sâmbătă, 5 martie 2011

borcanul cu magiun(2)


ceaiul s-a mai răcit. gura îmi este uscată de sete, simt cum mi se lipește limba de bolta palatină și încerc să produc salivă dar nu pot, sentiment de panică, mâna se duce singură la cana de ceai și în câteva secunde, buzele mele ating lichidul dulce,apoi gura îmi este inundată și sentimentul de panică dispare și pot să gust cum trebuie aroma ceaiului. e un ceai japonez, negru, afumat în camere speciale cu bețișoare ce pin, care îi dau o savoare excepțională. e adevărat că și prețul este pe măsura mărfii, dar ce mai contează? trupul meu, papilele mele gustative merită ce e mai bun, mai rafinat.

țigara stă acum între degetele mele, neaprinsă.

copilul încă mânâncă magiun, are gura plină și i se văd obrajii umflați. e clar satisfăcut și nu îi pasă câtuși de puțin de cearta sau eventualele palme la fund ale mamei. acum se simte bine, e în casa lui, a mâncat pe săturate, e iarnă și merge să se dea cu sania sau să arunce cu bulgări de pe coastă în casele oamenilor sau în ceilalți copii, care o să îl fugărească, or să se îmbrâncească și o să ”își dea frecată” unul altuia până ce vor îngheța atât de tare încât vor trebui să meargă acasă și de preferință să se schimbe înainte ca cineva să îi vadă în ce fel de murdari și de înghețați sunt.

acea zi părea ca oricare alta. mai avea doar puțin magiun în borcan și aștepta cu nerăbdare momentul când odată golit va da cu el în perete să îl spargă. cu greu există ceva care să îi facă o mai mare plăcere decât să arunce cu borcante sau alte chestii care se sparg ușor în peretele lui. urecherile, palmele, certurile, amenonțările, pedepsele de tot felul, lacrimile mamei, fața înroșită de disperare a tatălui nu îi prpvocau nici o urmă de remușcare și nu îl făceau să își dorească să ”se cumințească”. nu, era pasiunea lui cea mai mare și descoperise multe moduri de a sparge un borcan, o sticlă, o farfurie, un porcușor pentru monezi, setul de cafea al mamei primit ca dar denuntă(în cazul acela fuseseră luate măsuri extreme de educare, furia și disperarea, pedepsele și urecheala fuseseră fără precedent), așadar nu avea de gând să se lase de ea.cel mai mult îi plăcea să aleagă un punct în care să arunce cu obiectul care stătea la el în mână, să aleagă un loc cât mai îndepărtat, un unghi potrivit, să mediteze apoi cu ochii închiși( așa cum văzuse în filmele de pe posturile prinse cu o uriașă antenă parabolică) și ăn cele din urmă să arunce cu grație obiectul. în momentul acela inima îi bătea tare și privea cu ochi lacomi cum acesta se sparge în zeci de bucăți. câteva secunde stătea nemișcat și apoi ca un apucat alerga înspre resturile boetului obiect și începea să țopăie pe ele afundându-le în pământ. în tot acest timp cânta diverse cântece ”cu prostii”, învățate în orice caz nu la grădiniță.

borcanul nu era gata și el nu mai putea mânca, era sătul, așa că ritualul spargerii lui de zidul casei avea să mai aștepte. acum stătea pe butucul acoperit cu o veche geacă de-a lui, ca să nu îi fie rece la fund. nu mai avea chef de alte injecții, avea deja fesele ciuruite mai rău decât o țintă a unui poligon de tragere și nu era deloc plăcut. chiar nu era, și fundul lui, înghețat de frig în momentul acela, ar fi putut depune oricând mărturie în privința asta. dulii negrii, de mărimea unei bile de sidef, îl dureau. era a doua oară pe anul acela când făcuse injecții, era un copil bolnăvicios și cu toate astea nu îi plăcea să stea iarna în casă. mai degrabă stătea vara decît iarna, asta din motive doar de el știute și pe care eu le-am uitat între timp sau pe care pur și simplu nu mai știu cum să mi le reamintesc. cumva am pierdut cheia, laolaltă cu multe elte chei, lăzi întregi de chei, ale unor amintiri din copilărie, din adolescență. multe sunt bune pierdute, altele nu știu exact ce ar mai putea reprezenta, iar câteva mi-aș fi dorit să fie totuși încă acolo.
ziua era la amiază și mai era mult până la sfârșit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu