duminică, 27 noiembrie 2011

Despre o altfel de carte și un altfel de om: ”Litera din scrisoarea misterioasă” de Alex. Leo Șerban


recunosc, alex. leo șerban a devenit un scriitor fetiș (știu, lui nu-i plăcea să fie numit scriitor, ani în șir a refuzat să publice în volum) pentru mine. i-am citit toate cărțile (minunatele Dieteticii; volumele dedicate filmelor, a fost în primul rând critic de film, unul dintre cei mai buni, poate chiar cel mai bun,original și plin de subtilități; cartea lui de poeme-Alte camere, alte glasuri de ieri, care este de o gingășie și o sensibilitate cum nu am mai întâlnit de multă vreme. și-ar fi putut face cu ușurință un nume numai din poezie, dacă ar fi vrut. le recomand tuturor). a venit timpul să îi citesc și novella, scrisă în engleză,în ultimul an din viață,în exilul autoimpus,care a fost lansată la Polirom, inițial în formă de e-book acum ceva timp și ieri la Gaudeamus în formă tipărită. este vorba despre Litera din scrisoarea misterioasă, în traducerea excelentă a Antoanetei Ralian,cu o foarte emoționant - riguroasă ”încercare de portret” semnată de marele lui prieten Horia-Roman Patapievici. 

am citit-o azi, în câteva ore, pe nerăsuflate. este o mică bijuterie de imaginație și joacă, un roman fantastic, populat de personajele Borges, Pessoa și heteronimele sale, un comerciant de opere false, Franz, trei agenți nătângi ai Interpolului, o bucătăreasă cu multe secrete, Rosa și fata ei, ”fată bătrână”, Rossalita+alte câteva personaje pe care vă las să le descoperiți. pe lângă faptul că e scrisă impecabil, de un autor matur, care parcă are zeci de romane în spate (din păcate pentru noi toți, acesta este singurul său roman, foarte mic ca dimensiuni. tare mult mi-aș fi dorit să fi scris mai mult de-a lungul timpului sau să mai fi trăit și să mai fi scris. câte opere minunate nu s-au pierdut odată cu moartea lui...), subiectul și maniera de exploatare este aproape unică în literatura română. nu avem un roman serios,grav, cu pretenții de operă capitală, dar avem o fantezie aproape postmodernistă, din care răzbate dragostea autorului pentru literatură, pentru Borges, pentru romanul picaresc, pentru creionarea diferitelor caractere. 


după cum bine zice Patapievici, nu avem un roman psihologic, ci metafizic. eu adaug că avem un meta-roman, un roman de aventuri metafizic, pentru oameni mari. sunt încă sub influență, îmi circulă prin cerveau (nu am ales întâmplător acest cuvânt franțuzesc)întâmplări și mistere din carte, personaje, cuvinte.

ce pot să mai spun este simplu: dacă sunteți plictisiți și agasați de lumea asta smintită, atunci creați o mică ieșire din scenă și pătrundeți în lumea lui a.l.ș. sunt sigur că o să vreți să intrați și mai mult în lumea lui,în celelalte cărți, articole, eseuri. chiar așa, știu că a mai scris un eseu despre Proust, în franceză. aștept cu nerăbdare să îl citesc. Allain de Botton (a.l.ș. era un mare admirator) s-a arătat încântat de studiu și o să o publice în Franța.

sunt curios ce reacții critice vor fi la această minunată carte. e posibil ca mulți să nu o înțeleagă, așa cum nu l-au înțeles nici pe omul a.l.ș. dar sunt sigur că el, dacă ne vede, se va amuza discret.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

ți-ai dat banii pe cărți. cum faci să mănânci?

există momente în viața fiecărui om care citește în care se pune problema: mâncare, haine sau întreținere sau cărți, cafea și țigări (pentru fumători, această întrebare se poate pune și astfel: mâncare sau țigări?) și dacă setea de cultură e mare, atunci răspunsul e simplu (de fapt e dificil , căci s-aer putea să slăbești puțin). ai văzut o carte în vitrina unei librării, ai citit despre ea pe vreun blog sau în vreo revistă și ți se pare cea maio frumoasă carte din lume și trebuie neapărat să o ai sau e o nouă apariție a unui autor preferat. poate îți trebuie la facultate. și te uiți în portofel, vezi că e cam gol, ești student, nu ai job (sau ai job, dar câștigi puțin, desschizi și frigiderul și nu te lovește decât o răceală amară (s-au terminat proviziile și mâncarea de la mama). dar tu vrei musai să citești cartea aceea (nu contează că pe rafturile bibliotecii zac zeci de cărți pe care încă nu le-ai citit și care la un moment dat ți s-au părut și ele atât de atractive încât să merite o scurtă înfometare). ce e de făcut?

păi strângi din dinți, îți numeri banii (nu îți mai ajung și de mâncare, poate doar de o cutie cu lapte și cereale ieftine, asta dacă ești norocos și mai ai destule țigări în pachet - asta dacă mai ai și câteva pliculețe de ceai sau o lingură de cafea, dacă nu, e și mai nasol, trebuie să bei apă sau te mulțumești cu pișoalca de la tonomatul de cafea) și te duci repede la librărie, asta până nu ți se face destul de foame încât să zici că mai aștepți câteva zile, poate primești ceva de acasă, poate își mai amintește cineva că are să îți dea niște bani sau găsești bani pe jos.

bun, ți-ai luat cartea, ești deosebit de mândru, te afunzi în lectură de cum intri pe ușă, ba poate chiar încă din metrou. mai ai țigări, ți-au ajuns banii și de câțiva covrigi. mai ai de o cafea și trei ceaiuri. azi trăiești. poate chiar și mâine, până pe seară.

supraviețuiești până a treia zi, dar deja te-ai apucat de fumat mucuri și bei apă. ai mai avut bani de o pâine și ai găsit un borcan cu magiun în fundul frigiderului. dar mai sunt câteva zile până primești bani și nu ai găsit bani pe jos și nici nu și-a amintit nimeni că are să îți dea ceva. ce e de făcut. e simplu. ți se face brusc dor de toți prietenii și prietenele (dacă ai iubit/iubită, e mai simplu). și începi să dai telefoane. te autoinviți pe la ei. le explici cât de nașpa ai fost îm ultimele luni că nu i-ai mai căutat, le spui cât ai avut de lucuru, cotești discuția spre vremurile bune. or să se îmbuneze și cum ești pe la ei, or să te întrebe dacă nu îți e foame sau sete, ai cafeaua asigurată. dacă sunt fumători, te bați cu pumnii în cap că ai uitat pachetul acasă și te alegi și cu țigări. dacă nu, asta e, măcar mînânci. o altă soluție, după ce ți-ai epuizat prietenii, e să apelezi la mătuși și unchi, sigur se vor bucura săm te vadă. partea proastă e că va trebui să le uzi florile, să te joci cu pisicile, câinii și să dai seamă la tot ce ai făcut de când nu v-ați văzut.

vei mai asculta și câteva povești, pe care deja le știi. dar astea sunt variantele cele mai domnești. poate nu ai prieteni (sau prietenii tăi sunt la fel de strâmtorați ca tine). o metodă riscantă, dar care poate da roade. se ia o moacă de om sincer, candid și demn, care din păcate a rămas fără bani pe moment și îi e foame. te duci noaptea, după ora trei la un McDonald„s. aștepți să nu mai fie alți clienți. se bagă textul : ”salut. uite, îmi e atât de rușine să fac asta, dar am rămas fără bani și de abia mâine primesc.
am lucrat și eu câteva luni la un mec și știu că rămân destule chifle, cartofi, pulpe pe care oricum le aruncați. dă-mi și mie câteva, sunt lihnit.” trebuie să spui repede asta, fără să te întrerupă.ai grijă să fii bine îmbrăcat, să nu te ia drept cerșetor, doar un student care a rămas în pană. dacă ești tip și e o gagică vânzătoare, zâmbește larg, spune-i cât de bine arată, bagă vrăjeală. dacă ești tipă și e un tip, știi ce ai de făcut. dacă ai o doză mai mare de tupeu, poși să ceri și ceva de băut, eventual o țigară. ai șansă mari să îți iasă. oamenii ăia au salarii mici, își urăsc slujba și dacă îi faci să creadă că sunt subversivi, ai rezolvat-o.

marți, 22 noiembrie 2011

Vis vintage


in dulcele stil clasic

Vis vintage

sângele diavolului s-a vărsat peste tine
peste mine, peste voi, peste noi amândoi
în grădina secretă nu mai cresc iederă și flori
și bătrânul nu mai cântă noaptea la fluier și oboi

ne-am îndepărtat de lumea asta îndepărtată
ne-am construit mașini și în atmosferă zboară
rachete, se construiesc hoteluri sub pământ și pe lună
dar nu ne mai iubim ca cei de odinioară

curând ne vom teleporta sufletele
dintr-unul în altul, din vase în pomi
dar nu mai stăm la umbra unei idei
ne închinăm smeriți la eoni și atomi

ți-am oferit în dar o zi pierdută
și mi-ai promis o noapte vintage
dar cred că e posibil încă să mă îmbăt
cu ganduri reci de nu o sa ajungi

nu-mi spune că evoluăm și că vom
fi nemuritori închiși sub clopotul de sticlă
pentru că ne vom uita pe noi și al bătrânilor nume
vom fi numere care la ceruri nu se mai ridică

dar încă mai există copacii seculari
hai, ne vedem pe seară pe dealul viilor
ți-oi împleti un pat din frunze verzi de nuc
și om vorbi în tihnă despre formele norilor

știu că miros a sânge și pielea mea e moale
încă am vene care pulsează în trupul meu
și tu mai porti în păr parfum de trandafiri
și corpul tău e cald și când respiri mai greu

îți simt trupul cum saltă și inima cum bate
suntem încă aici suntem încă în lume
deconectați ne smulgem firele cu dinții
și ne mirăm cu duioșie când soarele apune

dar cine să ne creadă și cine să ne îndrume
decât a noastră fire a vieților ce curg
dar vom trăi departe de lumea zbuciumată
și vom muri pe iarbă privind către amurg.

marți, 15 noiembrie 2011

Pornind de la Hachi: câteva amintiri despre câinii mei.

în seara asta am revăzut emoționantul și tristul film Hachiko: A Dog's Story, din 2009, cu Richard Geere în rolul unui profesor care dezvoltă o legătură impresionantă cu un câine găsit. este un film splendid și extrem de trist. e marcant de-a dreptul. e un must see pentru toți cei care iubesc câinii, dar nu numai, pentru orice ființă omenească ce are un dram de sensibilitate. este un film inspirat de un caz real, o poveste despre prietenie și devotamet. niciodată un om nu va fi capabil de atâta iubire și devotament pentru un alt om  încât să facă ce a făcut Hachi. Niciodată. I cried. și astfel mi-am reamintit de răposații mei câini și le-am dedicat acest post. dorul de ei nu o să îmi treacă niciodată.

mie îmi plac câinii. mai bine zis, mie îmi plac foarte mult câinii. familia mea a avut mai mulți de-a lungul timpului, însă primul pe care mi-l amintesc a fost Pongo (numit de mine așa, în onoarea câinelui cu același nume din 101 Dalmațieni, desen animat pe care l-am văzut în prima parte a copilăriei de câteva sute de ori, pe o veche casetă, la televizorul Orion) care era alb și cu pete negre și semăna a dalmațian, dar nu era. eram foarte mic, dar țin minte că îl iubeam și îmi vine în minte o după-amiază de toamnă ploioasă când stăteam lungit pe scările de la casă și Pongo era legat de cireș. schelălăia. îi era frig, era ud. l-am dezlegat. m-a lins pe mână și s-a adăpostit în magazie. i-am citit recunoștința în ochi.

apoi este marele câine alb,care cred că a fost înaintea lui Pongo. era deja bătrân când m-am născut. nu îmi amintesc multe lucruri despre el. doar că într-o zi a venit cu o lăbuță ruptă acasă. mama mi-a zis că a fost în cățălărie și de aceea a venit rănit. și eu le spuneam tuturor printre lacrimi : a dat cățălăria cu piatra în el. ei râdeau. pe mine mă durea. a murit la scurt timp.

a mai fost încă un câine mic și drăguț care nu a rezistat prea mult. a mâncat un pește otrăvit, pus de o vecină pentru vulpi. știu doar că dormea cu capul la mine în poală.

când am mers în clasa I, ai mei mi-au adus un câine, primul meu prieten adevărat. el a reprezentat toată copilăria și adolescența mea. îl chema Gică (sau Lucky - răspundea la ambele nume) și l-am iubit mai mult decât pot spune. timp de ani de zile m-a însoțit peste tot, mă aștepta când veneam de la școală, stătea cu mine când eram trist, suferea cu mine, mă ajuta în felul lui gingaș și sincer. a fost un câine devotat. îi plăcea să se joace cu mingea. într-o altă viață, una omenească, ar fi fost un bun fotbalist. era pur și simplu înnebunit după acest joc. mi-a spart toate mingile în pasiunea lui neclintită. nu m-am supărat niciodată pe el. regret enorm că de câteva ori l-am bătut. nu rău, dar îndeajuns încât să îl întristez și să îl îndepărtez. m-a iertat de fiecare dată și făceam pace cu o partidă de minge. îi plăceau nucile verzi. toamna când veneam de la școală și mergeam sub marele nuc din grădină, era prezent. spărgeam nuci și le împărțeam cu el. îi plăceau și merele. dar mai mult se juca cu ele. aș putea scrie lejer o carte despre el și despre toate prin câte am trecut împreună. și ar ieși o carte bună pentru că Gică a fost cu adevărat un câine deosebit. nu era de rasă pură, era o corcitură între șoricar și o altă rasă. îmi ajungea până la genunchi. erau maroniu-roșcat și avea ochi bruni, superbi. când mă privea uitam de toate. între doi oameni nu poate exista o relație asemănătoare ca între un câine și un om. este altceva, este o legătură cu totul specială. dacă Gică ar fi știut să citească și să vorbească ar fi fost peste o mare parte din populația umanoidă. a trecut pe lângă moarte de multe ori (de unde si numele- Lucky). l-am salvat de fiecare dată. aproape.... însă ultima oară nu am mai putut face nimic.

ajunsese la aproape 11 ani și a venit într-o seară plin de răni. poate l-a bătut cineva sau aceeași cățălărie a dat cu piatra în el, nu știu exact. știu că la câteva zile, după ce se înnoptase bine, deși stătusem toată ziua cu el în magazia din curte nu voiam să plec. mă privea cu o tristețe sfâșietoare. nu mai avea putere să schelăie, era deja extrem de slăbit. într-un final am plecat în casă. știam că nu aveam să ne mai întâlnim niciodată. a doua zi l-am învelit într-un cearceaf și l-am dus sus pe dealul în care se simțea el cel mai bine. de acolo privea lumea de sus. l-am îngropat. atunci am făcut primul pas adevărat spre maturizare. l-am visat de câteva ori. alerga vesel.

la vreun an l-am adus pe Roco acasă. era un descendent, a nu știu câta generație, din Gică. o frumusețe. era mic și pufos. un ghemotoc cu viață în el. chiar dacă nu l-a putut înlocui pe Gică, Roco s-a strecurat repede în sufletul meu. a devenit mica mea flebețe. un câine inteligent și energic, un rebel canin. de aceeași statură ca și Gică, dar cu mai mult păr. m-a ajutat să trec printr-o perioadă extrem de dificilă despre care nu o să vorbesc. când am plecat la facultate, cu un an întârziere,  nu a mâncat câteva zile. stătea cocoțat pe gard și aștepta să mă întorc. suferea mai mult decât ar fi în stare mulți oameni. Roco era una dintre bucuriile întoarcerii acasă. simțea cu câteva ore înainte că aveam să vin și devenea agitat. când intram pe poartă sărea pe mine și mă îmbrățișa. literalmente. se ridica pe picioarele din spate,iar pe cele din față și le încolăcea în jurul piciorului sau grumazului meu și își punea capul pe mine. nu mi-ar fi dat drumul pentru nimic în lume. după câteva minute se ducea să anunțe familia că m-am întors.

era adorabil. din păcate timpul meu alături de el a fost îngrozitor de scurt. la nici trei ani,într-o noapte, vara trecută, istoria s-a repetat. cineva( a nu se înțelege ființă capabilă de empatie, ci un hibrid care face de rușine omenirea, prin asemănarea palidă și tristă cu oamenii) l-a omorât în bătaie. s-a târât spre casă cu ultimele puteri. când m-a trezit mama, dimineață devreme și mi-a zis că Roco a murit, însoțită de sora mea care plângea în hohote, am simțit literalmente cum ceva s-a dereglat în mine. pentru câteva momente nu am mai fost pe lume. ca o paranteză, pentru ca anumite persoane să nu râdă de mărturisirile mele poate patetice, vreau să spun un lucru: precum legătura dintre un om și un câine nu seamănă cu cea dintre un om și alt om, nici durerea morții unui câine nu se aseamănă cu duerea morții unui om drag. în esență sunt la fel, dar există o anumită diferență care ține de intensitate. în ultimul an, mai multe persoane în vârstă pe care le iubeam au murit și am suferit enorm. nu există termeni de comparație între cele două dureri, însă eu le resimt pe ambele într-un mod foarte intens.

așadar, atunci când i-am văzut trupul mutilat, am amețit și am plâns până când mi-au secat literalmente lacrimile. nu voiam să accept. l-am îngropat lângă Gică. am plecat la facultate și multă vreme nu am vrut să mă mai întorc acasă. ideea că Roco nu mă mai aștepta, nu mai avea să mă îmbrățișeze era insuportabilă și încă este. îi privesc pozele des și îmi aduc aminte de el cu drag. îmi e dor de el. la fel de mult cum îmi e dor de Gică. zilele astea mi-a fost enorm de dor de cei doi câini minunați, la fel cum mi-a fost dor de bunica (ea murit la câteva luni după Gică) și de celelalte persoane dragi care au plecat într-o lume mai bună. dacă există un Rai al câinilor mi-aș dori ca după moartea mea să merg acolo măcar un minut și să îmi mângâi câinii. și pe Pongo și pe marele câine alb și pe cățelușul cel simpatic pe care abia mi-l mai amintesc, dar mai ales pe Gică și pe Roco. și apoi să merg mai departe unde îmi e locul.

între timp sora mea a adus un nou câine, o mogâldeață mică și drăcoasă, pe care l-am numit Bruni. are puțin peste 8 luni și am început să îl iubesc și pe el. chiar dacă îmi e atât de dor de Gică și de Roco.... e un câine bun. prefer oricând compania câinilor multor oameni, care nu își merită statutul privilegiat de a fi om.



el a fost Roco.


el a fost Gică

luni, 14 noiembrie 2011

Alte cuvinte, altfel de zbor



Alte cuvinte, altfel de zbor

Sunt alte cuvinte
Din altfel de lumi
Din altfel de gânduri
Tu stai pe o bancă
Și banca e-n aer
În aer e o lume
La care visezi
Sub bancă e un vis
Pe care îl mângâi
Și în tine se naște
Un nou paradis

Când lume se uită la tine
Te vede așa cum ești tu
Când stai și privești
Spre lume care se uită la tine
Și nu își dă seama
Că tu nu iubești
Dar tu ești acolo
În altfel de clipe
Când trec bicicliști
Te oprești din visare
Și parcă se pare
Că muzica curge
Dinspre căștile lor
Pe pereții rupești

Și clădirile vechi
Se înclină și pică
Iar din apa fântânii
Sar pești aurii
Tu îți pui o dorință
Dar peștele râde
Și tu îți amintești
Că nu trăiești
În povești
Când erai mai tânăr
Credeai în magie
Și în noapte plecai
Să întâlnești sânziene
Dar noaptea era scurtă
Și tu erai mic
Și te mulțumeai
Să privești licurici

Azi sunt alte cuvinte
Și sunt alte cărări
Iar tu te-ai pierdut
Nu mai știi cine ești
Și stai pe o bancă
Și copii zâmbesc
Și lumea e mare
Și oamenii mor
Tu nu înțelegi
Când te trezești dimineața
Lumina e cea care
Crează culori

Fluturii trăiesc doar
O zi pe pământ
Și tu bați din aripi
Ai ieșit din cocon
Și lume e o zi
Una mai mare
Dar sunt alte ecouri
Și alte ferestre
Iar tu ești bătaia din aripi
A marelui fluture
Care moare în zbor

joi, 10 noiembrie 2011

Lansarea romanului grafic ”Travesti” (impresii)

în seara asta am fost la un eveniment,primul de genul acesta pentru mine, care m-a făcut să visez. la Anexa Foto a Muzeului Național De Artă Contemporană s-a lansat romanul grafic Travesti al lui Edmond Baudoin după romanul lui Mircea Cărtărescu. este de fapt o traducere a cărții apărută acum câțiva ani în Franța. A ieșit o comoară de carte, foarte frumoasă, o nouă viziune asupra romanului lui Cărtărescu. În România nu există încă o piață pentru cărțile de acest gen, însă văd un viitor al lor în următorii ani. de fapt, noi nu avem o istorie benzii desenate, din păcate. însă puținele reviste pe care le-am avut și puținele cărți care au apărut până acum s-au bucurat de succes sau cel puțin de curiozitate. 

nici eu nu sunt un mare specialist în BD, însă îmi place genul și am o mare adimrație pentru artiștii și scriitorii care și-au făcut un nume și care au scris și scriu istorie în BD. romanul grafic este o parte a viitorului.  îmbinarea cu succes dintre text și imagine mi se pare pasională. și când e vorba despre un scriitor precum Mircea Cărtărescu, un artist precum Edmond Baudoin și o carte precum Travesti (prima carte a autorului pe care am citit-o și o carte dragă mie, o carte plină de simbol și care te transpune într-o lume-lumi- atât de bine conturată și de bizară) nu poate fi vorba decât de un succes. aștept cu nerăbdare să o citesc, să o recitesc, să intru în lumea imaginilor, să mă bucur de ele și poate să recitesc romanul original.
Domnul Baudoin m-a fermecat în această seară. mi-aș fi dorit să stau zile întregi să îl ascult, să port lungi
conversații cu dânsul. este un om pasional. un monument în sine. sper să mai găsesc cărți de-ale lui în România. sper să nu fie singura dată când îl văd. chiar sper. mi-a plăcut și stilul lui unic de a da autografe-desenând în timp real pe prima copertă a cărții și semnându-se sub. mă bucur de o semnătură personalizată.

Mircea Cărtărescu este un om norocos pentru că a putut beneficia de această colaborare. dar merită din plin. vă îndemn pe toți să căutați, să cumpărați, să împrumutați etc și să citiți această carte minunată, apărută la Editura Humanitas la un preț accesibil. citiți cărțile lui Mircea Cărtărescu și bucurați-vă de desenele magice ale lui Edmond Baudoin.

joi, 3 noiembrie 2011

poate


poate într-o zi toate vor avea un sens. poate timpul nu e atât de crud pe cât mi se dezvăluie în aceste zile, zile pierdute în toamnă, în ceață, în aburi tari și în nicotină. timp pietrificat în cana cu ceai negru, îndulcit cu miere. poate cărțile vor fi din nou citite și muzica din nou va alina această lume alienată. poate se vor scrie din nou versuri sensibile. poate oamenii vor citi din nou mai multă poezie. poate nu va începe un nou război. poate politica va redeveni ceva pasional. poate la televizor vor fi din nou emisiuni bune. poate nu se vor mai demola cele mai frumoase clădiri ale Bucureștiului. poate Regele își va primi din nou coroana. poate voi întâlni din nou ființe sensibile. poate voi fi mai puțin leneș, mai puțin melancolic și mai mult ancorat în realitate. poate voi citi toate cărțile lui Murakami(mai am câteva). poate voi avea timp de Cortazar și de Borges. poate voi scrie versuri mai bune, chiar și un roman. poate voi avea succes. asta dacă o să mă publice vreodată cineva. poate vor dispărea manelele. poate nu doar banii vor conta în lume.
poate că voi călători în Europa și voi vedea un concert Slayer. poate îmi voi face un tatuaj. poate prietenii mei vor fi cu adevărat fericiți. poate eu voi fi cu adevărat fericit. poate nu voi muri tânăr. poate voi avea un copil. poate îi voi cunoaște pe toți cei pe care îi admir. poate nu se va termina niciodată toamna. poate binele va învinge răul.