sâmbătă, 2 iulie 2011

Haruki Murakami. The sadness will never end

Incep sa inteleg de ce imi place atat de mult Murakami. Pentru ca scrie despre mine. scrie special pentru mine. chiar daca nu ma nascusem cand a inceput sa scrie, chiar daca habar nu are ca exist, continua sa scrie despre mine. sunt sigur. stie ca undeva in lumea asta prost facuta(vorba lui Pastorel Teodoreanu) este cineva care-i intelege angoasele, trairile, ideile, frustrarile, experientele si scrie desprea asta. bineinteles ca mai sunt si altii ca mine, dar eu stiu ca de fapt pentru mine scrie.

Cine a citit "Padurea Norvegiana" stie ca Watanabe nu este un personaj fictional, ci un tanar, ca mine si ca tine, cititorul,e care cauta ceva, care a pierdut ceva si care incearca sa se impace cu asta. Exista si Naoko, fata frigida si trista care nu putea face dragoste cu iubitul ei si care o singura data in viata s-a excitat si atunci a facut sex(mai mult un viol, dupa cum percepe ea de fapt actul acesta care ar trebui sa fie cel mai simplu si mai frumos din viata unui om. "nu mai vreau sa fiu niciodata violata in felul acesta", spune ea. si nu e vorba doar de un viol fizic, cat si de unul emotional. frustrarea de a face sex cu prietenul cel mai bun al iubitului ei care s-a sinucis, intelegand ca lumea asta nu-i poate oferi de fapt nimic, oricat de bun, de destept, de frumos, fermecator, cult ar fi, este nascatoare de psihoze. e o perpetua drama, care se regaseste in toate fiintele ce populeaza cartea. Exista si Midori, cea care e atat de singura si care este ranita din toate partile. Exista si o pianista,Reiko, cea cu probleme psihice care stie ca niciodata nu se va face bine, care este inselata si al carei talent extraordinar se transforma in drama si in moartea sinelui. 

Aici este maiestria lui Murakami. el intelege oamenii. intelege ca nu toate sunt bune si frumoase si ca fiecare suflet din atatea miliarde cate au populat, populeaza si vor popula aceasta enigmatica, atat de frumoasa si totusi atat de deprimanta planeta, cauta ceva care nu exista decat in ochii altora. Nedreptatea de a nu putea fi fericit, de a nu putea fi iubit ("Si totusi, ea nu m-a iubit niciodata",- tulburatoarea revelatie a lui Watanabe chiar la inceputul cartii, inainte sa aflam ce s-a intamplat cu multi ani in urma, este chintesenta romanului, ideea in jurul careia se invarte toata trama si drama. Iubirea este o joaca cruda a vietii si nimeni nu se poate bucura de ea. Moartea in care se afunda cei doi reali indragostiti care nu s-au putut avea niciodata total, distanta dintre cele doua morti, nebunia tinerei fete, revelatia tanarului de 17 ani urmata de sinucidere, domina destinele. "Moartea este in interiorul vietii, nu la capatul ei", spune el zambind,cu decizia deja luata. Acest citat este cel mai graitor exemplu despre felul cum trebuie citita cartea, fara pretentii academice, fara obiectivitate, ci afundandu-te cu totul in ea.)

Este gresit sa il citim pe Murakami cu dorinta de a-i diseca stilul, acesta este cat se poate de simplu, direct, menit sa te faca sa intelegi totul. El nu te ia pe ocolite, nu te vrajeste cu pasaje prin care sa isi arate maiestruia scriiturii( cu toate ca acesta este minunata), el spune povesti, povesti triste, povesti cu final dramatic, exact asa cum se intampla in viata. Cine mai are impresia ca existenta umana este un sir de binecuvantari, se inseala amarnic si imi pare rau de el. Nu, viata se incheie cu o moarte, de cele mai multe ori absurda, nejustificata si nedreapta si inainte de ea, suntem amagiti cu mirajul fericirii in care ne ambitionam sa credem si pe care o cautam. Dar pana a o descoperi, deja suntem ciuntiti, deja am trecut prin prea multe. Poate merita, poate Marquez avea dreptate cand spunea ca nu trebuie sa te opresti din a cauta fericirea si ca "viata este cel mai bun lucru care s-a inventat veodata", dar asta nu inseamna ca toate sunt bune si frumoase.

Da, fericirea, dragostea, pasiunile care rascolesc, sunt lucruri extraordinare care se intampla (le-am trait si eu, le-am trait cu totii), dar miliardele de exemple cum ca toate acestea pot disparea, iti pot fi luate, poate de vreun nenorocit bolnav care te poate cioparti pe o strada intunecata(poate chiar acum o fetita de 12 ani este violata si batuta de vreun psihopat care trece drept normal in viata de zi cu zi- si atunci, unde e dreptatea, unde e miracolul extrem de incantator al existentei pentru ea? ei cine-i mai poate oferi vreodata inocenta sau chiar viata? ne place sa ne mintim ca toate sunt in regula, pana cand ceva atat de brutal si de agonizant ni se intampla chiar noua, care credeam ca moartea si durerea sunt doar in filme si atunci noua, aceasta entitate abstracta la care ma refer acum, noua cine ne mai poate lumina diminetile? cum mai poti fi intreg dupa ce persoana pe care ai iubit-o de cand te stii se sinucide, asa cum se intampla in carte?). Ce trup cald iti mai poate oferi bucurie, cand singurul pe care ti l-ai dorit vreodata iti ramne interzis timp indefinit, spre a iti fi pentru totdeauna inaccesibil, odata ce viata il paresete si acea fiinta pe care ai strans-o in brate, se descompune intr-un mormant? 

Murakami are constiinta tragicului, aceeasi pe care toti marii scriitori si ganditori au avut-o. el nu ne menajeaza, el ne spune povestea asa cum e, nu cum ar trebui sa fie. Se vede ca Salinger i-a fost drag, deoarece putem sa il comparam pe Watanabe cu Holden Caulfield din "De veghe in lanul de secara". Ambii sunt in cautare, ambii trec prin transformari si niciunul nu mai e la fel ca la inceput. "Padurea Norvegiana" poate fi considerat un mic bildungsroman, redus la experiente si trairi din care nimeni nu iese nevatamat.

Reteta este asemanatoare si in celelalte carti pe care le-am citit, scrise de Haruki Murakami. Dragostea nu e jicodata cum trebuie, aparantele sunt inselatoare, asa zisa bunastare materiala nu inseamna nimic cand ceva in tine e mort. Imi amintesc de tanara din "Iubita mea, Sputnik", cea care a trait o experienta ireala, care i-a albit tot parul intr-o noapte si care a ramas o carcasa goala, partea luminoasa si dornica de viata fiind forever gone. Frustrarea sexuala, reducerea sexului la pura carnalitate, necesar in lipsa a ceva durabil si totusi deloc bucurator, ba mai mult nascatoar de angoase, este iarasi o tema recurenta. Personaje lui nu pot fi si nu sunt intregi, complete.

O constanta a cartilor sale, una de data asta cat se poate de placuta, este pasiunea pentru muzica a personajelor sale, neegalata decat de cea pentru lectura. Personajele lui traiesc prin muzica si carti, prin Bach,Mozart, Debussy, sau Beatles, Neil Diamond si altii. Literatura americana de la inceputul secolului 20 este citita cu pasiune de acestea. Scaparea dintr-o lume in descompunere, cruda, se face prin literatura si muzica. Si aici, Murakami ne ofera o lectie pe care ar trebui sa o urmeze cat mai multi, aceea de a descopri lumea si prin intermediul altor ochi, mai experimentati poate, ca aceia ai marilor scriitori si de asemenea aceea de a cauta fericirea acolo unde sentimentele se exprima cel mai bine, adica in muzica.

Murakami ne prezinta cele doua alternative pe care le avem in viata. Prima este aceea de a ceda si a trece in nimic sau de a strange suferinte, experiente, frustrari de-a valma cu un dram de autoindusa fericire si pace si de a continua cu masochism prin toate cate se intampla. e alegerea fiecaruia. Daca esti printre primii, atunci make a change and kill yourself sau ia viata in piept si printre altele, pune mana si citeste "Padurea Norvegiana" sau orice altceva de Murakami. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu