marți, 27 decembrie 2011

câteva gânduri despre Crăciun și o comemorare

nu știu alții cum sunt,dar eu am tot căutat să simt măcar o fărâmă din magia Crăciunului,așa cum era ea odată, în vremurile ancestrale ale copilăriei mele....și nu am mai găsit-o. nu e nicăieri,chiar dacă e trâmbițată peste tot prin lume. nu vreau să fiu eu gică contra, dar parcă oamenii au uitat despre ce e Crăcciunul. Am văzut câteva reportaje pe la tv în care oamenii chiar habar nu aveau ce se sărbătorește, unul dintre ei zicea că e Sfântul Crăciun și un altul ”e despre porc, facem un cârnat, o țuică, ce să fie”. m-am crucit. nu sunt eu cel mai religios om din lume și nu prea merg la biserică din motive care nu țin de credința mea, ci de prostituția acestei instituții,însă măcar am habar despre ce e vorba. Oameni buni, Crăciunul nu e un motiv de a mânca porcește, la vălău, și de a bea până la fisurarea ficatului (chiar dacă,oameni fiind e normal să bem și să mâncăm), e un bun prilej de reconectare a sinelui cu spiritul. unde sunt obiceiurile, colindele, smerenia? eu nu le mai văd. și asta mă întristează...


în altă ordine de idei, deplâng moartea liderului formației Woods Of Ypres , David Gold, mort într-un accident de mașină, pe 21 decembrie 2011, la vârsta de 31 de ani. unul dintre cei mai buni din aria lui. știu formația de câțiva ani buni și mi-au plăcut de la prima ascultare. o formație melancolică, foarte specială, versuri și melodicitate care te transpun într-o stare aparte. am fost trist și șocat când am citit despre moartea lui, atât de puțin mediatizată. doar câteva siteuri de profil au scris despre asta. știu, e o formație underground, dar totuși, atâta ignoranță mă scârbește. dacă murea vreun starlet din ăsta care trăiește un sezon, aflam și de la fierul de călcat când îl băgam în priză. e tare păcat că oamenii cu ceva în minte, care compun muzică bună, care chiar transmite ceva, care chiar îți umple spiritul de emoție și frumusețe, nu sunt apreciați. știu, e o banalitate ce spun eu acum, dar e cât se poate de adevărat. o lume întoarsă, care mă sperie prin idioțenie și absurd... dar, rest in peace David... only the good die young.... Asculta.

La Horezu e cald și a trecut Crăciunul. fără zăpadă. fără magie. dar sunt acasă, am familia, câinele și prietenii alături și mă simt bine.

miercuri, 14 decembrie 2011

despre umilința bărbatului îndrăgostit

există momente în viața fiecărui bărbat, când necesitatea de a conduce spre hogeagul său de taină o reprezentantă a sexului frumos îl îndeamnă la lucruri ce depășesc limitele suportabilității, lucruri atât de rușinoase încât trebuie eliminate pentru totdeauna din mintea sa și despre care nimeni, mai ales cei apropriați nu trebuie să afle, nici sub tortură. fiecare a trecut prin asta, nimeni nu vrea să vorbească, toți plecăm rușinați capul și ne pierdem în suspine surde, în hăul fără fund al sufletului atins de plaga culpabilității. dar, bărbătește, suferim în taină și ne alinăm cu suavul gând că altă soluție nu exista în acel moment. asta e, nevoia de iubire doare și pentru a alina rana, niciun balsam nu e prea scump, prea rușinos. nu trebuie să fim acuzați de către ceilalți și mai ales ceilalți tipi nu trebuie să ne ia în râs, pentru că,vorba aceea din vechime, cu roata care se întoarce, se cam adeverește.

sunt sute de povești ale umilinței, fiecare secol, fiecare timp a avut metodele sale de a umili sufletul bărbătesc. în zilele noastre,pe lângă deja clasicele ore petrecute prin malluri, ore de o suferință atroce, ore de admirat textile colorate, de făcut complimente, de aprecieri care consumă imaginația noastră, la sfârșitul cărora parcă nici nu mai avem chef de răsplata promisă, când îndurerați și secați de ultima urmă de putere și de mândrie, gânduri negre ne umbresc mințile. dar asta este doar o joacăm pe lângă celelalte invenții ale umanității, menite să ne ucidă și ultima urmă de masculinitate, totul penru o clipă de vinovată plăcere.

o altă crudă umilință este plimbarea prin parc, prin oraș sau cea mai gravă prin același mall, unde dacă se mai află oameni cunoscuți, gen prieteni sau colegi,ești deja mâncat de viu, este aceea a plimbatului în spatele femeii (sau singur), cu un cățeluș, gen câine poșetă. imaginați-vă un bărbat în toată puterea cuvântului, ieșind în lume cu un animăluț în brațe, cu o fundiță roz în jurul gâtului (nu mă judecați greșit, iubesc animalele). câte priviri ironice, câtă batjocoră trebuie să suferi și totuși, trebuie să te menții demn și să-i zâmbești frumos celei pe care mai bine nu ai fi întâlnit-o și care te-a supus acestei umilințe.

dar nici asta nu e atât de grav. urmează lucruri despre care circulă povești care fac pielea de găină oricărui bărbat. acele lucruri pe care le înțelegem tăcut, dar pe care ne rugăm să nu ni se întâmple vreodată. să enumerăm câteva mai soft, pentru calmarea sufletelor slabe, înaintea loviturii finale : așteptatul în ploaie în fața unei clădiri din care ea trebuie să iasă, de preferință cu un urs bleg de pluș în brațe ; mersul cu gașca ei de retarzi la karaoke unde, pentru a îți demonstra iubirea nețărmuită față de nobila piz...muitoare, trebuie să cânți o melodie zaharoasă și stupidă, iar de preferință trebuie să pari transfigurat de pasiune și să îi trimiți bezele prin aer (drama este completă dacă undeva în sală se află un grup de bărbații batjocoritori care îți spun adevărul în gura mare). e nevoie de curaj și mult alcool ; urmează ceva aparent inofensiv, dar cei care au trecut prin asta, știu că nu e așa: ești într-un loc strâmt, alături de alți oameni, un lift, o cameră mică. sună telefonul, este ea, magnifica, vorbiți iar la sfârșitul convorbirii trebuie neapărat să te maimuțărețti și să îi spui cât de mult o iubești folosind cuvinte a căror simplul gând la ele mă înfioară, pentru că altfel, înseamnă că nu o iubești și nu mai pupi decât o ceartă și joc de mână. și altele.

dar ultima invenție poartă un nume atât de frumos, dar care ascunde o armă mortală: Twillight Saga, în combinație cu o sală mare de cinema. dacă o să vedeți vreodată ieșind de la un film din această serie, vreun băiat, să știți că ori e gay, ori e critic de film (și aici compătimira mea este fără sfârșit), ori e vreun amărât care stă leșinat de mâna vreunei fete pe care sărmanul ar vrea să o fută. priviți-i ochii, sunt stinși, marcă a unei agonii ce s-a întins pe câteva ore, colțurile buzelor sunt lăsate, pielea mai palidă decât a infamului vampir. zâmbește cu greu când melița din fața lui, extaziată și udă de la admirarea trupului pattensonian și privirilor celorlalți mușchiuloși, disecă împreună cu alte puicuțe minunăția la care au asistat. zâmbește pentru că altceva nu mai poate face, a intrat în horă și trebuie să se adune și să culeagă rodul. dar să recunoaștem, este inuman ca orice posesor a măcar un testicul să asiste la așa ceva. este ultima redută a umilinței.

dar știți ce este cu adevărat dramatic? ca după toate aceste reale ciobliri ale egoului, bravul nostru erou să plece acasă fără domnișoara, care își dă seama brusc că sunt doar prieteni, că are prieten, că e prea devreme pentru iubirea carnală sau alte motive de genul acesta, provocatoare de sangerare internă. atunci, înfrânt, secat, fără puteri, umilit, stors, bărbatul se întoarce acasă singur și cu ultimele puteri, își aruncă la closet, împreună cu amara spermă, și ultima picătură de demnitate....

miercuri, 7 decembrie 2011

Constantin Fântâneru - Interior

”-Mama mi-a spus să vă întreb ce-aveți de gând cu chiria,zise.[...]
-Ce am de gând, repet și mă ridic pe spătarul scaunului. Umerii mă dureau de concentrare și umilință.
-Să spui doamnei că sunt om, zic eu afectând un cinism nenatural și încep să mă plimb cu mâinile în cruce, sub draperia ferestrelor. Fetița așteaptă în ușă,contradictorie. Florile din glastră se ofiliseră și nu le observasem. Asta nu pot s-o iert,spun divagând și privii la fată râzând.
-Vai, Cati scumpă, uitai să ud florile, dragile mele flori![...]
-Să spui doamnei că aștept primăvara, zic ca mai înainte, în delir, aștept primăvara!”

câți dintre voi au auzit de Constantin Fântâneru și de cartea sa, ”Interior„? nu cred că prea mulți. recunosc că nici eu nu am auzit de el până săptămâna trecută, la cursul de literatură interbelică ținut la Litere de Mircea Cărtărescu,când a fost anunțată următoarea carte ce va fi discutată. ieri, marți, a ținut curs despre el și această minunată carte,singurul său roman de altfel. a mai scris un studiu despre Blaga- ”Lucian Blaga și gândirea mistică” și un volum de poeme- ”Râsul morților de aur”,toate publicate în anii `30. din câte am auzit, editura Limes a publicat câteva dintre manuscrisele sale rămase după moartea acestuia, în anii `80,complet uitat,ignorat și trist. cazul lui este unul atipic în literatura română. îl putem compara cu cel al lui Salinger, cu mențiunea că acesta din urmă s-a retras de bunăvoie din literatură și cele câteva volume ale acestuia sunt cărți cult, publicate în toată lumea. ce s-a întamplat de fapt cu acest autor, care a scris o carte unică în perioadă și aproape unică în toată literatura română? 

păi, după cum zicea Cărtărescu, problema lui a fost că a făcut niște alegeri proste care l-au afectat toată viața, cea mai mare fiind aceea că a fost simpatizant legionar. dar să o luăm de la început. în 1932, la 25 de ani, un tânăr total necunoscut, dar care era prieten și fost coleg de școală cu oameni precum Eugen Ionescu („nu se simte bine nici la oraș, nici în cultură, nici printre oameni, nici singur”-spunea acesta despre el) sau Mircea Eliade,publică o carte absolut inovatoare,o carte cum nu mai fusese în literatura română,romanul ”Interior”, roman care a dat startul literaturii ”bizarei aventuri de a fi om”, cum o numește Simona Popescu în prefața volumului reeditat după prea mulți ani, la Polirom, 2006, care va fi continuată de Max Blecher sau H.Bonciu. este o carte poetică, fără subiect, despre cufundarea unui adolescent întârziat în subreal sau irealitate (termen care va fi preluat de Max Blecher în volumul său mult mai cunoscut- ”Întâmplări în irealitatea imediată„ - dar să nu uităm că Fântâneru a fost primul care a scris despre asta), prin plimbări prelungi prin oraș, contemplarea naturii, a oamenilor, a micilor întâmplări care trec neobservate pentru majoritatea oamenilor. 

dacă personajul lui Blecher se cufunda în irealitate prin autohipnoză sau Rimbaud prin dereglarea totală a simțurilor, Călin Adam, personajul lui C.F. se rupe de lume prin focusarea până la delir a unor obiecte sau spectacole ale lumii, până la totala anihilare a relațiilor cu lumea normală. el merge pe străzi, se întâlneste cu oameni cu care nu poate comunica, vorbește cu fete cărora nu știe cum să le transmită că se simte atras de ele (e un episod memorabil în are acesta își rupe un nasture de la palton și i-l oferă unei fete pe stradă pentru că nu putea să îi spună în cuvinte că i se pare drăguță). nu știm mai nimic despre el, nu știm ce va face în continuare. e un roman despre senzații, oniric, un roman care explică inexplicabilul.

așadar, la 25 de ani Fântâneru publică acest roman care rupe, este primit de critica vremii cu recenzii formidabile, toată lumea îl citește, este un fenoman. și gata. asta este tot. urmează cele 2 volume, autorul se întreține făcând critică de întâmpinare în Universul. ușor, dispare din peisaj, este uitat. vechii prieteni îl uită, vine comunismul, care îl îngroapă total, pentru că fusese simpatizant legionar. este nevoit să se întoarcă în satul natal din județul Argeș, unde predă română, dă meditații (un detaliu important- el este cel care îl meditează pe Constantin Noica la greacă), are o căsnicie ratată, este chiar considerat nebun de către majoritatea oamenilor. este greu de spus cum un tânăr entuziast, cult, educat, plin de viață și de vise reușește să se rateze aproape total. spun aproape total, pentru că în anii `80 a fost redescoperit și i se republică romanul, iar în 2006 apare la Polirom o foarte frumoasă ediție cu un studiu introductiv consistent semnat de Simona Popescu, iar faptul că se predă la facultate este foarte important. așadar începe să fie redescoprit și repus în drepturi. m-aș bucura enorm dacă acest micuț roman va fi citit de din ce în ce mai mulți oameni. chiar merită.


bănuiesc că este cât se poate de dureros și de frustrant să vezi cum toți foștii tăi prieteni au cariere fulminante în lume, devin autori internaționali,iar tu te mistui în uitare într-un sat pierdut de lume. mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Fântâneru ar fi continuat să scrie romane, dacă nu ar fi fost pus la zid de comunism. oare ar fi reușit să se ridice la așteptările create de acest remarcabil debut sau ar fi dezamăgit? cert e că nu se știe cum, a reușit să scrie o carte deosebită, care l-a inspirat pe Max Blecher să-și scrie capodopera. și mă bucur că posteritatea îi este prielnică. e chiar păcat ca o asemenea carte să fie atât de vitregită. pe mine mă fascinează acest om, acest destin și cartea lui. salut editura Polirom și editura Limes (încă nu știu ce cărți au apărut,dar le voi căuta) pentru inițiativă.

so, dacă vreți o cură de dezintoxicare de real, apelați cu încredere la „Interior”.