duminică, 10 aprilie 2011

câteva cuvinte despre un prieten pe care nu l-am cunoscut.


vestea tristă a morții lui Alex Leo Șerban m-a lovit direct în cortex cu o putere atât de mare încât nu există cuvinte să o pot descrie. nu l-am cunoscut personal, cu toate că mi-am dorit acest lucru extrem de mult, nici măcar nu l-am văzut în carne și oase în fața mea, însă l-am iubit cu pioșenie pot spune, l-am admirat, l-am respectat, l-am urmărit prin reviste, pe blog, la tv, i-am citit (până acum!), spre rușinea mea imensă, doar o carte-De ce vedem filme? -și de fiecare dată am rămas uimit și am învățat multe de la el. m-am gândit să scriu despre el un post lung, însă îmi dau seama că talentul meu literer și cuvintele mele sunt prea mici, prea slabe pentru a îi putea face un portret demn de el, de viața și realizările lui-și mă gândesc la toate proiectele pe care nu a mai apucat să le termine....

tot ce aș putea spune nu ar fi de ajuns și nu am atâta curaj și aroganță să cred că l-am înțeles și apreciat cu adevărat și la justa lui valoare. pot spune doar că dragostea mea pentru el a fost sinceră, neîntreruptă, neștirbită de nimic, mereu în creștere, niciodată de ajuns. zâmbetul lui fermecător și atitudinea de puștan inteligent care transcede anii și vârsta, m-au câștigat și o să mă însoțească mereu, de fiecare dată când o să văd vreun film pe care mi l-a recomandat odată, parcă numai mie. sau de fiecare dată când o să îi răsfoiesc cărțile. e ca un prieten mai mare pe care nu l-am cunoscut niciodată dar pe care nu o să îl uit. sper că

Dumnezeul acesta nemilosși în care nu credea, care l-a luat prea repede, să aibă totuși grijă de el unde o fi, dacă o mai fi undeva.

Alex mă bucur că te-am cunoscut, chiar și așa de la depărtare și îți doresc un somn liniștit în eternitate alături de toate personalitățile dragi ție, despre care ai scris și cu care sper să te întâlnești și să stați la o șuetă, așa ca între umbre.

2 comentarii:

  1. Ce frumoasă e poza pe care ai ales-o, îmi aduce aminte de tablourile făcute de portretiștii englezi, sau mai degrabă, de prerafaeliții care-i plăceau lui atât de mult. Cum să spun, când primești atâta iubire cum a primit el, de la mine, de la tine, de la alții,e foarte greu să o drămuiești. Cu un simț al pomposului pe care mi-l permit pentru că știu cât de mult i-ar fi plăcut lui, spun că e iubirea înnobilează moartea (pardon, Moartea), o face chiar puțin "zaharisită", trecută, decadentă, sau, ca în nuvela lui Mateiu, o transformă în remember al unui dandy care zâmbește ironic și inteligent, înger îmbrăcat în blănuri, rulând o țigara, rulând o rolă (de film). Cred că devenim ALȘi și mie îmi place treaba asta la nebunie, tu ce zici?

    Monica

    RăspundețiȘtergere
  2. si mie mi-a plăcut mult poza asta. am zăbovit pe net ceva timp până să mă hotorăsc și când am dat peste ea, mi-am dat seama că asta e, ăsta e alex în postura lui cea mai frumoasă, liniștit,intim, cu gânndurile în depărtări frumos conturate. Moartea nu poate decât să îi definitiveze magia. dap ,și mie îmi place la nebunie chestia asta, Monica și sper să nu se termine asta.

    RăspundețiȘtergere