duminică, 6 martie 2011

borcanul cu magiun(3)


Plaușatul stătea rezemat de zidul dinspre drum, orb și înghețat, dar îl putea simți pe prietenul lui, cu care dormea, cu care se plimba, cu care vorbea(aveau ei un limbaj al lor)și care avea să îi redea vederea cțt mai curând. copilul se apucase de desenat un colț de blana de pe care înlăturase cu grijă zăpada, cu o buată de cărămidă roșie rămasă pe acolo cine știe de când, cu mult înaintea nașterii lui, pe când probabil bunicul construise casa, imediat după însurătoare și pe când primul copil, unchiul lui venise pe lume. tatăl lui era cel mai mic dintre cei trei frați. desena de zor, trăgea linii, colora și cânta veșnicle lui cântece cu prostii pe care le învățase de la o vecină. bineînțeles că printre primele cuvinte pe care le învățase, la loc de mare cinste se aflau ”pula” și ”pizda” pe care el le rostea repede formând un singur cuvânt, cumva ciuntit ”puapida” și apoi râdea mândru de ce spunea. de abia de curând aflase cam ce înseamnă cu adevărat, însă îl nedumirea un alt cuvânt achiziționat recent în vocabularul său, ”fut”, despre care de asemena înțelesese că e o treabă pe care o fac oamenii mari și care implică și ”puapida”, numai că nu prea putea înțelege cum. oricum, ”pua” văzuse, doar avea și el una, micuță și moale la atingere, cu care făcea ”nevoia mică și mai puțin rușinoasă”, după cum aflase de la un copil care îi spusese că ”treaba ailaltă, aia mare, e mai rușinoasă”, de ce, nu îi putuse explica, însă ”pida”, nu văzuse, știau că fetele au și că țin la ea foarte mult. de când cu treaba cu !fututul”, tare își dorea să vada și el una, poate așa putea pune cap la cap totul, așa cum punea piesele de Lego, atunci când se juca cu orele, închis în cameră sau pe hol, când deșerta ditamai plasa cu piese colorate și se apuca de jucat ore întregi. era una din pasiunile lui și doar spartul borcanelor și al altor obiecte de zidul casei îl mai făcea atât de fericit. bine, ar mai fi și dulciurile pe care i le aduceau mama și tata de la ”sevici” și magiunul în care mesteca vara în ciaunul cel mare, pe care îl scoteau doar vara din magazie pentru dulcețuri sau zacuscă. la magiun îi plăcea cel mai mult să stea și să mestece cu lingura aia mare de lemn pe care o cumpărase mama lui de la Chiva rudăreasa și pe care o plătise cu făină, brânză și niște prune, știa doar văzuse din casa lui tranzacția.

Mesteca și îi plăcea când vedea bulbuci în pasta aceea și îi plăcea cum îl ardeau picioarele de la focul de sub ciaun. și în plus îi plăcea de bunica, era bătrână și mare, grasă, cu baticele ei pe cap și tot timpul îi povestea de prin viața ei, despre comuniști pe care îi vedea ca pe oameni pictați în roșu care te puneau să muncești și după te luau să dansezi și să cânți în locurile alea mari în care se juca mereu fotbal. îi era frică de ei, dar bunica îi spusese că acum nu mai erau, că plecaseră, dar bunica era tristă pentru că îi împușcaseră pe șefii comuniștilor și spunea că nu trebuiau să facă asta. de aceeași părere era și bunicul, numai că lui îi plăcea de ei, zicea că i-au dat de lucru și așa și-a crescut copii, dar tata se certa cu el, pentru că lui nu îi plăcuseră și credea că bunicul spune prostii. se mai certau câte odată pe treaba asta. bunicul i-a povestit odată și despre Hitler care cică era neamț dar el nu știa unde e Nemția și zicea că ăla a fost rău, că omora oameni pentru că era ”ratist”, dar el nu știa ce însemna nici asta și toate astea îl încurcau. tata spunea că Stalin care era șeful comuniștilor era mai rău și că și el omora mereu oameni, sau îi trimitea în ”Sibenia” unde e mereu frig și ei mureau înghețați. și copilul plângea pentru că el nu voia ca oamenii să moară și era supărat și pe Hitler și pe Stalin și i-a spus odată mamei că ar vrea să dea în amândoi cu praștia ca să îi facă să nu mai omoare oameni, dar mama îl liniștise spunându-i că au murit și i-a certat și pe tata și pe bunicu că îi bagă numai prostii în cap și că nu trebuie să îi mai spună povești din alea, că e prea mic. și ei nu i-au mai spus, dar copilul era încă în cumpănă,pentru că nu știa care era mai rău. dar foarte repede l-au acaparat celelalte povești ale bunicii de când era ea tânără și săracă și mai avea șase surori și un frate și despre cum se juca ea când era mică și făcea fântânițe. și mai era și muma, mama lor care le învăța să țeasă la război, să împletească ciorapi din lână și să toarcă cu furca și fuiorul. îl cam nedumirea cum poate cineva să toarcă la furcă, pentru că furca era pentru fând, dar bunica i-a arătat un obiect din lemn, frumos sculptat care purta tot numele de furcă și atunci a înțeles. și îi mai povestea cum au datăo părinții care erau foarte săraci la munte ca băciță, să câștige și ea bani și acolo când era deja ”fată bătrână” la 24 de ani ( nici asta nu înțelegea, cum să fi bătrân la 24 de ani, dar e drept că el nu prea înțelegea multe a vârsta aia) și acolo l-a cunoscut pe bunicu care era și el tânăr și ceva mai bogat și ”s-au luat”. multe povești îi spunea bunica, multe și din alea cu haiduci sau cu oameni care s-au întâlnit cu ursul și au scăpat sau care au găsit aur sub pietre și s-au îmbogățit, dar aurul era blestemat și într-un final nu s-au les cu nimic. îi plăceau toate poveștile, mult de tot îi plăceau.

Acum stătea lângă Plaușat și tot desena cu cărămida. când a terminat l-a luat repede de mână pe ursuleț și a fugit la mama în bucătărie să îi arate cu mândrie ce făcuse. numai că mama nu a fost deloc încântată de ce desenase el și l-a chemat pe tata să îi explice de ce nu e bine să deseneze așa ceva. îi era teamă că tata se va supăra și deja regreta ce făcuse, numai că spre marea lui mirare tatăl a început să râdă și a râs mult timp. apoi l-a mângâiat pe cap, l-a luat pe genunchi și i-a spus că e rușine și că nu trebuie să mai facă așa ceva, pentru că e mic. și nici când s-o face mare nu trebuie să folosească acele cuvinte. însă copilul a văzut în ochii tatălui un fel de mândrie bărbătească, un fel de licărire și i-a mai spus copilului că e băiat mare de-acum dar că mai e mult până va fi bărbat și atunci o să înțeleagă el mai bine multe lucruri. apoi i-a luat blana din mână, s-a mai uitat odată la ea, s-a uitat la mama care parcă și ea a schițat un fel de zâmbet așa sfios și apoi a aruncat-o în soba în care focul ardea cu flăcări mari. îi părea rău de desenul lui și îl ura pe foc pentru că îl mistuie. după aceea a plecat și a hotărât să scoată sania. dar prima dată s-a suit pe gard să vadă dacă mai sunt și alți copii pe drum. atunci tocmai trecea un pui de rudăruș, de vreo paișpe-cinșpe ani.

Ceaiul e aproape gata băut. țigara stă încă pe masă. îșiamintște cu precizie acel desen de parcă l-ar avea în fața ochilor, de parcă focul cel nemilos nu l-ar fi mistuit acum prea multți ani. erau un băiat și o fetiță desenați strâmb, cu linii în loc de picioară, cu capetele suradimenionate și care se uitau cumva unul la altul. iar alături era scris( da, copilul învățase să scrie cumva acele cuvinte, doar acele cuvinte, chiar dacă încă nu învățase alfabatul, probabil tot vecina cea hazlie era de vină pentru asta, nu mai ținea bine minte) ”puapida” și ”fut”, cu litere mari, neconturate bine. Un zâmbet apare și pe geam privește copiii cum se joacă în fața blocului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu