentru monezi, setul de cafea al mamei primit ca dar denuntă(în cazul acela fuseseră luate măsuri extreme de educare, furia și disperarea, pedepsele și urecheala fuseseră fără precedent), așadar nu avea de gând să se lase de ea.cel mai mult îi plăcea să aleagă un punct în care să arunce cu obiectul care stătea la el în mână, să aleagă un loc cât mai îndepărtat, un unghi potrivit, să mediteze apoi cu ochii închiși( așa cum văzuse în filmele de pe posturile prinse cu o uriașă antenă parabolică) și ăn cele din urmă să arunce cu grație obiectul. în momentul acela inima îi bătea tare și privea cu ochi lacomi cum acesta se sparge în zeci de bucăți. câteva secunde stătea nemișcat și apoi ca un apucat alerga înspre resturile boetului obiect și începea să țopăie pe ele afundându-le în pământ. în tot acest timp cânta diverse cântece ”cu prostii”, învățate în orice caz nu la grădiniță.

borcanul nu era gata și el nu mai putea mânca, era sătul, așa că ritualul spargerii lui de zidul casei avea să mai aștepte. acum stătea pe butucul acoperit cu o veche geacă de-a lui, ca să nu îi fie rece la fund. nu mai avea chef de alte injecții, avea deja fesele ciuruite mai rău decât o țintă a unui poligon de tragere și nu era deloc plăcut. chiar nu era, și fundul lui, înghețat de frig în momentul acela, ar fi putut depune oricând mărturie în privința asta. dulii negrii, de mărimea unei bile de sidef, îl dureau. era a doua oară pe anul acela când făcuse injecții, era un copil bolnăvicios și cu toate astea nu îi plăcea să stea iarna în casă. mai degrabă stătea vara decît iarna, asta din motive doar de el știute și pe care eu le-am uitat între timp sau pe care pur și simplu nu mai știu cum să mi le reamintesc. cumva am pierdut cheia, laolaltă cu multe elte chei, lăzi întregi de chei, ale unor amintiri din copilărie, din adolescență. multe sunt bune pierdute, altele nu știu exact ce ar mai putea reprezenta, iar câteva mi-aș fi dorit să fie totuși încă acolo.
ziua era la amiază și mai era mult până la sfârșit.

marți, 1 martie 2011

borcanul cu magiun(1)


ceaiul stă fierbinte pe masă, două lingurițe de zahăr și 50 mililitri de lapte, perfect, exact cum îmi place mie. pachetul de țigări stă neatins de o săptămână. zilnic mă uit la el, îl iau în palmă, citesc toate cuvintele scrise pe el, îi deschid capacul, scot căte o țigară, o miros, îmi trec degetul arătător peste ea, o bat ușor de masă într-un gest ritualic și o pun între buze. bricheta verde se uită la mine, aproape că țopăie pe mușamaua imprimată cu modele florale banale, se roagă de mine să o aprind, și să o duc către vârful țigării, apoi să trag tare, dintr-o singură suflarea câteva mii de substanțe în plămâni și apoi după câteva secunde să le dau drumul în lume, unde sub acoperirea fumului să se împrăștie pe fereastră și să mă lase cu gândul înșelător că mă simt bine îndeplinind acest gest. dar nu, reintroduc țigara în pachet și respir cu putere aerul parfumat al ceaiului. când închid ochii, pe ecranul negru al retinelor mele se conturează un film în mișcare, la început blurat, plin de puncte negre,ușor întrerupt de nu prea înțelegi nimic, însă mă concentrez și imaginile, personajele, locurile se reconstruiesc precum un puzzle, precum un peisaj pe care îl părăsește ceața. îl văd pe copil, nu are mai mult de 4 ani, e îmbrăcat în niște pantalonași de lână albaștri. cu o bluză tot de lână,o căciulă pe cap și ghetuțe în picioare. e mânjit tot de magiun pe la gură și cu mâinile lipicioase caută borcanul pus prea sus pentru el ,așa că trebuie să se ridice pe vârfuri și să se întindă mai ceva ca un contorsionist. cu borcanul mare,bădăran, cu celofan la gură și legat cu o ață scămoasă, într- mână și cu un dumicat de pâine mare cât foamea și pofta lui, aleargă vesel afară din bucătărie, cotește pe la colțul casei și se îndreaptă chiuind către micuța lui lume improvizaată între gardul de la drum, gardul grădinii de flori a mamei și colțul casei. are acolo pistoalele de cowboy, siringile cu care stropește casa încercând să deseneze câte ceva, însă de fiecare dată soarele șterge mult prea repede totul, dar și-a jurat că odată și odată v-a da cu praștia în el și-l va stinge. așa va face. mai are acolo bucăți de aluminiu, un ciaun spart, vase furate din bucătărie, o sfoară(pentru că orice cowboy care se respectă are și o sfoară pe care o poartă în jurul umerilor), o bucată de cărămidă roșie, tot felul de bucăți din jucării, două mașinuțe roșii și prietenul lui, un ursuleț cu ochii scoși drept pedeapsă că l-a privit când a făcut pipi pe pantofii tatălui după ce acesta l-a urecheat fără un motiv serios, și mai mult ca sigur l-a pârât aceluiași tată care de data asta nu a mai apelat la urechi și a scos o frumoasă joardă subțire care se mula foare precis peste fesele și piciorușele lui care zvâcneau în sus cu putere. cele 6 dungi roșii s-au transformat în vineții și apoi în maronii și nu i-au părăsit pielea timp de multe zile. furia copilului asupra ursulețului a fost de neimaginat și săracul plaușat nu a prevăzut nimic. după ce l-a bătut cu palma, după ce l-a trântit de toți pereții,asta în timp ce urla orgolios la el, a scos din buzunar forfecuța cu care iși aranja mama unghiile și i-a pus-o în fața ochilor negrii, tari și lucioși. l-a luat apoi de mână și l-a pus pe un scaun. a scos sfoara lui de cowboy și l-a legat.

tensiunea psihologică creștea. a încercat să îi explice că ce va face acum e necesar, că așa a văzut în filme, trădarea trebuie pedepsită, asta în limbajul lui de copil să ne înțelegem. i-a mai fluturat de câteva ori forfecuța pe la ochi și apoi i-a tăiat ochii. cu grijă i-a pus în cutia lui secretă. s-a uitat apoi la el și i-a promis că dacă o să fie cuminte se va ruga de mama lui să-i coase la loc, dar asta numai și numai dacă o să înțeleagă că nu e bine să îți trădezi prietenii și dacă va fi loial și serios. lângă ursuleț e buturuga pe care stă copilul. acum a nins peste toate și e frig. pune borcanul cu magiun pe zid, îl desface cu multă pricepere și își afundă mâna în el. plăcerea este de nedscris, contactul cu dulciura, victoria, momentul acela în care știe că borcanul e al lui,numai al lui și poate să mănânce cât vrea. îl are desfăcut și mâna este băgată în el și asta este mai important decât aproape orice. sunt câteva lucruri mai importante, dar despre asta mai târziu. mâna plină de magiun iese din borcan si întinde conținutul pe o bucată de pâine. mâna este acum băgată în gură și degetele linse cu pasiune până devin albe. dinții rup cu vrăjmășie din bucata de pâine plină vârf cu magiun și lumea este frumoasă, nimic rău nu se poate întâmpla atât cât este el acolo, în casa lui, cu magiunul lui, lângă prietenul lui Plaușatul, căruia luase hotărârea să îi înapoieze ochii, datorită purtării lui exemplare. Nimic nu se va întâmpla, nimic care să îi tulbure acea zi, acea zi, acea zi albă și cu gust de magiun de prune făcut pe vară și în care el mestecase cu pasiune și devotament alături de mama și bunica, lângă focul care îi ciupea picioarele goale.
...
.