joi, 17 martie 2011

borcanul cu magiun(6)


magazia era o cocioabă care stătea să pice, înțesată cu lucruri inutile strânse cu pasiune de bunicu de-a lungul anilor, după ce ieșise la pensie și se cam plictisea. nu lăsa pe nimeni să arunce nimic, pe motiv că ”poate o să avem vreodată nevoie de ele, la ce să le aruncăm?”. așa că se strânseseră de-a valma haine vechi, multe fierătanii din cele mai diverse, de la uși de Dacie de la mașinile tatălui, cutii mari pline de cuiele strânse după dărâmarea gardurilor și construirea altora noi, bări, țevi, bile și multe altele de care nu îmi mai amintesc. mai erau și două butii mari în care jumătate de anu zăceau prune, mere și caise, puse la fermentat pentru a face țuică, așadar puțea a borhot de te îmbăta. mai erau cutii de lemn făcute de însuși ăl bătrân, lemne pentru foc, unelte agricole, multe dintre ele rupte, neutilizabile după ce fuseseră folosite cu sârguință ani de zile. bunicul însă era un nostalgic, un strângăreț, obișnuit cu lipsurile și nu se putea despărții de nimic, dintre cele amintite și multe altele pe care dacă le-aș pomenii mi-ar trebui multe pagini. tata murea când le vedea și nu știa cum să scape de cele cu adevărat degeaba, nefolositoare. dorința i-a fost satisfăcută la câțiva ani după, când a dărâmat cocioaba, pentru a construi o frumoasă magazie, în adevăratul sens al cuvântului și fără ca bunicul să realizeze ce se întâmplă a cărat multe porbagaje pline cu prostioare pe care le-a dus la ghenă. cearta ce a urmat când bunicu și-a văzut obiectele dispărute a fost de pomină și nu și-au mai vorbit multe zile. bătrânul bolborosea în sinea lui, scăpa înjurături teribile în timp ce se foia dintr-un colț în altul al noii magaziii și mai observa câte ceva lipsă. momentul în care a dat cu pălăria de pîmânt și i s-au umezit ochii de ciudă și nervi a fost când a văzut că vechea lui toporișcă, de pe când era holtei, ruginită și nefolositoare, dar probabil cu mare valoare sentimentală, nu mai era printe lucrurile vechi. atunci ceva a părut că s-a rupt ceva în el și ai ieșit repede din magazie, a zbierat la bunica atunci când ea l-a întrebat ce are și a fugit prin curte în jos, a trântit poarta în urma lui și nu s-a oprit decât la casa lui frati-so unde cel mai probabil s-a plâns că e persecutat în propria lui casă de către un fiu tiranic care nu îl mai ascultă și care nu îi mai respectă dorințele. în urma lui, bunica a rămas supărată ”că omul ăsta al meu înjură ca păgânul și nu se înțelege cu nimeni. la biserică nu merge, poate popa l-ar mai liniștii.”

tata râdea în garaj și a chemat-o pe mama și i-a zis ”punem pariu că îmi zice iar că mă dezmoștenește și că nu mai mănâncă cu noi, că trăiește el cu mama din pensia lui”. și mama a zâmbit. a avut dreptate, spre seară s-a întors la fel de trist și l-a amenințat pe tata că nu îi mai dă nimic și că nu îl respectă și că o să vadă el când are nevoie de un lucru și nu îl mai găsește. spre uimirea tuturor, în seara aceea, tata nu s-a mai prins în jocul bătrânului său părinte și l-a lăsat să își verse amarul, apoi a dispărut și după câteva minute s-a întors cu o litră de țuică ”din aia bună, de stă mâța în coadă” și l-a îmbinat pe bunicu, care a c edat după o efemeră rezistență. spre seară râdeau amândoi și depănau povești de altă vreme, de când era bunicu mic și umbla cu oile pe munți, îmbrăcat cu un cojoc mai mare ca el și mânca porumb copt și bea apă cu palmele făcute căuș din izvorul de la Fântâna Neamțului. eu stăteam fascinat de înturnătura pe care o luaseră lucrurile și ascultam cu urechile mari poveștile. aveam să le aud pe toate de-a lungul anilor, atât de multe, unele triste, încât mă podideau lacrimile, altele amuzante și unele aproape fantastice. mereu însă mi-au plăcut vremurile alea apuse, cu oameni simplii și iuți la mânie, cu povești de dragoste consumate prin grajduri, pe câmp, prin fân sau prin șoproane. cu fete care aveau copii din flori. apropo de asta, mult timp am crezut că fetele nemăritate se duc pe câmp și acolo ies din flori într-o anumită perioadă a zilei, un polen mai special, magic din flori și astfel atunci când ele respiră acest polen rămân grele. mi se părea perfect logic, mai ales că încă nu începusem să îmi pun problema cu ”puapida”, așa că aveam vagi cunoștințe în legătură cu venirea copiilor pe lume și mai ales ăia din flori, pe care mi-i imaginam că înmuguresc în pântecele femeilor precum bobocii florilor și apoi se transformă în copii pe care doctorii îi scot apoi cumva. asta deja mă depășea cu desăvârșire și cu toate că insistasem pe lângă toții adulții cu care îmi permiteam. nici vecina cea hazlie nu îmi divulgase prea multe, chestii pe care nu le înțelegeam. deja mi se părea depășită faza cu barza, pentru că într-o toamnă urmărisem o astfel de pasărea care își făcuse cuib pe un stâlp de înaltă tensiune nu foarte departe de casa mea și nu văzusem nimic neobișnuit la ea, așa că mi se părea imposibil ca barza să aducă copii. în plus aflasem eu ceva cu burta mamei și cu tatăl care face el ceva și poc!, pântecul femeii se umflă și apoi prin minune iese un copil. mult mai târziu un prieten mai mare, după ce și-a bătut joc de mine câteva zile de mine în urma relatării teoriilor mele care nu prea se puneau cap la cap, mi-a explicat cu lux de amănunte întreg procesul de creare și rezultare a copiilor. mi s-a părut magic și în același timp am fost dezamăgit, mă așteptam la mai multe chestii, la ceva mai interesant. oricum, de la faza cu ”puapida”, pe care o să contiunui să o povestesc imediat, mă așteptam la mai multe în legătură cu dragostea, în legătură cu sex. nu că aș fi știut prea multe despre sex atunci, după ce am aflat cum e cu copiii, dar ceva era știrbit în mintea mea. cert e că am ce povestii mai târziu unui psiholog care poate mi-ar da niște răspunsuri.

bun. am ieșit din casă și m-am îndreptat spre magazie, unde sania mea avea loc de mare cinste, pentru că era în primul rând unică în zonă, fiind total din lemn și doar câte o fâșie de metal era întinsă de-a lungul șinelor. la o primă vedere părea total nealunecătoare, însă zbura pe zăpadă. bunicul era tare mândru de ea,pentru că bineînțeles el o făcuse cu mulți ani în urmă, înainte ca eu să mă nasc, ”așa ca să fie, pentru primul meu nepot”. nu eu am fost primul luin nepot, dar printr-un joc al sorții mi-a revenit mie și fîrî să mă laud, pot spune că am folosit-o la maxim și chiar dacă atunci când mă afișam cu ea copiii râdeau de mine, ei având sănii noi, de fier forjat sau chiar boburi(sănii mari cu volan și direcție) eu ”îi luam” mai mereu la viteză. câțiva ani mai târziu s-a rupt când am dat cu ea într-un copac și era gata gata să îmi rup mâinile și gâtul, dar asta e altă poveste. acum aveam o sanie super, mă înfruptasem cu magiun și plăcinte și eram gata să plec pe derdeluș. nu îmi trecuse supărarea detot pe faptul că eram un urât, dar eram hotărât să mă joc până la epuizare și cu timpul să aflu misterul cu ”puapida”. de fapt, voiam cât mai curând și în acea zi mi s-a oferit o ocazie. din păcate a ieșit tare prost.
...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu