joi, 10 martie 2011

borcanul cu magiun(5)


încă stătea în acea bucătărie fabuloasă pentru mine, cel de acum. nu avea nimic deosebit, numai că era mare, mereu era cald acolo, mereu mirosea a ceva frumos și bun și în primul rând acolo era mama, care își făcea de lucru, gătea, dădea cu mătura, vorbea la telefon sau pur și simplu bea o cafea și punea lumea la cale cu tata, cu bunicii, cu vreo rudă sau cu vreo prietenă. era atât de slabă, de firavă, de frumoasă pe vremea aceea(nu că acum nu ar mai fi, numai ca timpul și-a cerut și din partea ei tributul) și era total incapabilă să facă rău cuiva. când venea vreun vecin să taie câte o pasăre sau când venea vremea înjunghierii porcilor, al vițeilor sau mieilor suferea și decât dacă era imperativ asista sau ajuta. până ce animalul se transforma într-o masă de carne fără formă se mai liniștea, își spunea că ăsta e destinul lui și că noi ca oameni trebuie să mâncăm ceva. era blândă, caldă, ușor încăpățânată și atunci, ca și acum, și avea o vorbă bună și o soluție pentru orice. o singură dată am urât-o, dar eram copil și se iartă, fiind un motiv pueril și prostesc. atunci când a dat naștere surorii mele. zilele ce au urmat evenimentului au fost îngrozitoare pentru că știam că nu voi mai fi preferatul ei, răsfățatul familiei. și în plus nu înțelegeam la ce le mai trebuie un alt copil, nu eram eu de ajuns, nu eram destul de bun? de ce să facă asta, cu ce le greșisem? de ce nu l-au făcut mai devreme, măcar să am cu cine mă juca? era clar, nu mai eram de ajuns, ceva făcusem eu. nu mă mai iubeau. gânduri de copil, dar eu am suferit mult timp, ani întregi, până ce ea s-a făcut mai mare, la fel și eu și toate s-au schimbat. dar despre asta, poate altă dată. am lăsat copilul în bucătărie și de abia așteaptă să plece din încăpere undeva, unde să nu mai vadă nimeni cât de urât este.

după ce a terminat de mâncat câteva bucăți mari de plăcintă, copilul cu trupul firav și bolnăvicios se pregătea să o zbughească afară. asta bineînțeles după ce avea să își facă rugăciunea de după masă, pentru că era foarte credincios și bunica îl învățase câteva rugăciuni pentru copii și el era foarte perseverent și niciodată nu pleca de la masă fară rugăciune și nu se culca sau nu pleca la grădiniță fără să aducă laudă și mulțumire Domnului. dacă stau să îmi amintesc, era chiar un copil bun și sincer, cuminte și care nu prea crea probleme. din păcate, atunci ca și mai târziu avea să primească multe lovituri de la viață fără să înțeleagă de ce și cu ce greșise. dar nu e momentul acum pentru plângeri.

înainte să părăsească bucătăria cea fabuloasă, mama i-a spus din nou că băiatul ăla a fost răutăcios și că nu trebuie să se ia după ce a zis el, pentru că e chiar un copil frumos și cu suflet bun. i-a mai zis pentru a mia oară să fie atent și să nu plece pe cine știe unde cu sania sau în alte scopuri, pentru că e mic și poate să pățească lucruri rele. și să nu cumva să bea apă rece când vine transpirat că iar răcește. și de asemena să își ia și geaca pe el și să nu se ude prea rău, tot din aceleași motive. copilul dă din cap a înțelegere și fuge pe ușă afară țopăind aparent vesel, de fapt ros pe dinăuntru de nesiguranță, de ciudă combinată cu o curiozitate imensă în legătură cu ”puapida fut”. se gândea că poate găsește vreo colegă de grădiniță în scurt timp care să îi arate ce are ea și astfel se va lumina în legătură cu subiectul acesta mistuitor de misterios. îl rodea atât de tare faptul că e urât încât nu mai știa ce să facă. a urcat în fugă mare treptele înghețate ale casei, gata-gata să alunece pe ele și s-a dus săgeată la baie, unde s-a privit cu intensitate bolnăvicioasă o jumătate de oră, din toate unghiurile, în toate felurile. tenul lui era perfect, dar el nu mai vedea asta. pese ani avea să fie năpădit de o acnee viloentă care îi va face din nou nu zile negre, ci ani negrii și care îi vor lăsa pielea aceea atât de moale și de netedă, aproape perfectă, minată cu cicatrice și urme. dar atunci era perfectă. chipul lui era bine proporționat, genele îă erau lungi și acopereau niște ochi mari și negrii tăciune. avea buze cărnoase, dar nu mari și obrajii cu mici gropițe, care aveau și ele să dispară peste ani. era după toate standardele un copil frumos, slăbuț, cu păr bogat, negru, puțin cârlionțat. dar atunci el nu se vedea așa, nu, vedea reflectată în oglindă imaginea celui mai urât copil din lume. a aruncat cu ciudă în oglindă pieptenul cu care încerca să îi dea o formă părului, și-a pus căciula pe cap, a trecut prin camera lui, și-a îmbrăcat geaca de fâș, roșie cu dungi albastre și cu fermoar metalic, gălbui. geaca avea și căpișon pe care și-l trase peste cap. își înfășură în jurul chipului fularul de lână, făcut tot de bunica și ieși din casă.

pe hol stăteau aruncate mânușile albastre și ghetele care erau într-o stare jalnică de la atâta purtat. calitatea proastă. și le trase cu putere în picioarele mici, pe care avea două perechi de șosete flaușate foarte groase. din trei mișcări coborî scările și se duse spre cușca marelui câine alb, care era legat de părul plantat de străbunicul lui și care dormea. copilul îl iubea foarte mult și odată, când după o săptămână de dragoste canină venise rupt de foame, bătit, mușcat și aproape mort de oboseală, plânsese toate ziua cu el în brațe. câinele suspina la mângâierile lui drăgăstoase și lacrimile lui curgeau peste multele lui răni. din când în când îi lingea mânuțele și se uita cu ochii lui limpezi de câine ce își iubește stăpânul și asta îi sfâșia pur și simplu ființa. nu voia ca el să moară, nu avea cum. nu a murit, s-a făcut bine, însă nici peste un an istoria s-a repetat și nu a mai scăpat. în bocetul neîntrerupt al copilului tatăl l-a îngropat în spatele casei și copilul i-a înconjurat mormântul cu pietre albe, culese de pe malul râului și i-a încropit un fel de cruce și l-a rugat se un copil mai mare să scrie numele câinelui pe e, cu cărbune: ”PONGO”. așa îi zisese el, nu știa de ce și de unde și așa îi rămăsese numele, pentru că, chiar dacă marele câine alb era acolo, în casă de dinaintea nașterii lui, nimeni nu îi pusese un nume pe care să îl rețină cu toții și ei îl strigau cum creadeau ei de cuviință, însă de când copilul îi spusese Pongo, așa îi rămăsese ade atunci numele.

câinele pe atunci dormea în cușca lui și copilul l-a strigat și cîteva minute l-a mângâiat și i-a vorbit, cu voce joasă și caldă. câinele dădea din coadă bucuros, dar îi era cam frig, așa că s-a reîntors în cușca lui improvizată dintr-un fost butoi de tablă, care avea înăuntru lână tunsă de la oi, lână care nu fusese bună. așadar era considerabil mai cald înăuntru decât afară.
în magazia cea veche, care acum nu mai există îl, aștepta sania lui cea nouă.

2 comentarii:

  1. buna dimineata
    O intrebare : cainele din fotografia (joi, 10 martie 2011borcanul cu magiun(5)) este cumva un caine pierdut?, daca nu este doar o coincidenta, am gasit un caine care seamana enorm cu acesta. Puteti sa ma ajutati spunandu-mi macar ce rasa este (banuiesc un ciobanesc sau poate un golden retriver corcit sau cu parul mai mare, netuns de ceva timp). Incerc sa aflu daca nu cumva la pierdut cineva si poate il cauta. multumesc si va doresc o primavara frumoasa ursumonica54@gmail.com

    RăspundețiȘtergere
  2. buna. nu e un caine pierdut. este cainele unui prieten. am folosit poza pentru ca se potrivea oarecum cu postul. din cate stiu eu, daca nu m-a mintit, e un ciobanesc carpatin.

    RăspundețiȘtergere