luni, 31 octombrie 2011

versuri la misto


ce face un poet nepublicat cand se plictiseste si nu are absolut nimic de spus in acest moment? dupa ce si-a secat izvorul de dramatism si luciditate? scrie o poezie fara sens. enjoy! :)

Ceva

Cumplită oră, sire, cumplită noapte încă!
Curând vor veni, în zbor, trei vrăjitoare,
Ne vor fura copiii și în pădurea adâncă
Îi vor mânca cu mere, gătiți în vechi cuptoare.

Nu avea grijă, paznic, copiii dorm în pace
Și nu sunt vrăjitoare, ci pașnice făpturi
Care plecate în lume, de ani de zile încoace
Visează la revolte și groaznice aventuri.

Dar cum se face oare, măi cititor sărman
Că aste versuri goale nu au nici pic de sens?
Și tu citești aiurea, în loc de vreun roman
Unde găsiv-ai poate, vreun pic de înțeles?

Nu știu, dar tu, poet jalnic, nu știi versuri a scrie
Și te complici a face, postmoderniste valuri
Când n-ai nicio idee și plictisit, se știe,
N-ai de făcut nimica și creezi avataruri.

Chiar nu mai am acum nicio idee vagă
Ce aș mai putea scrie și astfel mă înclin,
În fața ta țigară, ce mă aștepți degrabă,
Să te fumez alături de un pahar cu vin.

sâmbătă, 29 octombrie 2011

o întâmplare cu o țigară


cu țigara fumată pe jumătate se îndrepta cu pași șovăitori spre acel loc. scrumul i-a căzut pe cămașa descheiată la piept. vântul i-a scuturat părul de gânduri și buzele i s-au lipit pe chiștoc. știa că dacă avea să le deschidă, o pieliță subțire se va rupe și un firișor de sânge se va scurge. gustul propriului sânge îi provoca o scârbă deosebit de violentă. așa că țigara avea să rămână între buze. poate puțină salivă, subtil strecurată 
între ele, ar catifela locul și astfel sângele nu ar mai curge.

îl enervau tramvaiele. nu pentru că ar fi fost pline cu necunoscuți sau pentru că ar hurui îngrozitor. nu pentru că nu avea niciodată bilet și pentru că îl pândea mereu o ceartă cu controlorii. nu pentru că iarna era frig și vara se sufoca de căldură și odori. ci pentru că nu își schimbau niciodată cursul. mergeau în aceeași direcție. străbăteau un traseu prestabilit, apoi se întorceau la bază și reluau drumul. de ce nu se inventează niște tramvaie care brusc să o cotească la stânga, de exemplu și să meargă spre alt oraș, spre altă țară, spre altă lume. măcar pe altă stradă, una pe care nu mai fusese niciodată până atunci. poate o stradă pe care nu va mai ajunge niciodată. așa ar fi posibil să vadă, de exemplu un om care dăruiește flori necunoscutelor de pe trotuar sau șoferițelor oprite la semafor. asta i-ar însenina ziua. dar blestematele mergeau pe calea lor și el nu voia să ajungă unde ar fi fost normal să ajungă.

de aceea în acea zi a hotărât să meargă pe jos. va alege o stradă la întâmplare și o va porni unde vede cu ochii. se gândea la următorul tablou. va fi o femeie care fumează. o va desena cu sânge și cărbune. sângele lui. cărbunele pământului. va fi cea mai bună operă a lui. cea datorită căreia va rămâne pentru totdeauna în memoria timpului. ajuns la o trecere de pietoni,a pășit. voia să traverseze. un autobuz l-a izbit din plin. a murit pe loc. între buze încă se mai găsea țigara, fumată complet, lipită pentru totdeauna de pielița subțire.

vineri, 28 octombrie 2011

Dacă pleci... nimic


un poem vechi si patetic.

Dacă pleci... nimic

Este iarăși frig în cana cu ceai
Pe care ai lăsat urme de ruj albastru
O să zboare pe geam odată cu amintirea ta
Odată cu sânii tăi de carton
Odată cu castelele de nisip pe care le-am creat
Nu ești decât urma de pe cearceaf
Dar ți-am zis dacă pleci
Să îți iei și pașii după tine
Și urma corpului tău de pe fotoliu
Și parfumul părului tău după partidele de amor
Să iei și vorbele dulci întipărite în obiectele casnice
Faci cum știi le răzuiești le dai foc nu le mai vreau
Dacă pleci ia înapoi toate orgasmele
Toată sperma care a curs toată transpirația toate lichidele iubirii
Nu le mai vreau atârnă prea greu în trupul meu
Ia-mi amintirea nu știu fă-mi o operație ceva
Vorbește cu un medium inventează o mașinărie
Care să îmi dezlipească de pe piele de pe buze
Toate săruturile tale toate mângâierile tale
Șterge-mi de pe retină chipul tău
Scoate-mi din urechi vocea ta toate cuvintele
Pe care le-ai rostit vreodată
Nu le mai vreau
Ce rost mai au acum ce rost mai au
Nu mai au nu observi că plouă
Nu vezi că toate sunt inutile fără tine
Ca un cerc al cărui capăt s-a descoperit
Ca un univers paralel în care suntem la fel
Ca un soare care luminează încă după Apocalipsă

Să nu pleci am nevoie de tine
Dar citesc în cana cu ceai că o să pleci
Și dacă pleci nu mai am nevoie de tine
Și de nimic din ce am trăit văzut simțit cu tine
Nu vreau un muzeu al iubirii pierdute
Vreau tasta Delete pe care să o pot apăsa
Pe care să o poți apăsa
Și după ce pleci să nu mă doară
Să nu mai fie nimic nimic nimic

Lacrimile îmi îngheață pe buze
Și îmi e atât de dor să îți fie dor de mine
Îmi e atât de greu să nu îți fie greu fără mine
E atâta liniște fără îmbrățișarea ta atât de liniștitoare

Știu ai plecat tu mereu pleci mereu ai să pleci
Și chiar dacă ai putea să ștergi totul după tine
Mie tot mi-ar fi atât de dor
Îmi e atât de dor
Și chiar dacă aș muri
Dorul meu ar prinde corp
Și lui i-ar fi atât de dor atât de dor.........................................................................

....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

joi, 20 octombrie 2011

De ce "m-am dat" pe metalcore

am început cu Pasărea Colibrii în clasa a șasea, am continuat cu Irefutabilul Paraziților și apoi am văzut la Tv un videoclip HIM-Join Me. mi s-a părut foarte cool, nu mai văzusem niciodată așa ceva. m-a acaparat imaginea, mi-au plăcut versurile. apoi am descoperit nu metalul: Korn Limb Bizkit, Linkin Park, POD, Papa Roach și alții. am văzut că există chestii mai brutale care suna bine și care mă fac să îmi exteriorizez sentimentele într-un mod aparte. mi-am tăiat primii blugi, mi-am pus un lanț la curea și mi-am luat un tricou cu un cap de mort imprimat și am avut primele certuri cu ai mei. câțiva oameni mi-au zis că am luat-o pe căi greșite. eu mă simțeam revoltat și a început să îmi placă ideea de a fi rocker. mi-am făcut câșiva prieteni care ascultau chestii de genul. nu aveam net, nu puteam să îmi iau muzică. începusem să urmăresc emisiunea, acum defunctă, a lui Lenți Chiriac de ma MTV-Rock Zone. am văzut primul videoclip Pantera și am căzut de pe canapea. era pur și simplu altceva. Dimebag și Phill&co mi-au deschis noi orizonturi. am vrut foarte tare să merg la un concert de-al lor. 

nu știam că nu mai sunt împreună. cred că nu de mult timp Dime fusese împușcat. nu știam asta pe atunci. contra cost, cineva mi-a făcut trei cd-uri cu ceva rockereli. am dat peste Dream Theater, cu primul album. iar am fost: wow. câtă virtuozitate. pe acele cd-uri mai era însă o trupă care avea să îmi placă la vremea aceea, și în ciuda a tot ce se zice rău despre ei, încă îi mai ascult uneori: Cradle Of Filth. m-am speriat. era prea mult. nu înțelegeam nimic. era albumul Midian. am văzut Satan pe titlul unei melodii și mi s-a părut amuzant să dau volumul la maxim când treceau oamenii de la biserică, într-o duminică. nu a fost o bună idee. au ieșit alte vorbe. eram satanist. 

un pericol. alte certuri. chipul meu inocent m-a salvat însă repede de la bănuieli. nu m-am mai atins un timp de cd-ul acela. până într-o zi când am zis că trebuie să mai încerc. mă atrăgea. eram under the spell. și așa am descoperit the dark side of metal. am mai făcut rost de cd-uri, cu multe trupe, la grămadaă, Metallica, Apocalyptica, Rammstein, Evanescence (evident că am avut un crush pe solistă, Amy Lee), Soad, Megadeth, Death(și așa am descoperit și death metalul) și multe altele. eram deja licean, aveam de impresionat gagici și de descoperit muzici. în acea perioadă am reînceput să citesc la greu(citisem și până atunci mult, dar acum descopeream mari autori și de asemenea și autori mai noi, provocatori, gen Burroughs, Welsh, romanele lui Leonard Cohen etc). stupoare însă, nu prea erau metaliste prin zonă, doar câteva puștoaice care ascultau Nightwish, Staind și altele asemena. 

Am avut primele iubiri, primele decepții, am mai cunoscut oameni. prietenii mai mari au început să plece pe la facultăți. mi-a părut rău, dar a ieșit ceva bun din asta: mai multă muzică. Prin clasa a 11-a mi-am băgat net și am putut să găsesc muzică mai multă, la dispoziția mea. am început să citesc, iarăși defuncta, Metal Magazine. foarte faină. am dat peste metalhead.ro, metalact.ro, metalfan.ro și multe site-uri străine. m-am îndrăgostit de o fată care asculta black metal. nu a durat, era departe. dar am descopetit the real black metal, True Norwegian Black Metal. și au urmat doi ani în care am ascultat tot ce se poate din genul ăsta. și nu glumesc când zic asta. am ascultat sute de formații. mi-am pierdut nopțile căutând formații, albume, povești. am văzut documentare, am intrat într-o lume magică. black metalul la început pare inaccesibil, pare distant, depresiv, satanist, dar cu cât te afunzi în el (fără săți pierzi mințile of course) și îi descoperi esența, descoperi lucruri minunate. muzica este pur și simplu o feerie de sunete întunecate și atât de frumos îmbinate, într-o pânză de sunet care crește în tine și te eliberează de real. e adevărat.

e silly când vezi corpse paintul și toate videoclipurile alea filmate prin grote și păduri, dar e un preț mic pentru o muzică atât de specială. e ciolentă, e rea, e întunecată, dar dacă păstrezi o distanță, este ok. încă iubesc muzica asta, însă mă îngrijorează traseul pe care l-a luat. prea multe formații copiază și copiază ce nu trebuie și ce e mai grav, înțeleg prost fenomenul. din noile formații îmi place mult Wolves In The Throne Room. și o trupă bizară de-a dreptul cu nume ciudat An Autumn for Crippled Children,dar mai sunt și altele. încă ascult cu plăcere Emperor, Mayhem, Gheena, Darkthrone, Rotting Christ, Satyricon, Gorgoroth, Negura Bunget, Drudkh, Alcest, 1349, Watain și alte 1000 de trupe din toate țările și toate timpurile. Apoi am ascultat mult Thrash, my all time favorite band este Slayer. nu are rost să înșir nume. cei care s-au obosut să citească ce am scris până acum știu despre ce vorbesc. Aș recomanda câteva trupe noi totuși, Evile, Warbringer, Suicidal Angels, Toxic Holocaust. apoi death metal, tot ce se poate.apoi hardcore, grindcore, blackened thrash metal, symphonic black metal, symphonic death metal, post metal, progressive death metal și maici m-am îndrăgostit de Opeth.

mai nou de Between The Buried And Me și Gorguts. merge și In Mourning, Fleshgod Apocalypse sau Ackercoke(sper că am scris bine). mai nou am descoperit muzica ce se termină în core care a prins în ultimii ani în lume. a început și la noi. true metalheads o urăsc. mulți zic că e moartea metalului, manele genului. eu nu sunt de acord. e doar o continuare. poate nu e cea mai bună, dar unde s-ar fi ajuns dacă unii nu se gândeau să ia Beatles și să facă muzica lor mai dură puțin , apoi alții și mai dură și tot așa? am fi rămas în trecut. oamenii acuză trupele astea pentru influențele electro, mai nou dubstep, zic că este doar un breakdown după altul și că vocile sunt de fetițe care țipă. gaycore, fuckcore,shitcore etc. nu e drept. Bring Me The Horizon , Architect, Abbandon All Ships, Enter Shikari, As I Lay Dying, Killswitch Engage, Trivium, The Contorsionist, Alesana, Architects, Blessthefall, Black Dhalia Murder,The Dillinger Escape Plan etc sunt trupe talentate, care cează o alttfel de muzică. asta nu înseamnă că nu există încă metalul, că nu sunt trupe bune, tinere. 

sunt o grămadă. Mastodon, Heaven Shall Burn, Across The Sun, Eluveitie, Black Tide, Embryo, God Forbid și alții, fac muzică bună. dacă îmi place core asta nu înseamnă că nu pot să ascult old good metal. sau dubstep. sau rap. sau electro. sau post rock. sau alternative. sau jazz. sau chamber music. sau classical music. sau orice vreți (am o problamă cu manelele și recunosc, nu înțeleg și nu îmi plac hipsterelile). nu m-am dat pe metalcore, îmi place doar și acest gen. sunt trupe bune. aș vrea să vină mai multe în România. la fel îmi place poezia. sau teatrul. sau filmul. sau femile. sau cluburile. sau filosofia. și cerul îbstelat. și blow jobul. e vorba să fii open minded. sper să citească niște metaliști postarea asta și să m ă înjure. sau să fie de acord. e ok. ma duc să ascult noul album Alesana care e genial. și să citesc Mica Dietetica a lui Alex. Leo Șerban. le recomand pe ambele.

marți, 18 octombrie 2011

Visam orhidee reflectate in ochii ei (poem)


Visam orhidee oglindite în ochii ei

În ochii ei de culori diferite mă oglindeam exact
Așa cum nu eram de fapt un corp învășmântat în curcubeu
Un chip senin pictat în aerul dintre noi
Dulce de la parfumul ei cu gust de orhidee sălbatice
mi-am tatuat pe piept zâmbetul ei ea nu mă putea auzi
nu îmi putea vorbi și râdea la fiecare gest al meu
de a mă face înțeles era spre seară autobuzele
mergeau pe partea stângă și cineva fuma
o țigară de foi mă dureau genunchii
și ea era franțuză și îmi zâmbea
ne-am înțeles perfect fără cuvinte

urla strada la noi și se crăpau pavajele
ieșeau străbunii de prin metrouri și cântau
la cimpoaie și trecea armata erau tancuri
și cavaleria înainta pe strada principală
înspre inamicul nevăzut
au dat cu bombe și s-a lăsat ceața
generalii strigau ordine
bătălia nu se dădea se dăduse
în ochiul ei albastru cu care mă privea
fără să mă audă

în ochiul ei căprui se lăsase toamna
frunzele se întindeau în perne groase
peste palmele mele i le arătam
mi-am tatuat furnici
pe spatele meu Dali mă privește cu ochii mari
mustățile lui îmi mângâie coapsele

când mi-a atins brațul
elefanții cu picioarele lor lungi și păienjenoase
au pornit spre Orient purtau pe spate baldachine
ne îndemnau maurii să ne așezăm pe ele
în acea seară ireală
în acea seară

mă hipnotiza
mă intimida
mă.................

nu erau alte statui în parc decât ale noastre
ne sculptaseră fluturii cu polenul lor
și ascultam muzica
nesfârșita
Nights in white satin........
Never reaching the end...........

Râdea copilărește era o puștoaică timidă
Călătoare prin lumi
Lăsa în urma ei culoare
Sunetele picau în urma ei moarte

Cu degetele subțiri mi-a arătat lumea
Era într-un autobuz roșu
În care ea s-a urcat

Nu o să o mai văd niciodată
Dar în urma ei au înflorit orhideele
Tatuate pe brațele mele
Pe care le întind spre neant

vineri, 14 octombrie 2011

De ce ma aflu inca in Romania


raspunsul meu la intrebarile: De ce te afli încă în România? S-au deschis graniţele, poate n-ai aflat? Ce cauţi aici, în ţară? Dincolo e mai bine, trebuie să fie mai bine. Mai speri la ceva? Şi dacă da, la ce? Şi de ce?! , publicat drept comment pe site-ul: www.bicicletagalbena.ro. mi s-a parut un bun moment de a imi exercita simtul ironiei, aflat in plina dezvoltare. enjoy!

am pierdut ultimul tren, imi e frica sa zbor cu avionul, nu am masina si cu bicicleta e prea mult de mers, nu mai vorbesc de mersul pe picoare sau cu vaporul, care nici nu intra in discutie, primul pentru ca imi intra praf in ochi si al doilea pentru ca in apa sunt pesti si imi e teama sa nu ma inghita unul, ca pe Iona, stiti dvs, baiatul acela din Vechiul Testament, sau ca pe pinochio. in schimb, poate apare Moby Dick si poate ma apuca damblaua ca pe eroul lui Melville, de a-l vana si nu mai ajung nicaieri. asa ca am ramas acasa, in Romania si sunt un student cu juma de norma care viseaza la o viata mondena, pe care nu si-o permite decat pe spinarea altora, si asta destul de rar, dat fiind faptul ca sunt un baiat cu bun simt. si in plus, daca e mai rau dincolo? daca nu ma pot obisnui sa am mai multi bani in buzunar si daca hainele mai scumpe imi vor produce iritatii ale pielii si mancarurile in restaurante scumpe imi vor provoca indigestie? in plus, e posibil sa ma pierd, in stilul meu caractreristic de a vana vant cu mintea in nori. e posibil de asemenea sa intalnesc o fata cumsecade, frumoasa si cultivata si atunci, la aflarea vestii, fostele mele prietene, posesoare de calitati opuse, s-ar putea sa se intristeze si eu nu vreau sa provoc lacrimi. de sperat, sper sa gasesc o valiza cu bani, sau cu aur, sau chiar un tablou de Dali, sau poate pe toate la un loc inghesuite sub un pod, pe sub care as trece intr-o noapte, beat desigur. si mai sper ca iarna asta sa am totusi apa calda, nu ca m-ar deranja sa dardai sub dus, dar ma gandesc ca poate porumbeilor de sub fereastra mea le-ar conveni mai bine sa arunc pe ei cu apa calda, atunci cand imi intra pe balcon si, vorba `ceea, se gainateaza pe scaunul meu. de ce mai sper? sunt optimist, dom`ne, dar ma vindec! parol!

joi, 13 octombrie 2011

sfârșitul lumii vs. aliens

despre lume se spune că se va sfârși, așa cum a început, adică, în opinia mea, învăluită în mister. cum nu știm de ce suntem aici, nu vom știi nici de ce vom dispărea. dar nu disperați, va ma dura ceva vreme până atunci, multe suflete își vor mai vedea suflul încarnate într-un ambalaj de cenușă, toate hoinărind agale pe Marea Piatră. moartea va mai crea frică, statele lumii vor mai purta războaie pentru a își apăra interesele, se vor mai scrie cărți bune necitite de nimeni și va mai curge un râu de spermă pe divanele iubirii, oricare ar fi acestea. dar de ce ne-ar fi frică de sfârșitul lumii, mă întreb? mi se pare că tema sfârșitului e atât de populară printre casele de producție de la Hollywood și printre scriitorii de SF, dar nimeni nu aduce în discuție această întrebare, de altfel extrem de legitimă și de importantă: de ce ne-ar fi teamă, atâta timp cât, odată cu sfârșitul firesc al fiecăruia dintre noi, vine la pachetul morbid si sfârșitul lumii? 

e tot una, noi oricum murim, numai ca in acest fel murim cu totii. pentru noi, cei trecuți, nu mai există lumea, există o altă lume, bună sau rea, nu mai există nimic aici sau ne reîntoarcem în lumea atsa sub o altă formă, cu o nouă conștiință, cu hardul resetat și un nou procesor, în funcție de credințele fiecăruia. de ce discut despre acest lucru, acum, la ceas târziu în noapte? pentru că am citit de curând o știre în care se zice că americanii au semnat o petiție pe care vor să o înainteze președintelui Obama, în care acesta este rugat să dezvăluie dacă există sau nu extratereștri. oamenii sunt curioși dacă ăia mici, verzi și cu capul mare se află pe alte planete și dacă da, de ce nu se arată în mod oficial. nu o sa intru acum în pâinea acestei povești, în conspiraționisme, ascunderi, area 51, ancient aliens (care e o serie faină pe History Channel, dar care nu m-a convins), pentru că nu am citit atât de multe și nu știu. 


mă interesează ideea, nu îmi e teamă de extratereștri, însă nu sunt eu în măsură, și nici nu vreau, să aduc argumente pro sau contra. ce mă interesează, este următoarea chestie: cum ar reacționa populația dacă e adevărat. sau cum ar reacționa dacă nu ar fi adevărat. și ca să mă explic, de unde extratereștrii și sfârșitul acesta atât de trâmbițat al lumii? păi, dacă s-ar afla că există, lumea, așa cum o știm noi, s-ar prăbusi. nu mă refer la războaie interplanetare, explozii, experimente pe oameni, etc, ci la colapsul ideologiilor, al religiilor, al legilor. într-un cuvânt, tot ce știm s-ar demola, nu ar mai rămâne decât să ne reorganizăm, însă lucrurile nu ar mai fi aceleași. practic, descoperirea că nu suntem singuri, ar crea o mișcare egoistă, distructivă, chiar autodistructivă. cum, nu suntem noi creația sublimă a lui Dumnezeu, singura de altfel? dacă răspunsul ar fi nu, atunci noi nu am mai exista.

dacă am avea în curând ca și coleg de cameră un mic alien, atunci sensul existenței noastrea ar deveni și mai misterios. poate am afla de la ei lucruri pe care nu le știm, poate nu s-ar elucida niște probleme, însă cu siguranță ne-am pune alte întrebări, mai mari, la care nu am ști cum să răspundem. haosul ar domni.
dar cred ca ar fi fun! voi nu?

luni, 3 octombrie 2011

Despre In Flames, frumusețea metalului, facultate și vampiri

Sâmbătă a fost concertul In Flames și m-am distrat de minune. așteptam de multă vreme un concert cu acești suedezi fantastici pe care îi ascult de multă vreme și care au reușit de-a lungul anilor să creeze un nou gen muzical, alături de compatrioții de la At The Gates și Dark Tranquility și care au evoluat cu fiecare album, evitând greșeala de a relua același album over and over. o trupă în plină activitate, cu un album nou, Sounds Of A Playground Fading, scos anul ăsta, aflați în turneu, In Flames nu m-au dezamăgit. A fost o bucurie să îi văd pentru prima dată, să sar împreună cu ei cu cu câteva mii de fani pe piesele lor, să fac headbanging și să plec apoi fericit. Metalul înseamnă mai mult decât să asculți un album, înseamnă să mergi la concerte, să întâlnești oameni, să descoperi formații, să te distrezi, să susții trupele.

eu cred că fiecare om ar trebui ca măcar o dată în viață să meargă la un concer metal, este o experiență orgasmatică, un adevărat deliciu să simți cum 5-6 oameni pe o scenă pot să bucure mii de oameni, să creeze magie (cum zicea Anders, ”tonight, we create magic, my friends”) și să unească într-un trup și o singură simțire, vorba aceea atâtea suflete. este extraordinar și această experiență nu poate fi comparată cu nimic, de fapt nici nu poți descrie exact cum te simți acolo, este o gamă largă de senzații ce trebuiesc trăite aievea și pe viu. este unul dintre lucrurile pentru care merită să trăiești și care mie îmi fac viața mai suportabilă, mi-o însenineazaă. o seară alături de sute de oameni, la un concert al unei trupe pe care o ascult, o iubesc, despre care știu multe, este o gură de aer magic, într-o lume de umbre.


Începe și facultatea, ultimul an, an cu licență, an greu. cum va fi, God knows și sper să îmi spună și mie, și să mă ajute să trec cu bine, să citesc cât mai mulyte cărți, să iau note mari, să cunosc oameni interesanți și să nu fie încă un an, care să treacă aiurea, ci unul pe care să îl fructific. poate o să ies și la o țigară cu umbrele, cine știe, bine ar mai fi.

Mi s-a părut cam de prost gust faptul că la Universitate, la fântână, era apa roșie, pentru că se făcea reclamă la noul sezon din True Blood, un serial de duzină, cu vampiri efeminizați, și care nu aduce nimic nou. la început mi s-a părut faină apa roșie, dar nu am știut de ce, până mi-a zis cineva care e faza. și mi s-a părut aiurea. mie îmi plac vampirii, îmi place legenda, am savurat cartea lui Bram Stocker și filmele, cel cu Béla Lugosi și apoi cel din 1991, în regia lui Coppola, cu Hopkins în rol principal, m-a fascinat filmul Der Vampyre, cult movie și mi-au plăcut vampirii Annei Rice, Lestat fiind foarte baroc și mișto, la fel mi-au plăcut și ecranizările, Interviu cu un vampir sau Queen Of The Damned, însă în ultimii ani, odată cu Twillight, vampirii au devenit din legendare ființe solitare, suferinde, damnate, marcate de povara eternității și de crimă, mereu în căutare de ceva care să le facă nemurirea mai ușoară, în paiațe inspide, fără farmec, care merg la școală și care sar prin copaci și au colegi de cameră vârcolaci și sunt interpretați-prost- de actori frumușei, fără talent( hai să zicem, Robert Pattison este un actor bun, în alte filme, cum ar fi Little Ashes sau Water for Elephants, însă în seria Twillight, oricât ar vrea, nu are ce să interpreteze, personajul lui e lipsit de strălucire). și e enervant, cum peste noapte toți inadaptații, frustrații, tocilarii au promovat acest mit, frumos la origine, prefăcându-l într-o glumă proastă....