luni, 7 martie 2011

borcanul cu magiun(4)


copilul stătea cu picioarele în zăpadă, lungi pe gard. mâinile îi atârnau pe partea cealaltă a gardului. îi erau mici și înghețate, la fel ca și năsucul lui, care se făcuse roșu și o dâră de muci îi curgeau, muci pe care el îi trăgea cu putere înapoi. privea spre drum, scruta de fapt peisajul din fața lui cu intensitate. alb, mare, întins.exact ca în multele povești pe care le auzise ba la grădiniță, ba din gura mamei sau a bunicii. era pierdut în lumea lui de gânduri. rudărușul se oprește și îl privește rânjind. se eproprie de gard și zice: ”ce faci bă puță?” copilul îl privește mirat și nu știe ce să zică. tata i-a zis să nu vorbească cu străinii. el era un străin și chiar dacă nu era bărbat, tot nu vedea de ce ar trebui să îi răspundă. rudărușul se aproprie mai mult de gard, ia puțină zăpadă de jos și aruncă înspre copil. acesta nu apucă să se ferească și primește lovitura. destul de blândă totuși, drept în față. dă să se coboare, dar nu poate, ceva îl ține. rudărușul începe să râdă tare și se întoarce, cu gândul să își continue drumul. merge alene, cu capul în jos și când e aproape de șosea, se oprește, întoarce capul și râzând și mai tare îi zice copilului :” bă, ce urât ești bă”. apoi pleacă fluierând pe drum la deal.


cinci minute a stat copilul nemișcat, tulburat, cu lacrimile cu greu oprite în ochii umezi. deodată sare jos, în grădină, lacrimile îi șiroiesc pe obrajii înghețați și se înoadă sub bărbie. parcurge curtea repede și sare direct în garaj unde tatăl lucra la o mașină. era plin de vaselină pe mâini, purta un fes negru pe cap, plin de vopsele, la fel ca toată îmbrăcămintea lui. în fugă îi sare în spate și tatăl tresare, se întoarce și îl vede pe copil plângând cu lacrimi mari cât bobul de mărgăritar. panicat, luat prin surprindere, se șterge repede de vaselină pe pantaloni și îl ia în brațe pe copil. ”ce ai pățit? te-ai lovit? ce te doare?” se uită atent la el, nu vede nici o urmă de rana, nu vede sânge, nu îi vede coatele sau genunchii juliți, nimic. copilul nu zice nimic, plânge în continuare. neștiind ce să facă, îl ia în brațe și se duce în fugă cu el în bucătăria casei unde mama tocmai cocea o plăcintă cu brânză. era cald în cameră și mirosea îmbietor. mama era neatentă, privea prin micul gemuleț al vechiuluk aragaz să vadă în ce stare e plăcinta. când îi vede pe cei doi bărbați din viața ei lângă ea, ăl mai mic plângând și îl mai mare vădit nedumerit și panicat, scoate un mic țipăt și sare direct la copil, îl ia și îl strânge cu putere în brațele-i fragile, cu miros de brânză și vanilie. ”ce-a pățit?”întreabă femeia foarte îngrijorată. ”nu știu, lucram la mașină și a venit în fugă la mine plângând. nu a zis nimic”. ambii părinți se așează lângă copil și îl întreabă aproape în cor ce s-a întâmplat. copilul ține capul plecat și lacrimile curg în șiroaie, formând o micuță cascadă ce se revărsa peste bărbia acestuia și picau cu violență pe gresia bucătăriei. după vreo 2 minute, ridică frunte și o întreabă pe mamă dacă are o oglindă. și mai nedumerită, mama îl întreabă la ce îi trebuie. atunci plângând și mai tare copilul exclamă cu un oftat rupt din străfundurile ființei sale:”vreau să văd cât de urât sunt.” moment de tăcere totală. cei doi soți se uită unii la alții mirați și apoi izbucnesc în râs. mama îl îmbrățișează și îi spune ” da cine ți-a zis ție că ești urât? ești cel mai frumos copil din lumea asta”. ”nu sunt! nu sunt! știi ce mi-a zis băiatul ăla de la deal? mi-a zis băceulâteștibă” ultima propoziție a zis-o atât de repede încât părinții nu au înțeles aproape nimic. ”ce băiat? și ce ți-a zis?”.

cu inima frântă de adevărul enunțat cu mai puțin de jumătate de oră în urmă de către băiatul acela necunoscut, i-a zguduit toată lumea. toată lumea îl mințise, toți, toți. nimeni nu avusese tupeul să îi spună adevărul adevărat. nimeni. îl făcuseră să creadă că e frumos, când el de fapt era cel mai yrât copil din lumea asta. mintea lui fragedă nu înțelegea cum de îi crezuse atâta timp. era nevoie de un necunoscut ca să îi destăinuie marea taină. ”băiatul ăla care trecea la deal și care a dat cu zăpadă în mine mi-a zis bă ce ulât ești bă. și dupăa aia a plecat pe drum la deal fluielând” a explicat din nou copilul cu mare amărăciune. adevărul îl durea și mai tare atunci când îl spunea cu voce tare. se uita cu tristețe la părinții lui, care erau uimiți și începuseră din nou să râdă, ușurați că de fapt copilul lor, singurul lor băiat nu pățise nimic. tatăl l-a luat pe genunchii lui, i-a șters lacrimile și i-a explicat cu voce caldă, calmă, cursivă că acel copil râsese de el. așa fac copiii mai mari, râd de ăia mai mici, dar ei nu trebuie să se supere pe ei. i-a mai spus că și el când o să fie mai mare poate o să facă glume pe seama celor mai mici ca el, așa ca să se distreze, dar nu o va face cu răutate. la fel a făcut și băiatul acela.

peste o jumătate de oră, total neconvins de vorbele tatălui, urmate de asigurarea mamei că e cel mai frumos băiat din univers și că atunci când o să fie mai mare toate fetele or să se îndrăgostească de el, copilul nu mai plângea, doar stătea la masă, cu o farfurie plină cu plăcinte aburinde, preferatele lui, pe care mama le făcuse special, doar era o zi specială. educatoare trecuse pe la ei pe acasă și îi spusese că băiatul ei era cel cuminte și își învăța cel mai bine poeziile. drept răsplată îi dăduse nu una, ci două steluțe roșii, ceea ce echivala cu o decorație foarte importantă de război sau cu madalia de onoare. mama era extrem de mândră și drept urmare îi copsese o plăcintă, făcută cu grijă. încă nu îi spusese motivul, dar credea că de îndată ce îl va felicita, copilul o să uite de vorba rudărușului.
dar nu a fost așa. copilul era schimbat, chiar dacă mânca cu poftă la plăcinte și o pupase pe mama lui drept mulțumire. adevărul ieșise la iveală și nimic nu avea să îl amărască mai tare, nici atunci, nici altădată.
ceea ce nu știa copilul era că ziua nu se terminase încă, nu, avea să primească o lovitură și mai mare, una care i se va întipării în minte pentru toată viața.
........................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu