miercuri, 3 august 2011

O reverie cu Amy. Club 27

Pereții camerei devin lichizi. din ei se scurg picături în lingurița încinsă sub flacăra unei vechi brichete primite cel mai probabil de la unul din primii fani. Un chip asudat într-o mulțime de chipuri care vor prea mult de la ea. „Sunt om, nu mașină de cântat”, își spune ea din când în când cu o urmă vagă de tristețe melancolico-depresivă. substanța albă fierbe. Acul suge cu sete totul și apoi intră în singura venă mai liberă. substanța dulce coboară în sânge și zboară spre creier. Pereții se revarsă peste noi. O privesc cum înoată printre note muzicale, do re mi, cheia sol este purtată la gât de un ponei alb și Amy zâmbește. conturul ochilor se scurge pe trupul ascetic, se contopește cu cerneala din pielea tatuată și corpul i se umple de noi imagini, versuri. Toată povestea vieții ei este acolo, curge pe sub piele. O citesc, o privesc cu nesaț. Povestea oricărei fete ce are în brațe un vis, o dorință. Se așază lângă mine pe canapea și își aprinde o țigară. Un saxofonist îi aduce un pahar cu whisky cu trei cuburi de gheață, ca trei zaruri, aruncate în derivă. Își trece degetul prin lichidul dătător de inspirație și îl linge ușor cu limba. Pe buze îi rămâne o aromă. Amintiri, amintiri. ”eEam o fetiță cuminte” zice ea scrutând încăperea. „În fața oglinzii eram o vedetă. niciodată nu m-am simțit mai bine ca atunci. În copilărie am fost cu adevărat un star, propriul meu star.”

Pe fundal se aude o tristă piesă de jazz. Îi place. Se ridică ușor amețită și își unduiește șoldurile, cu paharul în mână. Nimic nu este mai încântător decât imaginea ei, pierdută, ruptă dintr-o lume magică. Mă întreb cum am ajuns acolo. Nu îmi aduc aminte. Știu doar că nu aș vrea să mai plec. Să treacă anii, să se stingă soarele, eu să rămân acolo cu Amy, mereu tânără, mereu plină de mister. Ea este cea mai frumoasă, în cea mai bună dintre lumile posibile.

Din pereți curg acum toate florile pământului. O audiență nevăzută aruncă flori la picioarele ei. Puțin distrată se apleacă, culege o orhidee de pe podeua pictată în miliarde de culori și o miroase cu gingășie. ”Wonderful! My tears dry on their own”. Dar nu, lacrimi curg pe obraji, picură într-un șir duios și neîntrerupt, se amestecă culorile și se deschide în podea o ușă de cristal. Amy coboară scările invizibile. Pare că plutește. O privesc. Se deschide o stradă. Mașini trec, oameni trec, timpul nu trece. S-a oprit. O tânără coboară râzând dintr-un taxi negru. Schimbă câteva cuvinte cu șoferul, veselă și atât de tânără. Este o fată obișnuită, poartă o chitară pe umăr și e plină de aspirații. Amy privește din depărtare, imaginea devine din ce în ce mai mică, pînă când dispare cu un pocnet scurt. Pumni de țărână țâșnesc din toate părțile și o voce joasă spune cuvinte de neînțeles.

Amy se întinde lângă mine pe canapeaua cea veche și își desface părul, lung și negru, care pică în valuri pe podea. Îl mângâi și ea îmi zâmbește. Buzele pline se arcuiesc într-un surâs ce trece dincolo de stele, în țara aspră a minunilor. ”You know i`m no good” îmi spune. ”I know you`re back to black”. Îmi întinde o cutiuță. ”Aici sunt toate visele mele. Take the box”. Nu vreau să plece, dar se ridică, se rupe vraja, pereții se aruncă peste noi. Jim, Janis, Jimmy, Kurt, Brian, Robert stau la o masă și povestesc. Ea se îndreaptă spre ei, levitează ușor. Un scaun nou apare la masă, cu numle ei gravat pe spătar.  ”We have been waiting for you, dear Amy”. O umbră se apropie cu o un pahar. ”Something to drink, Miss?”. ”Of course”. Mă îndepărtez plin de tristețe, îi fac cu mâna dar imaginea e din ce în ce mai îndepărtată și mă reîntorc pe Pământ. Nu va mai cânta niciodată, poate doar pentru umbre.

the show must go on, when you are in club 27!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu