marți, 15 noiembrie 2011

Pornind de la Hachi: câteva amintiri despre câinii mei.

în seara asta am revăzut emoționantul și tristul film Hachiko: A Dog's Story, din 2009, cu Richard Geere în rolul unui profesor care dezvoltă o legătură impresionantă cu un câine găsit. este un film splendid și extrem de trist. e marcant de-a dreptul. e un must see pentru toți cei care iubesc câinii, dar nu numai, pentru orice ființă omenească ce are un dram de sensibilitate. este un film inspirat de un caz real, o poveste despre prietenie și devotamet. niciodată un om nu va fi capabil de atâta iubire și devotament pentru un alt om  încât să facă ce a făcut Hachi. Niciodată. I cried. și astfel mi-am reamintit de răposații mei câini și le-am dedicat acest post. dorul de ei nu o să îmi treacă niciodată.

mie îmi plac câinii. mai bine zis, mie îmi plac foarte mult câinii. familia mea a avut mai mulți de-a lungul timpului, însă primul pe care mi-l amintesc a fost Pongo (numit de mine așa, în onoarea câinelui cu același nume din 101 Dalmațieni, desen animat pe care l-am văzut în prima parte a copilăriei de câteva sute de ori, pe o veche casetă, la televizorul Orion) care era alb și cu pete negre și semăna a dalmațian, dar nu era. eram foarte mic, dar țin minte că îl iubeam și îmi vine în minte o după-amiază de toamnă ploioasă când stăteam lungit pe scările de la casă și Pongo era legat de cireș. schelălăia. îi era frig, era ud. l-am dezlegat. m-a lins pe mână și s-a adăpostit în magazie. i-am citit recunoștința în ochi.

apoi este marele câine alb,care cred că a fost înaintea lui Pongo. era deja bătrân când m-am născut. nu îmi amintesc multe lucruri despre el. doar că într-o zi a venit cu o lăbuță ruptă acasă. mama mi-a zis că a fost în cățălărie și de aceea a venit rănit. și eu le spuneam tuturor printre lacrimi : a dat cățălăria cu piatra în el. ei râdeau. pe mine mă durea. a murit la scurt timp.

a mai fost încă un câine mic și drăguț care nu a rezistat prea mult. a mâncat un pește otrăvit, pus de o vecină pentru vulpi. știu doar că dormea cu capul la mine în poală.

când am mers în clasa I, ai mei mi-au adus un câine, primul meu prieten adevărat. el a reprezentat toată copilăria și adolescența mea. îl chema Gică (sau Lucky - răspundea la ambele nume) și l-am iubit mai mult decât pot spune. timp de ani de zile m-a însoțit peste tot, mă aștepta când veneam de la școală, stătea cu mine când eram trist, suferea cu mine, mă ajuta în felul lui gingaș și sincer. a fost un câine devotat. îi plăcea să se joace cu mingea. într-o altă viață, una omenească, ar fi fost un bun fotbalist. era pur și simplu înnebunit după acest joc. mi-a spart toate mingile în pasiunea lui neclintită. nu m-am supărat niciodată pe el. regret enorm că de câteva ori l-am bătut. nu rău, dar îndeajuns încât să îl întristez și să îl îndepărtez. m-a iertat de fiecare dată și făceam pace cu o partidă de minge. îi plăceau nucile verzi. toamna când veneam de la școală și mergeam sub marele nuc din grădină, era prezent. spărgeam nuci și le împărțeam cu el. îi plăceau și merele. dar mai mult se juca cu ele. aș putea scrie lejer o carte despre el și despre toate prin câte am trecut împreună. și ar ieși o carte bună pentru că Gică a fost cu adevărat un câine deosebit. nu era de rasă pură, era o corcitură între șoricar și o altă rasă. îmi ajungea până la genunchi. erau maroniu-roșcat și avea ochi bruni, superbi. când mă privea uitam de toate. între doi oameni nu poate exista o relație asemănătoare ca între un câine și un om. este altceva, este o legătură cu totul specială. dacă Gică ar fi știut să citească și să vorbească ar fi fost peste o mare parte din populația umanoidă. a trecut pe lângă moarte de multe ori (de unde si numele- Lucky). l-am salvat de fiecare dată. aproape.... însă ultima oară nu am mai putut face nimic.

ajunsese la aproape 11 ani și a venit într-o seară plin de răni. poate l-a bătut cineva sau aceeași cățălărie a dat cu piatra în el, nu știu exact. știu că la câteva zile, după ce se înnoptase bine, deși stătusem toată ziua cu el în magazia din curte nu voiam să plec. mă privea cu o tristețe sfâșietoare. nu mai avea putere să schelăie, era deja extrem de slăbit. într-un final am plecat în casă. știam că nu aveam să ne mai întâlnim niciodată. a doua zi l-am învelit într-un cearceaf și l-am dus sus pe dealul în care se simțea el cel mai bine. de acolo privea lumea de sus. l-am îngropat. atunci am făcut primul pas adevărat spre maturizare. l-am visat de câteva ori. alerga vesel.

la vreun an l-am adus pe Roco acasă. era un descendent, a nu știu câta generație, din Gică. o frumusețe. era mic și pufos. un ghemotoc cu viață în el. chiar dacă nu l-a putut înlocui pe Gică, Roco s-a strecurat repede în sufletul meu. a devenit mica mea flebețe. un câine inteligent și energic, un rebel canin. de aceeași statură ca și Gică, dar cu mai mult păr. m-a ajutat să trec printr-o perioadă extrem de dificilă despre care nu o să vorbesc. când am plecat la facultate, cu un an întârziere,  nu a mâncat câteva zile. stătea cocoțat pe gard și aștepta să mă întorc. suferea mai mult decât ar fi în stare mulți oameni. Roco era una dintre bucuriile întoarcerii acasă. simțea cu câteva ore înainte că aveam să vin și devenea agitat. când intram pe poartă sărea pe mine și mă îmbrățișa. literalmente. se ridica pe picioarele din spate,iar pe cele din față și le încolăcea în jurul piciorului sau grumazului meu și își punea capul pe mine. nu mi-ar fi dat drumul pentru nimic în lume. după câteva minute se ducea să anunțe familia că m-am întors.

era adorabil. din păcate timpul meu alături de el a fost îngrozitor de scurt. la nici trei ani,într-o noapte, vara trecută, istoria s-a repetat. cineva( a nu se înțelege ființă capabilă de empatie, ci un hibrid care face de rușine omenirea, prin asemănarea palidă și tristă cu oamenii) l-a omorât în bătaie. s-a târât spre casă cu ultimele puteri. când m-a trezit mama, dimineață devreme și mi-a zis că Roco a murit, însoțită de sora mea care plângea în hohote, am simțit literalmente cum ceva s-a dereglat în mine. pentru câteva momente nu am mai fost pe lume. ca o paranteză, pentru ca anumite persoane să nu râdă de mărturisirile mele poate patetice, vreau să spun un lucru: precum legătura dintre un om și un câine nu seamănă cu cea dintre un om și alt om, nici durerea morții unui câine nu se aseamănă cu duerea morții unui om drag. în esență sunt la fel, dar există o anumită diferență care ține de intensitate. în ultimul an, mai multe persoane în vârstă pe care le iubeam au murit și am suferit enorm. nu există termeni de comparație între cele două dureri, însă eu le resimt pe ambele într-un mod foarte intens.

așadar, atunci când i-am văzut trupul mutilat, am amețit și am plâns până când mi-au secat literalmente lacrimile. nu voiam să accept. l-am îngropat lângă Gică. am plecat la facultate și multă vreme nu am vrut să mă mai întorc acasă. ideea că Roco nu mă mai aștepta, nu mai avea să mă îmbrățișeze era insuportabilă și încă este. îi privesc pozele des și îmi aduc aminte de el cu drag. îmi e dor de el. la fel de mult cum îmi e dor de Gică. zilele astea mi-a fost enorm de dor de cei doi câini minunați, la fel cum mi-a fost dor de bunica (ea murit la câteva luni după Gică) și de celelalte persoane dragi care au plecat într-o lume mai bună. dacă există un Rai al câinilor mi-aș dori ca după moartea mea să merg acolo măcar un minut și să îmi mângâi câinii. și pe Pongo și pe marele câine alb și pe cățelușul cel simpatic pe care abia mi-l mai amintesc, dar mai ales pe Gică și pe Roco. și apoi să merg mai departe unde îmi e locul.

între timp sora mea a adus un nou câine, o mogâldeață mică și drăcoasă, pe care l-am numit Bruni. are puțin peste 8 luni și am început să îl iubesc și pe el. chiar dacă îmi e atât de dor de Gică și de Roco.... e un câine bun. prefer oricând compania câinilor multor oameni, care nu își merită statutul privilegiat de a fi om.



el a fost Roco.


el a fost Gică

Un comentariu: