sâmbătă, 11 iunie 2011

House of Flying Daggers (Tam Doan-Mua Dong Hoa Trang)

mă declar, în mod oficial, fan al cinematografiei asiatice, fie că este vorba de cea coreană, japoneză sau chinezească, fie că este vorba despre bladesmani, inițiați, serial killers sau povești de dragoste, trădare, tristețe sau orice altceva. oamenii ăștia sunt speciali când vine de imagine, de poveste, știu să captiveze ochiul și să fascineze sufletul și mintea. numai cinematograful nordic, cu toate acele landscape-uri sau suprarealismul franțuzesc au reușit să îmi mai producă atâta plăcere estetică și cred că americanii au multe de învățat de la ei. nu zic, îmi place mult și cinematograful american. 

am văzut în ultimul timp filme extraordinare precum Ichi The Killer, Oldboy, I saw the Devil, 13 Assasins sau The Warrior's Way, despre care am scris ieri, și aseară am văzut ( de ce mi-a luat oare atâta timp? ), House of Flying Daggers, care m-a rupt total. pe lângă faptul că m-a fascinat felul în care trăiau și se luptau chinezii acum peste 2000 de ani, pe lângă rigoarea, onoarea, demnitatea de care dădeau dovadă, pe lângă ideile revoluționare, puterea și misterul, avem aici și o poveste de dragoste și trădare, sau mai multe chiar, cum realizăm în partea a doua a filmului și o poveste despre viața lor, a asasinilor și asasinelor, despre rivalități între clanuri și curajul în fața morții. 

Inserarea tuturor acelor frânturi de realitate, de la vestimentație până la reguli și legi după care se ghidau, toate absolut fascinante, dau filmului o aură de magie. Actorii sunt excelenți, spadasina oarbă este de o frumusețe și o grație răpitoare, scenele de dans de la început te lasă cu gura căscată. tradiția se îmbină cu o poveste simplă dar atât de frumoasă și tristă, toate trecute prin ochiul camerei de filmat și îmbrăcate în efecte speciale spectaculoase, pline de savoare și culoare rezultă într-un film de rerevăzut, care va ține pe orice iubitor al frumosului pironit în scaun, pe canapea sau oriunde s-ar afla. la sfârșit mi-aș fi dorit să mai fi continuat câteva ore. și muzica, ah muzica, un alt plus al filmului. este cu adevărat sensibilă și te atinge. urmează să vad The Banquet, Confessions, Azumi, Harakiri, Curse Of The Golden Flower și de abia aștept. cum am mai zis, viziunea artistică a asiaticilor este diferită de ce americană sau europeană și pe mine m-a cucerit definitiv. dați navală și vedeți și voi un strop de farmec!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu