vineri, 24 iunie 2011

Tăcere albă cu parfum de tristețe

la cererea fanilor, un poem. enjoy!



Tăcere albă cu parfum de tristețe

Deschide-te în mine fă-te comodă
Crește-ți o inima în inima mea și lasă-le
Să se împerecheze și să dea naștere unei lumi
În care să ne așezăm la inima noastră
Cum e vorba din bătrâni au mai fost și cei
Ce ne-au dat lumea dacă și-au imaginat că
Putem trăi despărțiți în ea și chiar dacă nu ne-am întalnit
Nu sunt sigur că aș vrea să se întâmple asta
În următoarele 121 de minute și 2 secunde
Cât mai durează până ajunge soarele sus sus pe cer
Și aștept să mă orbească. Mă uit fix în el
Și îmi apare o fotografie pe retină
Știu că ar trebui să apară o simplă pată
Difuză, dar nu, mie îmi apare o fotografie
Și mă arunc în imagini pe care le uit imediat
Dar câteva secunde mi se pare că înțeleg lumea
Și dacă stai să te gândești tot e ceva
Dacă mă înțelegi pleacă și nu te mai apropria
Fă rost de un scut și apără-te de mine
Te voi devora precum un canibal care a descoperit
O nouă rețetă și e dornic sa o incerce

Din filmul meu alb negru ies să dau o tură prin lume
Stau de vorbă cu câțiva oameni
Și mă întorc plictisit în barul unde speram
Că te voi vedea pentru prima dată
Suavă și tristă cum îmi place mie
Suav și trist cum nu vă place vouă
Știu că dacă aș avea fulgi de zăpadă în privire
Sufletul tău ar fi alb și pur
Pentru că m-aș uita cu zilele în ochii tăi
Și nu aș închide un ochi până nu ar începe să ningă
Cu gândurile tale cu gândurile tale, doar miere și suspine

Cândva poate într-o altă lume
Voi compune o melodie din râsul tău
Și voi scrie versuri din amintirile tale
Va ajunge în topuri și nimeni nu o va înțelege
Nimeni nu își va mai aminti peste veacuri
Ce am vrut să spun prin asta doar se vor perinda trupuri
Lascive pe ringuri de dans scupltate în gheață
Și cândva când ne vom uita unul pe altul
Și noi o să dansăm pe o melodie
Atât de familiară și atât de tristă
Încât sigur vom izbucni în lacrimi
Îmbrățișați într-o noapte departe de soare

countryside și murakami



back in the ghost town.
e vară, e piscine, e fete și e bine, vorba `ceea. și eu am terminat anul 2, cu mici găuri și restanțe cât să nu fiu nici tocilar, dar nici ultimul prăpădit. am părăsit Bucureștiul de câteva zile ( mâine mă reîntorc câteva zile pentru concertul Lake Of Tears, poate mai beau și o bere cu vreun amic, mai dau o raită prin șientru să vad ce gagici au mai răsărit, mai bag un ochi prin anticariate și librării să îmi cheltui banii câștigați cu sudoarea frunții- prietenii știu de ce și cum- și back in the countryside. poate mă mai duc la Malevolent Creation dacă am noroc și nu o să ratez ParkwayDrive) și mă bucur de viața la țară. E frumos aici, în plină natură, aer curat, cireșe coapte, mâncare organică, bicicleta mea cea veche pe care trebuie să o scot la lumină. e minunat aici, dar nu să stai o viață întreagă. eu am stat 20 de ani și nu m-aș mai întoarce detot. dar de fiecare dată când vin pentru un timp, mă simt bine.

aseară am văzut un arici. stătea ghemuit la marginea drumului, calcula probbil posibilitățile de a trece strada fără a fi călcat de mașini. nu mai văzusem demult unul. am vrut să opresc, dar mi-am continuat drumul.
am un nou câine, e încă pui și e foarte drăguț... dar nu este Rocko-el a fost cu adevărat special. încă mă gândesc mult la el... ăsta mic e simpatic, plin de viață și am început să țin la el, dar îmi dau seama că Rocko nu poate fi înlocuit...

Continui să citesc Murakami, acum degust ”La sud de graniță, la vest de soare”, care este foarte mișto. mai am câteva zeci de pagini, pe care probabil le voi da gata azi.

Visez o fată cu un trup tatuat cu poeme.....

miercuri, 15 iunie 2011

în flăcări. fete albastre și păduri de gânduri




noul album In Flames nu o sa placa fanilor primelor albume. cei care au stigmatizat trupa pentru ultimele materiale si pentru schimbarea progresiva a soundului,intr-unul mai melodic, cu mai multe pasaje clean, or sa urasca si or sa arunce cu bolovani si in acest nou album, "Sounds Of A Playground Fading." Insa fanii open minded, care au acceptat noul sound, or sa iubeasca albumul. mie unuia chiar imi place, cu cateva mici exceptii si mi se pare mult mai bun decat precedentul, "A sense of purpose" din 2008. nici acela nu a fost un album rau, dar îi lipsea ceva. pe acest album găsim piese în maniera old school In Flames, rapide, cu riffuri grele, cu growl și tobe puternice, avem și două piese mai la sentiment sau cel puțin cu voce clean aproape în totalitate și ceva mai puțin heavy, anume ”The attic” și ”Liberation”-ultima este foarte inspirată, sigur va cuceri mulți sentimentali. există și tradiționala Jester, instrumentală, de data asta purtând numele ”Jester`s Door”. unii vor zice că In Flames s-au vândut comercialului și scriu piese accesibile, care să placă câtor mai mulți oameni. vor zice că vor bani, vor să fie vizibili. așa au zis și despre Amorphis, la fel și despre Paradise Lost, la fel și despre Dark Tranquility, Metallica, Tiamat și lista poate fi lungă. eu cred că trupele vor doar să încere noi teritorii, noi sounduri. Nu or să cânte la fel ca acum 20 de ani. oamenii se schimbă, se schimbă gusturile, ideile. oricum, toate aceste trupe , inclusiv In Flames, și-au creat un sunet propriu, recogniscibil și asta face marea digerență între o trupă bună și una uriașă. Albumele de la început ale trupei, împreună cu cele At The Gates și Dark Tranquility au creat un nou gen, sunt piese de hotar și le iubesc pe toate. le-am ascultat, le știu pe dinafară. Însă mi-a plăcut felul în care trupa a evoluat, îmi place vocea lui Anders de acum la fel de mult cu cea de atunci de la începuturi și Bjorn încă știe să scoată din cutiuța lui cu minuni riffuri și solouri foarte catchy și bune.Din pacate Jesper a parasit trupa si e o mare pierdere...
Toți membrii își fac treaba foarte bine. Versurile sunt la fel de directe și de catchy ca întotdeauna. Am citit reacții negative la versurile In Flames în general, au fost catalogate drept cheesy. nu sunt de acord. faptul că sunt simple și ușor de reținut nu le fac rele, din contră, asta poate fi un plus, pentru că se întipăresc bine în mintea ascultătorului. în plus, unele sunt profunde și vorbesc despre stări și lucruri prin care am trecut cu toții.
Overall, albumul nu este o capodoperă, este un album tipic noului In Flames, mai bun ca precedentul, unul care mie personal mi-a plăcut și pe care l-am ascultat de multe ori și o să îl mai ascult. Îl alteptam de multă vreme și nu m-a dezamăgit. sunt sigur că mulți nu vor fi de acord cu mine, dar asta nu mă deranjează. In Flames We Trust! nota 8.5

și încă o recenzie pe care nu o citește nimeni. hahaha. o voi pune și pe metalhead.ro Acolo măcar o să mă înjure metaliștii, o să fie mai fun.
în seara asta, printr-un joc al sorții am ajuns în Kulturhaus la un concert Black Tape For A Blue Girl... și chiar nu regret. am ascultat puțin trupa, mi-a plăcut ce am auzit, însă în mod normal nu m-aș fi dus la un concert. dar am ajuns, m-am distrat foarte tare și m-am ales și cu CD.. moca. :) concertul a fost fain, păcat că nu au fost mulți oameni, probabil și datorită faptului că în seara asta a cântat și Alice Cooper pe care regret că l-am pierdut... dar asta e).

În rest, mi-am tocit degetele scriind eseuri pentru facultate... nu se mai terminau odată, devenise insuportabilă ideea că mai e încă unul și încă unul și încă unul.... ultimele le-am făcut cam varză, dar, frankly dear, i don„t give a damn, vorba ceea.
By the way, cine nu a citit Murakami, să pună mâna. acest autor este foarte bun. te prinde și nu te mai lasă. chiar știe să spună o poveste, două povești, mai multe povești și în plus, poveștile în sine sunt mișto. Orice găsiți, citiți. eu tocmai am terminat ”Pădurea Norvegiană” și este absolut demențială. nu este vorba despre păduri sau Norvegia, este despre altceva. cine știe cunoaște, cum s-ar zice, la ce se referă Murakami cu pădurea lui.
În rest, vara asta fac.... tot ce nu-mi trece prin cap. n-am planuri, am doar idei și nu le spun, pentru că altfel nu se mai pun în aplicare. poate. oricum cu siguranță o să fie destul de boring...

întrebare/întrebări: ce ai face tu, cititorule, omule, trăior ignorant dacă ți s-ar îndeplini toate visele? ai fi fericit sau nu? ai fi cuiva recunoscător, i-ai ajuta pe alții sau te-ai blaza, înfumura și ți-ai da cu bâta în cap de plictiseală? hmm?

ps: îmi cer scuze pentru eventualele greseli de scriere, gramaticale, litere lipsa etc. îmi e lene sa mai corectez. multumesc

luni, 13 iunie 2011

traind cu batranii sau despre un album din alte timpuri





nu am fost niciodata un mare fan al doom-ului, mai ales in forma sa pura, dar influentele sale in compozitia anumitor piese, albume, nu m -a deranjat niciodata, ba mai mult ,uneori mi s-a parut ca distorsul de chitara si incetinirea ritmului au adus un plus anumitor albume. funeral doomul, cu piesele lui interminabile, daca mai este si in combinatie cu drone este ucigator, nu pot sa ascult mai mult de jumatate de ora.( exceptie fac albumele Sunn O))) ). cu toate acestea, a fost o perioada cand am ascultat mult doom, ma fascina misticismul din spatele trupelor, povestile, artworkul ciudat, versurile bizare. Si bineinteles ca primele albume Black Sabbath intotdeaua mi-au provocat placere. Mult mai tarziu dupa Black Sabbath am descoperit trupe oculte, care au influentat mult istoria metalului, precum Black Widow sau Coven, cu al lor "Witchcraft (Destroys Minds And Reaps Souls) (1969)", un album monumental care mi-a schimbat definitiv felul de a asculta muzica. mi-am dat atunci seama, sunt cativa ani de la acel moment, ca exista o stare in care anumite melodii te pot baga, datorita atmosferei pe care o creaza, datorita modului ingenios de a compune, datorita versurilor. Acest album a fost fundamental pentru perceptia mea si mi-a oferit o noua viziune asupra ascultarii muzicii, a patrunderii pana in maduva maduvelor a unui album, prin auditii repetate, disecarea versurilor, intelegerea semnificatiilor din spatele lor, dezlegarea simbolurilor, a ideilor. Progresivul anilor 70, primele trupe de metal, accentul de doom, fascinatia ocultismului, m-au captivat si am ascultat multe trupe din acea perioada. Niciodata nu m-au dezamagit.

Am observat ca in ultimii ani s-a manifestat o incercare de a readuce acest stil, din nou in atentia ascultatorilor. Au aparut trupe precum Electric Wizard, Royal Hunt, The Devil`s Blood, The Gates of Slumber care au avut parte de mare succes, chiar de la primul album, primul EP. Rise Above Records au contracte semnate cu majoritatea trupelor din acest nou val de doom progresiv, ocult , sludge si labelul face o buna treaba, trupele se bucura de succes, sunt bine promovate. Trupa care m-a fascinat, m-a acaparat pe mine total, si imi place cel mai mult dintre toate este Blood Ceremony. Trupa canadiana, au scos pana acum doar doua albume, unul self titled in 2008 si cel despre care vreau sa scriu cateva cuvinte, "Living with the ancients", aparut anul acesta sub sub egida Rise Above, fiind unul dintre cele mai promovate albume ale labelului si unul din marile succese ale casei de discuri. Imaginati-va Black Sabbath in combinatie cu Jethro Tull, cu un sound mai curat si cu voce feminina patrunzatoare si obsedanta, foarte adanca si cu o rezonanta aparte. insusi titlul albumului este un indiciu al faptului ca trupa aduce un omagiu marilor inaintasi in acest gen. albumul suna de parca ar fi fost lansat in anii 70 si remasterizat in 2011 intr-un studio modern, care a inlaturat toate imperfectiunile. Chitarile sunt grele, dar melodioase, avem flauturi care ne (in)canta, clapele care produc magie, tobele care suna ritualic, versuri depre magicieni, vrajitoare, sacrificii de sange si alte ocultisme din alte timpuri, imemoriale, ireale, de basm. Vocea solistei Alia O`Brian pastreaza timbrul lui Ozzy Osbourne, cel de pe primele 3 albume Black Sabbath, dar in varianta feminina, lucru care ste inedit si binevenit. Solista chiar face o treaba excelenta, la fel ca si restul membrilor. Albumul suna brici si nu ma pot opri din ascultat, pur si simplu m-a acaparat intr-un mod in care putine albume au mai facut-o in ultimul timp. Pot spune cu mana pe inima ca acest album o sa fie cu siguranta in topul meu 10 pe anul acesta pe un loc cat se poate de bun. Are ceva magic si piese precum "Oliver Haddo" ( ring a bell? ) sau "Night of Augury" au ramas in mine, in mintea mea mult timp dupa ascultare. In concluzie, daca va place Black Sabbath, Jethro Tull, Coven acesta este materialul ideal, un mare progres fata de primul-care este si el recomandat de atfel . acest album de heavy/doom ocult si cu sound din alte vremuri nu poate primi din partea mea decat nota 10.

Tracklist:

1. The Great God Pan 07:31
2. Coven Tree 04:48
3. The Hermit 02:35
4. My Demon Brother 04:48
5. Morning of the Magicians 06:58
6. Oliver Haddo 02:12
7. Night of Augury 06:05
8. The Witch's Dance 00:41
9. Daughter of the Sun 10:11

http://www.youtube.com/watch?v=Sl7vM-eglY4

filme de revăzut

Jake Gyllenhaal este unul dintre actorii mei favoriți din noua generație. este charismatic, joacă excelent și a avut o grămadă de roluri diferite de-a lungul timpului. Prima dată l-am văzut acum câțiva ani într-un film pe care de atunci până acum l-am revăzut de aproximativ 12 ori. îmi aduc aminte câteva momente din fiecare zi în care am văzut filmul. prima dată eram în clasa a zecea și tocmai primisem niște cd-uri cu muzică nouă și câteva filme ( pe atunci conexiunea mea la net era limitată și nu puteam downloada mai nimic, dar în Horezu erau oameni care făceau rost de filme, muzică, porneturi, jocuri și alte chestii. erau de obicei în legătură cu prieteni plecați pe la facultăți în București. era o mare sărbătoare pe atunci, când sosea borseta cu cd-uri). printre ele se afla și un film cu un nume ciudat -”Donnie Darko”. nu știam nimic despre el, nimic despre actori, nu știam cu ce e, despre ce e. era după amiază când m-am pus pe scaun în fața râșniței mele de calculator pentium 4, cu placă video de 512 mega, 256 ddram și hard de 50 de gb și am dat drumul la film. recunosc onest că doar după filmele lui Tarkovsky și Pi, American Beauty, Usual Suspects, A Clockwork Orange și alte câteva filme ( chiar dacă văzusem peste 1000 de filme până atunci) am mai rămas așa fascinat, mirat, blown-up ( Blow Up l-am văzut mult mai târziu btw).  bineînțeles că nu am înțeles mai nimic din film. mă fascinase foarte tare povestea de dragoste dintre Donnie și Gretchen, mai ales că tocmai mă despărțisem de prima mea prietenă cu care stătusem 8 luni. m-a fascinat și conceptul de time travelling, m-a fascinat iepurele și toate ciudățeniile din film. m-a dat gata. a doua zi m-am dus la prietenul meu V. și i-am zis că trebuie să vadă filmul ăsta. ne-am uitat din nou, am comparat păreri. L-am sunat și pe I. cel care îmi dăduse filmul, am vorbit și cu el despre Donnie și apoi l-am dat tuturor. deja după un timp toată lumea care văzuse filmul mă asocia cu el, toți știau că îmi place. m-am chinuit să fac rost de orice, un tricou, o chestie cu filmul, dar nu am reușit.

oricum, ideea e că dacă cineva mă întreabă azi care e filmul meu preferat, o să spun că Donnie Darko, chiar dacă am mai văzut de atunci, de la prima vizonare, încă 2-3000 de filme, o mare parte din capodoperele cinematografiei mondiale, am văzut toată filmografia sau aproape toată,a unor oameni ca Aronofsky, Scorsese, Bergman, Tarkovsky, Kubrick, Kurosawa, Fritz Lang, Hitchcock, Bunuel, Woody Allen, Antonioni, Bertolucci, Nolan, Marx Brothers -name it. Ador o suma de filme și divinizez o mulțime de regizori, însă filmul ăsta m-a cucerit! l-am lăsat să crească în mine. sunt subiectiv, l-am văzut în multe perioade din viață, mult timp m-am identificat cu personajul, cred că am și împrumutat de la el câte ceva. În plus, Jake joacă absolut demențial ( de prisos să mai spun că am văzut toate filmele în care a jucat) . Cine citește blogul ăsta (dacă îl citește cineva) să vadă filmul. Nu garantez că o să vă placă, multora nu le-a plăcut, nu e un film pentru toată lumea, este foarte ciudat, dar cu adevărat deosebit, iar Richard Kelly, regizorul, are respectul meu pe veci, pentru acest cult-movie.

De multă vreme voiam să scriu despre Donnie Darko, dar nu am spus tot ce voiam, o să revin odată. Am făcut această lungă introducere pentru a vorbi puțin despre un alt film, pe care tocmai l-am văzut și în care joacă același Jake Gyllenhaal. Este vorba de ”Source Code” în regia unui f tânăr regizor, aflat la începutul carierei, Duncan Jones, cunoscut pentru ”Moon”, un alt film pe care l-am rerevăzut. Avem aici unul dintre cele mai bune thrillere ale anului, chiar al ultimilor ani. Filmul are de toate: o poveste destul de originală, ingrendientele unui mistery, thriller, sci-fi: suspans, surpriză, twisted ending, coduri, fizică cuantică, bombe, câteva poc-pocuri, o fată care trebuie salvată, o lume pe cale să se schimbe. normal că amprenta hollywoodiană este vizibilă, există și acele câteva detalii care trebuie băgate ca filmul să prindă la cât mai mulți oameni ( îmi aduc aminte însă de un film al lui Guy Ritchie, ”Revolver”, făcut cu bani mulți, actori f buni, mare studio, dar care și-a permis să lase audiența debusolată și nesatisfăcută total), dar sunt puține și nu contează în produsul final. Filmul este despre o nouă tehnologie, futuristă și eficientă, de a lupta împotriva crimei, a terorismului, printr-o metodă foarte ingenioasă. nu spun mai multe, las plăcerea descoperirii. nu este o capodoperă, adică mai trebuia încă ceva, o atingere de geniu, un touch de artist și ar fi ieșit un mare film, dar este totuși un film extraordinar, care rămâne cu tine după ce îl vezi. nu îl uiți, rămâne ceva acolo. un film care chiar merită. sper să ia premii, oricum nu duce lipsă de încasări, publicitate și toate cele. așteptam de multă vreme să îl văd și speram din tot sufletul să nu mă dezamăgească. nu nu a făcut-o. din contră. chiar mi-a plăcut. adică am făcut pauză de la citit Murakami și a lui superbă ”Pădure norvegiană” și am refuzat să ies în oraș ca să îl văd, așadar îmi pusesem mari speranțe. și am fost răsplătit. nota mea este 9.

sâmbătă, 11 iunie 2011

Viața sau Moartea?

make a change and kill yourself! asta să fie soluția? poate este, poate nu. nu despre asta vreau să vorbesc, nu, m-am gandit mult la subiectul ăsta încă de când îmi aduc aminte că am amintiri și încă nu mă simt pregătit să scriu despre el. dar a făcut-o Cormac McCarthy, autorul celebrului ”No Country For Old Man”, din care frații Coen au făcut o capodoperă ciematografică. Acum mă refer la ”Sunset Limited”, film după o piesă de-a lui. și sweet Jesus, ce poate ieși dint-o cameră sărăcăcioasă, un secenariu inteligent, doi actori extrem de talentați, totul sub bagheta unui regizor cu idei. ateul, nihilistul, sinucigașul vs credinciosul, optimistul, cel setos de viață în orice formă, ambii inteligenți, culți și cu argumente solide. Tommy Lee Jones vs Samuel L. Jackson într-un duel de cuvinte, idei, concepte, argumente cum rar am văzut de multă vreme. Un film în care nu se întâmplă nimic, doar doi oameni care vorbesc și gesticulează, beau cafea și mănâncă, dar care te ține captivat și fascinat 90 de minute de pură plăcere, în care îți regândești treptat viața, opiniile, în care ești pro și contra, bun și rău, suicidal și ahtiat după viață. eu am trecut prin toate pe parcurs ce fiecare își prezenta armamentul și la final ( filmul s-a terminat acum 20 de minute) încă nu știu ce să zic, doar: puneți mâna și vedeți filmul!

House of Flying Daggers (Tam Doan-Mua Dong Hoa Trang)

mă declar, în mod oficial, fan al cinematografiei asiatice, fie că este vorba de cea coreană, japoneză sau chinezească, fie că este vorba despre bladesmani, inițiați, serial killers sau povești de dragoste, trădare, tristețe sau orice altceva. oamenii ăștia sunt speciali când vine de imagine, de poveste, știu să captiveze ochiul și să fascineze sufletul și mintea. numai cinematograful nordic, cu toate acele landscape-uri sau suprarealismul franțuzesc au reușit să îmi mai producă atâta plăcere estetică și cred că americanii au multe de învățat de la ei. nu zic, îmi place mult și cinematograful american. 

am văzut în ultimul timp filme extraordinare precum Ichi The Killer, Oldboy, I saw the Devil, 13 Assasins sau The Warrior's Way, despre care am scris ieri, și aseară am văzut ( de ce mi-a luat oare atâta timp? ), House of Flying Daggers, care m-a rupt total. pe lângă faptul că m-a fascinat felul în care trăiau și se luptau chinezii acum peste 2000 de ani, pe lângă rigoarea, onoarea, demnitatea de care dădeau dovadă, pe lângă ideile revoluționare, puterea și misterul, avem aici și o poveste de dragoste și trădare, sau mai multe chiar, cum realizăm în partea a doua a filmului și o poveste despre viața lor, a asasinilor și asasinelor, despre rivalități între clanuri și curajul în fața morții. 

Inserarea tuturor acelor frânturi de realitate, de la vestimentație până la reguli și legi după care se ghidau, toate absolut fascinante, dau filmului o aură de magie. Actorii sunt excelenți, spadasina oarbă este de o frumusețe și o grație răpitoare, scenele de dans de la început te lasă cu gura căscată. tradiția se îmbină cu o poveste simplă dar atât de frumoasă și tristă, toate trecute prin ochiul camerei de filmat și îmbrăcate în efecte speciale spectaculoase, pline de savoare și culoare rezultă într-un film de rerevăzut, care va ține pe orice iubitor al frumosului pironit în scaun, pe canapea sau oriunde s-ar afla. la sfârșit mi-aș fi dorit să mai fi continuat câteva ore. și muzica, ah muzica, un alt plus al filmului. este cu adevărat sensibilă și te atinge. urmează să vad The Banquet, Confessions, Azumi, Harakiri, Curse Of The Golden Flower și de abia aștept. cum am mai zis, viziunea artistică a asiaticilor este diferită de ce americană sau europeană și pe mine m-a cucerit definitiv. dați navală și vedeți și voi un strop de farmec!

The Warrior's Way

un film care m-a acaparat cu totul, de la poveste, la imagine, la jocul personajelor, pana la dialoguri, vestimentatie, muzica, absolut totul. prima chestie care m-a cucerit au fost culorile. sunt multe culori in film, pe un fundal gri. apusuri, cerul, munti, flori, petale ( petalele au un rol interesant aici, sau cel putin o petală, atat la inceputul filmului, cat si la sfarsit). bineinteles, ca efectele speciale, sangele care sare din corpurile taiate de săbii, exploziile si toate cele sunt impecabile, e mână de maestru. în plus conține unele dintre cele mai bune scene de luptă pe care le-am văzut într-un film de mult timp. de asemenea îmbinarea poveștilor, contrastul între lumea samurailor și un orășel din west, plin de cowboy, circari și tot felul de personaje, care sunt în război cu o bandă de nelegiuiți, este genială, chiar dacă cele două lumi nu par a se putea întâlni. 

în câteva cuvinte, am putea spune că este un film despre un spadasin care vrea să devină cel mai bun din lume, dar pentru asta trebuie să omoare tot clanul dușman. îi ucide pe toți, dar nu poate ucide ultimul descendent, o fetiță bebelul. așa că pleacă și ajunge într-un oraș din mijlocul deșertului, populat de personaje binevoitoare și ciudățele. aici cunoaște bucuriile vieții simple, omenești, însă treaba se împute când atât nelegiuiții vin în oraș pentru o vendetă veche, cât și spadasinii în frunte cu maestrul, pentru a îl pedepsi pe spadasinul ce refuzase să ucidă. lupta dintre pistolari și spadasini este absolut epică, este extremă, skilurile și rapiditatea spadasinilor vs. gloanțele pistolarilor. iar lupta de la final dintre maestru și cel mai bun discipol, clasică de altfel, este foarte faină, poate și datorită modului ingenios în care este filmată, montată. 

și din nou culorile, care sunt extraordinare, este o baie de landscape-uri și frumuseți. însă filmul este
mult mai mult decât atât, mult mai profund și mai complex, este o poveste despre viața asasinilor singuratici, despre prietenie, dragoste, despre putere și pierdere. nu sunt un fan al genului, cel puțin nu unul foarte mare, însă filmul ăsta chiar mi-a plăcut și mi-a deschis apetitul pentru altele. este ceva magic în cinematografia asiatică în general, nu știu ce, dar au regizorii un mod aparte de a privi scenele, cadrele, povestea, detaliile, totul. chiar și producțiile mai low budget, a se vedea Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring, un alt film excepțional, de neratat pentru nimeni, au acel ceva care captivează, fascinează, place, atrage. Mi-au plăcut multe în filmul ăsta, așa că nu o să mai intru în alte etalii legat de asta. se vede influența lui Kurosava, dar de fapt pe cine nu a influențat Kurosava când vine vorba de acest gen? 

Oricum, povestea are multe lucruri originale, nu este the average bladesman movie, nici pe departe. iar toate luate la un loc, jocul actorilor, povestea, cadrul natural minimalist, efectele special etc, toate sunt la locul lor, sunt bune și crează un film foarte bun, un film de revăzut. cu siguranță o să îl revăd după un timp. oricum nota de pe imdb este cu mult mai mică decât merită după opinia mea. nu zic, sunt și chestii mai cheesy și mai comerciale, faze reciclate, dar nu în abundență, ca în alte filme. ideea mea este că acest film merită văzut de oricine, fiecare poate găsi ceva care să îi placă.

marți, 7 iunie 2011

fleacuri existențiale și death metal



uneori ma intreb daca e bine. daca e normal și drept. mă întreb dacă așa trebuie să se întâmple, dacă asta este chiar calea cea bună, ce dinainte planificată de viață, de zei, de conștiință, de ceea ce ne ghidează în lume. mă refer la deciziile pe care le luăm și la lucrurile pe care le facem în viață. câteodată îmi da seama după că am pierdut timp ( dar ce e timpul?) făcând lucruri pe care le credeam importante și definitorii, dar care nu au nicio importanță de fapt. alteori, pur și simplu pierd timpul făcând lucruri care știu că nu sunt importante, dar care mă relaxează, mă bucură sau pur și simplu fac viața mai colorată, mai suportabilă în toată complexitatea și efemeritatea sa aproape batjocoritoare. toată școala pe care o facem, toate orele, anii pe care îi pierdem muncind pentru a avea, cică, o situație materială sau măcar pentru a nu muri.

sunt importante? nu e mai bine oare să ne ducem în pustiu, să stăm cățărați pe un stâlp ca Simeon și să medităm, să încercăm să înțelegem ce-ul și cum-ul existenței? nu cred însă că asta ar fi totuși cea mai bună modalitate. nu știu de fapt ce ar trebui să fac și cum să trăiesc. e bine să fi parte din societate, să ai priteni, familie, soție, copii, slujbă, casă, mașină, să călătorești, să te îmbraci bine, să mănînci bine( lucruri la care mă gândesc, pe care mi le doresc și în mare parte le am) sau să te afunzi în studiu precum Kant sau Părinții Bisericii? la ce să aspir? pentru ce să lupt? de unde știu că nu o să mor chiar peste o oră, alunecând pe săpunul din baie? dacă murim și ne uită toți, care mai e rostul? nu trec printr-o perioadă depresivă sau rea, îmi merge chiar bine din majoritatea punctelor de vedere, are cine să mă iubească, am ce mânca, am prieteni foarte buni, am muzică bună de ascultat, cărți de citit, m-am plimbat, am fost la concerte, sesiunea merge bine ( cel puțin așa cred), am scris destul de mult ( prost sau nu, dar am scris) recent, sunt sănătos și plin de energie. în general îmi e bine, însă mă tot bântuie sau au reînceput să mă bântuie mai bine zis toate întrebările asta. e adevărat, mi le-am și alimentat uitându-mă la filme cu iz psihologic și filozofic, gen ( surprinzătorul) Revolver al lui Guy Ritchie, Seventh Seal ( rerevăzut) al lui Bergman sau Sunset Limited, jucat magistral de Samuel L. Jackson și Tommy Lee Jones ( film care se desfășoară într-o cameră, un film dialog, fără acțiune propriu-zisă, dar alert și din care ieși cu întrebări pe care ți le pui). am citit Dostoievski- Crimă și pedeapsă, am citit articole de tot felul, poeme de Alex Leo Șerban, citesc Zen.Jurnal de Cărtărescu- în care își pune și el multe întrebări de genul acesta, la care nici el nu găsește răspunsuri. M-am apucat și de Sf. Augustin, care nu face decât să mă întristeze și să mă facă mai sceptic decât înainte, însă este o lectură esențială și din care sper să ies mai învățat.

În ultima vreme au murit doi oameni pe care îi citeam, îi stimam și de la care am învățat lucruri, chiar daca nu i-am cunoscut personal. Nebunul frumos al marilor orașe, Fănuș Neagu și mereu căutătorul de comori în trecut și în sufletele celor vechi și demult apuși, poetul Ion Zubașcu. am vrut de mai demult să scriu despre ei, dar nu am găsit puterea. nici acum nu o am, nu știu ce să zic mai mult decât: Să le fie țărâna ușoară!

...................................................................................................................................................................

Ascult Cannibal Corpse după foarte multă vreme și descopăr că death metalul are încă pentru mine proprietăți de calmare, ciudat, dar așa e. ascult un album din ăsta brutal și mă calmez,pe lângă faptul că îmi produce bucurii auditive, îmi imaginez chestii, dau din cap și îmi e bine. O altă trupă, recent descoperită de mine, foarte bună este The Absence. melodic death metal, în genul In Flames, Arch Enemy, Dark Tranquility. o să reascult ultmul lor album- Enemy Unbound și poate nu mă voi mai gândi la ”fleacuri” despre viață.or maybe some ”love” could also do the trick! :)

luni, 6 iunie 2011

God listens to Slayer!



cum se naște o legendă? simplu și totodată atât de complicat. în primul rând se iau 4 oameni pasionați de muzică, plini de idei, rebeli, talentați și cu sete de distrugere a minților și a sufletelor pure și cu dorință de creare a unui paradis artificial muzical pentru cei vânduți frumosului din aparentul urât. se lasă un timp prin garaje, subsoluri, baruri, case, alături de prieteni cu aceleași dorințe, dintre care unii vor ajunge legende și ei. se face schimb de idei, de beri, de femei, de droguri, de cărți, de versuri, de idei. se pun în practică aceste idei, se scriu piese distrugătoare, fantastice, brutale, dark, evil, se adaugă o voce ieșită din străfundurile Iadului, se aruncă blasfemii. se lansează album, devenit classic cult -Show No Mercy

se lansează blasfemii, se instigă la gândit, se dau concerte unde se strâng tineri plini de viață și puși pe distracție și revoltă. se creează, alături de alte trupe uriașe, un nou gen, rapid, cu riffuri puternice, mai brutal decât orice fusese înainte. se strâng mii și mii de fani. se mai lansează albume, unul mai bun ca altul, evoluție continuă, neîntreruptă, dintre care cel puțin jumătate intră în topul a 99% din ascultătorii de metal din lume. se creează cu timpul o imagine de bad motherfuckers, tatuaje, show-uri explozive, intimidante. se creează cea mai dedicată bază de fani care a existat, în afară Kiss Army și alte câteva exemple, se vând milooane de albume, formația devine religie pentru zeci de mii de oameni. trec mulți ani, niciodată nu se coboară ștafeta, niciodată nu dezamăgesc. Slayer sunt o legendă, una care încă umblă și împarte binecuvântări muzicale, intelectuale, spirituale, existențiale, name it. Azi e ziua Slayer, trupa mea preferată ever și sper să ne întâlnim odată la un concert! La muli ani!

sâmbătă, 4 iunie 2011

zile inexistente


cândva am citit o carte. cândva am văzut un film și cândva am ascultat un album. cândva a fost o zi care a trecut și pe care nu mi-o mai amintesc absolut deloc. nu îmi mai amintesc nici cum arătam, nici ce am mâncat, nici dacă am făcut un duș sau dacă m-am gândit la o fată. a fost o zi care nu a existat. nimic nu dovedește că acea zi chiar a fost, nimic nu mă leagă de ea. nu există nicio dovadă. nici fotografii, nici rânduri scrise, nici măcar amintiri în creierul vreunui om. nu cred că există vreo urmă nici măcar în memoria timpului. cândva, în acea zi inexistentă poate am citit o carte, poate am văzut un film și poate am ascultat un album. poate am vorbit cu un om, poate am facut o plimbare, poate am mers cu mașina sau poate am stat în casă, în pat, ca un păianjen care nu se mișca de pe pânza lui până apare prada. 

poate m-am întâlnit cu un prieten și i-am spus ce am mai făcut în ultima vreme. dar ce am făcut în ultima vreme? e posibil să mă fi scărpinat în cap, să fi mers la baie, să fi băut apă, să fi făcut sex, să fi mâncat un măr sau să fi făcut cinci flotări. poate am dat cu mătura prin casă sau poate mi-oi fi cumpărat un tricou pe care nu îl mai am acum și pe care l-oi fi purtat ceva timp. poate am navigat pe net și poate oi fi văzut vreo poză compromițătoare cu un cântăreț celebru. poate am făcut totuși ceva, dar înclin să cred că nimic important, nimic de care să îmi mai amintesc acum după alte multe zile din care nu îmi mai amintesc nimic. știu doar că am fost în viață în acea zi sau așa înclin să cred, pentru că unui mort i-ar fi cam greu să mai scrie acum despre acea zi de neamintit. sau poate că am visat doar că a fost o zi, poate că și acum visez, îmbrățișând concepția romanticilor despre lume, ca vis și imaginație.

pe lumea asta s-au perindat miliarde de oameni și au trecut mii de miliarde de zile care au fost uitate, exact ca și când nu ar fi fost. atunci, care mai e rostul unei zile? de ce se încăpățânează timpul să mai treacă, să mai fie- asta în cazul în care el există într-o formă? poate voi afla asta după ce nu voi mai fi o parte din timp. poate nu.

să se consemneze pentru veacurile viitoare: azi e o zi care va fi și ea uitată de 99% dintre locuitorii planetei. și va fi uitată de tot peste câteva veacuri sau chiar mai devreme. dar e frumos afară și o să ies la o plimbare. cică pentru a simți viața.

joi, 2 iunie 2011

No more Opeth for me. thank you One Event!!




au anulat concertul Opeth!! mi-au anulat concertul, mi-au spulberat visul meu pur de copil cu ochii limpezi și curati, neprihaniti si m-au lasat zdrobit si sangerand, cu lacrimi siroind pe obrajii inlemniti de tristete. cum au putut face asta? organizatotii curului! numai in Romania se putea asta! cica nu au reusit sa indeplineasca toate conditiile trupei. nu cred ca baietii au cerut prea multe! nu cred, sunt pre modesti si de treaba! si chiar daca ar fi cerut ceva mai extravagant, trebuiau sa faca pe dracu in 7 sa ii multumeasca. era concertul anului pentru mine si mii de alti metalisti. pe 5 ar fi trebuit sa dau din pletele mele in crestere pe muzica lor si a celor de la Katatonia. ar fi trebuit sa plang de fericire ca ii vad in sfarsit dupa ani de ascultari si de vise la un concert cu ei. ar fi trebuit sa imi pic examenul de pe 6, la litaratura universala si ar fi meritat cu varf si indesat. dar nu, nu se va intampla asta. Multumesc ONE EVENT si urari de bine din partea mea! multumesc! la dracu!