joi, 25 august 2011

Martyrs- despre un film fascinant și grotesc


a trecut mult timp de cand un film nu m-a mai șocat, fascinat, imobilizat in fața ecranului, durut, scârbit, revoltat, eliberat, ingreunat, speriat etc. de la teroarea psihologica creata prin intensitatea scenelor, la durerea pe care aproape ca o simteam alaturi de personaje, pana la realismul cu care sunt redate scenele, tot filmul este cat se poate de teribile (in toate sensurile posibile). si finalul este unul care iti ramane in minte. ultimele 15 minute nu le poti uita, cel putin eu stiu ca ma vor bantui multa vreme. de la imaginile mutilatoare de creiere,pana la deznodamantul impresionant filozofic, end of the movie was spectacular. si in sinea mea ma bucur ca tipa invinge, din starea in care se afla, ea invinge, se razbuna. multi vor cataloga filmul ca foarte dur si violent, dar nu despre asta este vorba, nu doar despre asta. e adevarat, scenele in care cruzimea domina  sunt cat se poate de..crude si ingenioase. cel putin ultima scena, nu divulg, este de-a dreptul terifianta, aproape ca ma durea pe mine, mi-a ars ochii.

am vazut multe filme dure, cu torturi inimaginabile, cu eviscerari si mutilari, dezmembrari, batai, arderi, electrocutari, etc. dar majoritatea sunt facute din cconsiderente mai "normale", ca sa le zic asa, razbunarea, pura nebunie, fascinatia pentru morbid, zombie style sau diferite alte considerente izvorate din minţile killerilor in serie. dar aici totul duce spre un deznodământ la care nu m-aş fi aşteptat şi care este original. pentru o secundă m-am gândit că merită să faci ce fac oamenii ăia pe acolo, în scopuri...nobie, dar apoi mi-a fost rușine. nu sunt de acord.

este doar ficțiune, este doar o teorie. întrebarea cea mai arzătoarea a umanității rezolvată.... sună bine, dar metodele sunt diabolice indeed.

ca și realizare cinematografică, ”Martyrs”, filmul lui Pascal Laugier este o pelicula bine gandită, cu un scenariu extrem de original, cu un joc actoricesc foarte real, actorii au talent (va las sa-l descoperiti pe Xavier Dolan singuri), efecte speciale... foarte speciale, un final mind blowing, cynic cât cuprinde și demn de retinut.

filmul nu se adresează pudicilor, celor care se tem de violență și sânge. este pentru stomacuri tari și pentru nervi destinși. nu este un horror, după umila mea părere cum se menționează pe imdb, dar este un thriller pshihologico-filozoficc cu accente mari de grotesc. este o dramă. cu toate că nu pare, este un film sensibil, care va produce multe sentimente și senzații cât se poate de diverse celui ce îl vizionează. comparațiile cu ”Hostel” , ”I spit on your grave”, ”Splinter”, nu prea își au locul, chiar dacă apar torturi în toate aceste filme.

un film impresionant în brutalitatea lui eliberatoare. l-aș recomanda tuturor într-un final, dar sunt sigur că mulți or să il înțeleagă greșit....

sâmbătă, 20 august 2011

salvați câinii poșetă!

am fost zilele trecute martor la un nou caz de transformare al unui biet patruped în poșetă. fără glumă. am compătimit săraca viețuitoare și am înjurat printre dinți stăpâna care se încăpățâna să nu lase câinele să meargă și el ca tot caninul pe patru picioare, dând din coadă cu voioșie. nu, stimabila domnișoară, după ce în prealabil îl îmbrăcase cu un fel de vestuță liliputană, îl mai și încinsese în jurul brâului cu un mini-ham ca de cai, prevuzut cu o lesă, îl mai ținea și la subțioară. așadar, pe căldurile iadului, câinele era îmbrăcat, înhămat și mai stătea si la protecția unei subțioare. 

ce-i drept, posesoarea era o bună reprezentată a sexului slab( și stupid, în cazul de față) însă nu cred că îl..răcoarea pe ceva pe bietul animal. și nu e prima dată când văd așa ceva. lăsați câinii să umble liberi, să își dezamorțească picioarele, cozile, să se bucure de mirosurile extravagante ale orașului, să se salute cu alți câini scoși la plimbare, să alerge, să sară în sus după muște... de ce trebuie ținuți în brațe, sau în loc de poșetuță? eu propun înființarea unui ONG sau ceva de genul, care să protejeze drepturile cățeilor și cățelelor de statură mică, față de stăpânele despotice( majoritatea sunt stăpâne. dacă vedeți câte un amărat plimbând un astfel de animal, sigur este al prietenei, iubitei, nevestei, care l-a trimis cu el la aer. 


în cazul de față, câinii sunt fericiți, pentru că niciodată un tip nu o să umble cu el la sân, pentru că într-o mână are țigara și cu cealaltă ține de lesă și de telefon, la care vorbește liber cu vreun amic, fericit că poată să se folosească de apelativul ”Coaie” în voie și că poate folosi cuvântul ”pula”, cu derivatele ”pula mea”, ”sa-mi bag pula”, ”ce pula mea” după pofta inimii, fără să mai fie apostrofat de mai sus amintita gagică).

mai nou am văzut că se comercializează așa numitele ”marsupii pentru câini”.... absolut devastator pentru săracele animale acest nou produs!

Salvați câinii de pericolul de a deveni poșete în mâinile vreunei snoabe plină de bani,sau pur și simplu stupidă

marți, 9 august 2011

The United States of Leland (killing the sadness)

cred că există multe motive pentru care să omori pe cineva(nu susțin asta,dar ziceam că oamenii au adus mereu o serie întreagă de motivații pentru fapte). ne dăm unii altora în cap de la începutul umanității pentru te miri ce și sunt tot felul de resonuri pentru crimă. chiar și cele aparent fără logică au un motiv. nu vorbesc aici despre crimele în serie. acelea sunt o cu totul altă treabă și nici de război. vorbesc de omoruri particulare.

în seara asta am (re)văzut un film foarte interesant ”The United States of Leland” (știu, titlul nu sună foarte promițător, dar este un film excelent. trust me). e vorba despre tristețe în film, chiar dacă totul se învârte înjurul unei crime- un tânăr omoară un copil retardat. pare absurd, mai ales ca pe parcursul filmului ne dăm seama că ucigașul este un băiat sensibil, educat, inteligent (dar nu în modul evil, ca un serial killer par example). asta reiese din discuțiile pe care le poartă cu profesorul închisorii. vedem că tânărul este fiul unui scriitor celebru care e divorțat de mama lui și pe care nu l-a mai văzut de la 10 ani(acesta îi trimitea bilete de avion și bani ca să se plimbe prin lume-cam la asta se rezuma toată relația dintre ei), este destul de retras, singuratic, are parte de o relație eșuată etc. o serie de tristeți. 

de fapt toate personajele din film sunt triste și o mare parte din discuții duc la concluzia că lumea în general e tristă. și tânărul îl omoară pe băiat pentru că a văzut în el mult amar și imposibilitatea la o viață normală, la o iubire, la altceva decât multă milă și compasiune din partea tuturor. o crimă care să ucidă tristețea. mi se pare un mare act de altruism, un sacrificiu, mai ales pentru că știe că nu va scăpa. și nu scapă. este o decizie cu dus și întors, dar este unică.

sunt câteva asemănări între personajul din acest film și cel din Donnie Darko( chiar aceeași actriță joacă rolul iubitei în ambele) și ăsta este un plus pentru mine.
adevărul e că m-a atins foarte puternic filmul și dialogurile chiar mi-au plăcut, la fel și jocul actorilor, scenariul, ideile, actorii în sine. un film excelent.

killing the sadness......

miercuri, 3 august 2011

O reverie cu Amy. Club 27

Pereții camerei devin lichizi. din ei se scurg picături în lingurița încinsă sub flacăra unei vechi brichete primite cel mai probabil de la unul din primii fani. Un chip asudat într-o mulțime de chipuri care vor prea mult de la ea. „Sunt om, nu mașină de cântat”, își spune ea din când în când cu o urmă vagă de tristețe melancolico-depresivă. substanța albă fierbe. Acul suge cu sete totul și apoi intră în singura venă mai liberă. substanța dulce coboară în sânge și zboară spre creier. Pereții se revarsă peste noi. O privesc cum înoată printre note muzicale, do re mi, cheia sol este purtată la gât de un ponei alb și Amy zâmbește. conturul ochilor se scurge pe trupul ascetic, se contopește cu cerneala din pielea tatuată și corpul i se umple de noi imagini, versuri. Toată povestea vieții ei este acolo, curge pe sub piele. O citesc, o privesc cu nesaț. Povestea oricărei fete ce are în brațe un vis, o dorință. Se așază lângă mine pe canapea și își aprinde o țigară. Un saxofonist îi aduce un pahar cu whisky cu trei cuburi de gheață, ca trei zaruri, aruncate în derivă. Își trece degetul prin lichidul dătător de inspirație și îl linge ușor cu limba. Pe buze îi rămâne o aromă. Amintiri, amintiri. ”eEam o fetiță cuminte” zice ea scrutând încăperea. „În fața oglinzii eram o vedetă. niciodată nu m-am simțit mai bine ca atunci. În copilărie am fost cu adevărat un star, propriul meu star.”

Pe fundal se aude o tristă piesă de jazz. Îi place. Se ridică ușor amețită și își unduiește șoldurile, cu paharul în mână. Nimic nu este mai încântător decât imaginea ei, pierdută, ruptă dintr-o lume magică. Mă întreb cum am ajuns acolo. Nu îmi aduc aminte. Știu doar că nu aș vrea să mai plec. Să treacă anii, să se stingă soarele, eu să rămân acolo cu Amy, mereu tânără, mereu plină de mister. Ea este cea mai frumoasă, în cea mai bună dintre lumile posibile.

Din pereți curg acum toate florile pământului. O audiență nevăzută aruncă flori la picioarele ei. Puțin distrată se apleacă, culege o orhidee de pe podeua pictată în miliarde de culori și o miroase cu gingășie. ”Wonderful! My tears dry on their own”. Dar nu, lacrimi curg pe obraji, picură într-un șir duios și neîntrerupt, se amestecă culorile și se deschide în podea o ușă de cristal. Amy coboară scările invizibile. Pare că plutește. O privesc. Se deschide o stradă. Mașini trec, oameni trec, timpul nu trece. S-a oprit. O tânără coboară râzând dintr-un taxi negru. Schimbă câteva cuvinte cu șoferul, veselă și atât de tânără. Este o fată obișnuită, poartă o chitară pe umăr și e plină de aspirații. Amy privește din depărtare, imaginea devine din ce în ce mai mică, pînă când dispare cu un pocnet scurt. Pumni de țărână țâșnesc din toate părțile și o voce joasă spune cuvinte de neînțeles.

Amy se întinde lângă mine pe canapeaua cea veche și își desface părul, lung și negru, care pică în valuri pe podea. Îl mângâi și ea îmi zâmbește. Buzele pline se arcuiesc într-un surâs ce trece dincolo de stele, în țara aspră a minunilor. ”You know i`m no good” îmi spune. ”I know you`re back to black”. Îmi întinde o cutiuță. ”Aici sunt toate visele mele. Take the box”. Nu vreau să plece, dar se ridică, se rupe vraja, pereții se aruncă peste noi. Jim, Janis, Jimmy, Kurt, Brian, Robert stau la o masă și povestesc. Ea se îndreaptă spre ei, levitează ușor. Un scaun nou apare la masă, cu numle ei gravat pe spătar.  ”We have been waiting for you, dear Amy”. O umbră se apropie cu o un pahar. ”Something to drink, Miss?”. ”Of course”. Mă îndepărtez plin de tristețe, îi fac cu mâna dar imaginea e din ce în ce mai îndepărtată și mă reîntorc pe Pământ. Nu va mai cânta niciodată, poate doar pentru umbre.

the show must go on, when you are in club 27!

marți, 2 august 2011

death never changes


death...death never changes! așa ar putea fi transpus în câteva cuvinte un adevăr absolut și de necontestat. nici Biserica, nici știința, nici parapsihologia, paranormalul sau alte domenii și științe nu pot da un răspuns satisfăcător la întrebarea ce se întâmplă după moarte sau de ce murim. nu. moartea e aceeași de la apariția vieții pe Pământ și la fel va rămâne până la ultima vietate care va muri. de ce murim, nu știu, de ce nu trăim mai mult, iar nu știu. când eram mai mic credeam că trupul omenesc este o mașinărie perfectă, foarte complexă și indestructibilă. curând mi-am dat seama degreșala mea. corpul este într-adevăr complex, dar este cât se poate de imperfectși de destructibil. cu un creion bine ascuțit poți să omori un om și să-l jupuiești.
mereu mă întorc la subiectul ăsta, câteodată mă cutremur la ideea propriei morți și se pare că din când în când câte o persoană dragă mie experimentează trecerea (spre un somn profund, spre o altă viață, spre un alt univers, o altă lume?) 

another death in the family... acum câteva săptămâni am avut un vis în care mi se revela tot secretul morții. bineînțeles că nu îmi mai aduc aminte nimic. doar un sentiment de tristețe și o senzație de frustrare. aș vrea să scriu mai mult dar nu pot. poate o să scriu cândva o carte despre asta.

il las pe Mircea Ivanescu, si el trecut, sa ne incante cu o poezie cutremurator de frumoasa:

Mircea Ivanescu - Despre moarte ca revedere
1.
sigur ca nu este adevarat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poarta cu ochii închisi – si te leagana –
si la început e un somn, si pe urma o uitare –
si pe urma timpul îsi pierde orice înteles,
este numai o liniste care se întoarce asupra ei însesi
cu un singur ecou – si acela e-un nimb,
ca flacara lumânarii – si pe urma lumina
îsi pierde orice înteles – si pe urma tacerea
îsi lasa deoparte întelesul – si suspendat
în ceva care nu mai are vreun înteles – si nimic pe urma, nici
descarnarea de întelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiintei, gura în gura,
nu mai exista. pe urma nu mai este nici un pe urma
dar nici vreun acum, si nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totusi – însa de partea
aceasta a ei, cel care ramâne îsi deschide
ochii deodata – (si ceea ce vede atunci
daca are sa uite vreodata, un popor nevazut de furnici
îi va musca ochii, si nu vor mai vedea ochii lui dupa aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinte – vede din nou
ceea ce nu s-a vazut niciodata de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – si oricât de repede
si-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, sa-si acopere asurzitoarea lumina a tacerii
din ochi, din urechi – ceea ce a vazut el atunci
a fost înfatisarea adevarata, a fost
- dar adevarul nu mai înseamna aici nimic –
a fost ceea ce se priveste pentru întâia data
si fara urmare.

***

se intra greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – ramâne
pe obrazul cel de alaturi o spaima care decoloreaza
trasaturile, si le coboara în cearcane, si ochii mariti
nu mai aud raspunsul, si cauta, cauta.
pe urma, paloarea ramâne, asa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capata o paliditate care nu e
a spaimei – caci prin spaima treci, si apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceara sta. se moare încet,
desigur, pentru ca mâna este obisnuita sa încerce
mereu câte un gest, pentru ca ochiul vede mereu –
chiar si nemiscare. si chiar
si întunericul care se lasa – si înconjoara totul.
si, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
ca nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, si bucuria, si pierderea oarba a contururilor
si care mai vrea sa mai treaca ceva din toate acestea
gesturile care sa înconjoare obiecte – si ochii sa vada
si trupul întreg sa respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacara palida care i se aseaza pe fata
trasaturile i se schimba, mai cauta înca.
si pe urma când, în sfârsit, chipul se opreste, si nemiscat
asteapta acum vesnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. caci spaima care ne-alunga
în noi însine când privim nemiscarea aceasta, ne fugareste
pâna când ne auzim chinuiti respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinta de alaturi, întinsa într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
si cu tacerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamna ca nimeni nu moare, cel putin înca un timp,
câta vreme ti-e frica privindu-i pe cei care au murit.
si poate ca asa e mai bine. se moare greu. nemiscarea,
tacerea, lumina galbuie si spaima –
ochii închisi, adânciti, buzele strânse, decolorate,
- toate acestea sunt semne. dar moartea ramâne
si în cei care sunt înca vii si privesc. si moartea, în cei vii,
nu mai e nemiscarea – chiar daca a spaimei desigur.
moartea e o lumina decolorata. privirea spre ea
e si frica si flacara scurta – mata, galbuie – si oarba
asezare de vorbe.