vineri, 28 decembrie 2012

Ganduri de dupa sfarsitul lumii

Nu a venit Apocalipsa. Sau daca a venit, eu oricum nu am prins-o. Eram in alte lumi pe vremea aceea si daca suntem deja morti cu totii si nu ne dam seama, e o moarte de cacat, fiindca nu s-a schimbat nimic. Daca a fost o Apocalipsa spirituala, iarasi nu mi se pare nimic schimbat. Ma simt la fel ca intotdeauna, parca putin mai deschis si mai tolerant, dar cateodata, cand ma uit in jurul meu si vad anumite fiinte, parca imi e ciuda ca nu a venit totusi Apocalipsa. Au fost de ajuns cateva plimbari prin zone mai rau famate ale zonei H. pentru a imi intari convingerea ca ori nu mai tin eu pasul cu lumea, ori lumea asta se duce dracu`.

Si nu e ceva ce se intampla in zone delimitate geografic, e ceva generalizat. E de ajuns sa dam o tura pe internet. In conditiile in care gangnam style a depasit miliardul si o piesa ca asta nu are nici macar o suta de mii de vizualizari, mi se pare ca poate chiar meritam sa pierim in foc de pucioasa. In conditiile in care o carte cu valoare zero precum Fifty Shades of Grey ajunsese sa se vanda in ritmul de 1 exemplar pe secunda si atatea carti bune nici macar nu ajung sa fie publicate, iarasi cred ca meritam sa auzim trambitele ingerilor care ne vestesc sfarsitul. Si sunt atatea exemple mult mai profane decat acestea, este de ajuns sa deschidem televizorul si sa vedem ce stiri sunt prezentate sub forma de breaking news sau ce emisiuni de Craciun au fost anul acesta cele mai vizionate. Jenant si cutremurator. Sa nu vorbesc despre politica...

***
A trecut si Craciunul acesta, alte sarmale, alte combinatii de alcooluri, alte "ce mare te-ai facut!", din partea unor rude. Normalitate. Totusi, ma bucur ca am redescoperit zilele aceastea un autor drag mie pe vremuri: Philip K. Dick. Citesc un roman despre viata lui: Emmanuel Carrere - Eu sunt viu, voi sunteti morti, carte pe care am avut marele noroc sa o gasesc la un pret derizoriu intr-un anticariat. Ma bucur mult ca am cumparat-o, este pasionanata si am descoperit un om care a avut o viata foarte interesanta. Trebuie sa (re)citesc si cele cateva carti pe care le am de el si sa-mi procur ce nu am. Scrie foarte fain si unele teme pe care le propune si le dezvolta m-au cam pus pe ganduri, in special una: care este de fapt realitatea?

***


Poate va fi bine.

(si pentru ca sunt baiat bun, uitati aici cea mai buna povestire pe care am citit-o anul acesta, chiar la sfarsit, dupa sfarsit)

marți, 18 decembrie 2012

Prima zăpadă



Când am văzut prima zăpadă, mi te-am imaginat acoperită de ea, cu tot cu hainele tale scumpe, cu tot cu zâmbetul tău incolor, cu toate gândurile dorințele, toanele și fițele tale de copil răsfățat. Am văzut fulgii mari cât mingile de tenis cum se reped peste tine, pe tine îngenunchind dezarmată, înfricoșată, cu mâinile ridicate a milă deasupra capului, strigând după cineva care nu va veni niciodată să te apere, apoi lăsându-te jos, întinsă pe câmpul rece, abandonată, violată de bucățile de cristal. 

Primii fulgi s-ar fi topit și apa s-ar fi scurs de pe gât, direct pe sâni, ca o mângâiere a unui necunoscut, a unui super erou din poveștile pe care atât de mult le-ai iubit și pe care ți-ai dorit să le fi scris tu. Un super erou de gheață, care te strânge în brațele lui ce se topesc și care vrând să te apere, te ucide. 

Un super erou rău, labil și care nu-și cunoaște forțele, unul care ucide fără să vrea și apoi plânge, un Lennie Small creat în laboratoarele unui mare centru de cercetare și care odată scăpat nu mai poate fi capturat cu una cu două și în lupta lui de a înțelege lumea lasă în urmă cadavrele unor ființe pe care a vrut doar să le apere și să le iubească. 

Așa, cam ca tine.
 


joi, 13 decembrie 2012

Dave Eggers – Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor

Scenariu: ai 22 de ani și părinții tăi mor de cancer, la cinci săptămâni diferență unul de celălalt. Ai un frate mai mic, care îți rămâne în grjă și doi frați mai mari de care nu ești atât de apropriat. Ești crud, nepregătit, un tânăr idealist fără mari abilități și fără mulți bani. Ce faci? Cum te descurci? Cum o să fie viața ta acum?

Dave Eggers s-a descurcat destul de bine și a și scris o carte despre această experință. Cartea, cu titlu ostentativ, Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor (A Heartbreaking Work of Staggering Genius), a fost bine primită de critică și public, astfel că Eggers a devenit peste noapte un mic star al literaturii americane.

Dar a primit și multe reproșuri: ce om își transformă o dramă într-o carte? , este etic să scrii despre o asemenea experiență și să dai nume reale, să povestești lucruri adevărate, să profiți de pe urma unei tragedii pentru a îți pune în aplicare planul de a deveni scriitor?

Sunt întrebări poate legitime, dar atâta timp cât nimeni nu are de suferit și atâta timp cât iese o carte ca aceasta, nu mai contează. Dave Eggers scrie o autoficțiune cu adevărat remarcabilă, plină de vână, mustind de talent, dărâmând toate statuile ridicate de pudibonzi, dând cu piatra în vitrina orânduirii, călcând în picioare tabuuri. Este extraordinar cum de a putut să scrie atât de sfâșietor despre moartea mamei și a tatălui fără să cadă în melodramă și patetism și cum a reușit să povestească viața alături de un frate mai mic fără să cadă în derizoriu și puerilitate.

Este foarte fain episodul în care încearcă să intre în cadrul unei emisiunii de tip reality show, The Real World, care se difuza pe MTV. În circa 40 de pagini, care reprezintă reconstituirea interviului pe care l-a dat, cu speranța de a fi acceptat în emisiune, deconstruiește o întreagă lume, după ce mai înainte o radiografiase la rece și apoi se pune și pe el pe tavă și își scoate în prim plan relația cu fratele mai mic, Toph: ”Ar trebui să auzi ce conversații am cu Toph, ce spune. E minunat, e incredibil, nu găsești scenariu mai bun. Vorbim despre moarte și Dumnezeu, nu am răspunsuri pentru el, n-am cu ce să-l ajut să adoarmă, n-am povești cu zâne.” (p.216)
Citind aceste rânduri, ”Am douăzeci și patru de ani, dar mă simt de zece mii. Sunt îmboldit de tinerețe, liber de constrângeri și plin de speranță, totuși inextricabil legat de trecut și viitor de minunatul meu frate, care face parte din amândouă. Nu vezi cât suntem de extraordinari?” (p.217), m-am gândit automat la mine și la generația mea. Am crescut cu MTV, am ascultat Nirvana, am citit reviste pop și am crezut că vom schimba lumea sau că o vom distruge. Unii dintre noi am visat (încă mai visăm) că vom ajunge staruri și că ce vom facem noi o să conteze. Dar multe vise nu se împlinesc. Nici în cartea lui Dave Eggers nu se împlinesc.

continuarea aici

miercuri, 5 decembrie 2012

Filip Florian - Toate bufnițele

Puțini scriitori au înțeles rolul cuvintelor, oricât de paradoxal ar suna. Majoritatea cred că cuvintele sunt bune doar pentru a se face înțeleși sau pentru a spune o poveste, dar puțini au conștientizat că pe lângă funcția de comunicare, cuvintele pot avea și alte scopuri, sensuri sau roluri. Ca de exemplu, acela de a crea frumusețe prin simpla lor punere unul lângă celălalt, care nu este atât de simplă, dar care poate lumina practic foaia de hârtie (sau monitorul, ca să fim moderni). Unul dintre scriitorii care a înțeles minunăția cuvintelor este Filip Florian și nu numai că a înțeles, dar și-a dat toata silința să lumineze cerul ficțiunii, jucându-se gingaș cu limba română.

Cred că Filip Florian a stat în preajma bătrânilor care spuneau povești la cârciuma din sat, la clacă sau pe băncuța din fața porții și cred că i-a citit temeinic pe Mark Twain, Salinger și Caragiale. Și cred că iubește cu adevărat să scrie, fiindcă altfel nu îmi imaginez cum ar fi putut să bibilească atât de bine fiecare frază din această carte și nu numai. Dacă luați Degete mici, Zilele regelui, Băiuțeii (scrisă cu fratele mai mic, Filip Florian, un autor de mare profunzime ludică) sau Toate bufnițele deschideți la orice pagină și citiți orice frază, o să găsiți o scriitură care se cere a fi citită, admirată, gustată, mângâiată, reluată. Este un scriitor care știe să comande cuvintelor: ”fiți!” și ele ”sunt”. Nu mă miră faptul că încă de la debut a fost o revelație a literaturii noastre și faptul că fiecare roman al său este așteptat, cumpărat, citit și admirat întărește în mine sentimentul că se poate și la noi. Se poate scrie bine și se poate citi bine.

Toate bufnițele are o poveste care se împarte în două cărări narative și spune poveștile a doi oameni care au norocul să se întâlnească și apoi se salvează unul  pe celălalt. Că unul e bătrân și își povestește copilăria și viața din alte timpuri, iar altul este copil și își trăiește copilăria și își începe viața, nu numai că nu e ciudat, dar este necesar. Este necesar ca cei doi să se povestească (Emil, bătrânul, indirect, prin paginile jurnalului, citit de Luci) și Luci singur, ajutat de vocea naratorului. Filip Florian pune mare accent și pe importanța animalelor, mai ales pe câini și pe bufnițe, dar nici șoarecii sau caii nu sunt neglijați. Unul dintre cele mai tulburătoare momente ale cărții este când se vorbește despre calul care aparținuse bunicului lui Emil, bijutierul, care nu mai poate alerga fiindcă a fost făcut salam de comuniștii porniți împotriva ”burgheziei parazite.”

restul aici.

miercuri, 28 noiembrie 2012

Irinel Prisăcariu – Cititorul de vise

 ”Bunicul zâmbea plin de încredere, nepotul meu o să fie un mare autor într-o zi și o să scrie cărți adevărate, groase, cu copertă cartonată, în care o sa vorbească despre probleme serioase, despre oamenii buni și oamenii răi, așa spuneau privirile lui.”(p. 8)

Cartea lui Irinel Prisăcariu ( dacă nu ați auzit de el până acum, nu vă faceți girji, probabail el nu a vrut ca voi să o faceți) nu este nici groasă, nici cartonată, nici nu știu dacă vorbește despre probleme serioase, de fapt cine decide ce e serios și ce nu?, și oamenii din ea nu sunt nici buni, nici răi, sunt și buni și răi în același timp, fiindcă sunt oameni, chiar dacă sunt virtuali și făcuți din cuvinte.

Dar despre ce vorbește cartea aceasta? Vorbește despre povești, despre plăcerea de a (te) povesti și de a îți reaminti despre tine, despre oameni, despre vise (mai ales un Vis cu iz de Nostalgie), penare cu mașinuțe care sunt de vină pentru notele bune sau rele ale copilului, despre bunici, iubire, manechine, carti, sau viață. Mici fragmente de viață, o privire aruncată lumii, o bucățică de ici, una de-acolo, pentru a crea un tot (Totul) personalizat, trecut prin mintea noastră de oameni. Noi vedem lumea nu așa cum e, ci așa cum ni se pare nouă și lumea lui Irinel Prisăcariu este o lume a micilor bucurii și tristeți, a micilor gesturi și a marilor vise… doar este un cititor de vise. Visele cui le citește? Ale lui, ale noastre, ale cui vrea mașina lui de citit vise. Totul este un vis.

Cititul de vise nu-i treabă ușoară, dar Irinel Prisacariu se descurcă foarte bine să le transpună în cuvinte. Cartea este o suită de cinci capitole sau povestioare (Patru, Poveste cu Mandarina, Se păstrează în ambalabul original, Opera Casino și Cititorul de vise), care pot fi citite seprat, ca fiind de sine stătătoare, în ordine aleatorie, fără a se pierde farmecul sau pot fi citite ca un roman. Un roman scurt, din păcate, dar îndeajuns de atractiv încât să vrei să-l recitești și o poți face cu ușurință, într-un timp scurt, dar care trece repede.

Toate sunt bune  și mă bucur să descopăr autori care se apleacă asupra prozei scurte, fiindcă toți marii autori au spus-o: proza scurtă este marea încercare, acolo își dă un autor valoarea. Fiecare cuvânt are un rol în proza scurtă, fiindcă el creează și distruge, poate da tonul, poate schimba cursul poveștii sau poate dărâma tot ce s-a construit la nivel de narațiune, de atmosferă, de idee. În proza de mari dimensiuni pot intra pagini întregi de divagații, de ruperi de ritm, pot fi aruncate în mijlocul poveștii alte povești sau filozofări și dacă sunt făcute cum trebuie, cu artă, nu deranjează, ba din contră, dar în proza scurtă sau în romanele puzzle cum e acesta, de dimensiuni reduse, cu capitole de sine stătătoare, foarte ușor se poate rata totul.

Din fericire, chiar dacă este aflat la debut, Irinel Prisăcariu pare că a descoperit cum se scrie. Are talent și mi-a plăcut mult că nu a avrut să scrie o carte care să ne demonstreze cât de profundă și scânteietoare poate fi literatura (chiar dacă este și în cartea aceasta găsim bucăți foarte bune, triste sau din contră, cinice și amuzante, fiindcă, nu-i așa, lucrurile serioase se spun uneori în gluma), ci a ales să se joace, să spună povești simple (cel putin aparent), personale și să experimenteze cu diferite stiluri. E o căutare a ceva pierdut candva, a unei limbi comune, o căutare în care se angajează să-l ia și pe cititor.
restul recenziei aici.

P.S: mai scrii?

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Campania electorală ca insultă


Jignit.  Așa mă simt când privesc afișele pentru campania electorală, interviurile sau spoturile publicitare. Ca orice om, am anumite preferințe, dar nu pot să nu observ cu amărăciune că toată campania electorală parcă se încăpățânează să ne demonstreze că suntem proști. Chiar și cei deștepți parcă au uitat că mai sunt și unii care gândesc. Știu că prostimea este cea vizată în primul rând și că sunt mulți care pun botul sau chiar sunt impresionați de anumiți candidați care mărșăluiesc cu poporul și cu încrederea că vor continua ce au început (chiar, ce au început?) și chiar dacă ard de nerăbdare să se schimbe ceva, nu vreau să ard pe nimeni în cabina de vot. Nici măcar nu mai e amuzant. Anii trecuți mă distram, dar am mai îmbătrânit și nu mi se mai pare amuzant. Încă mai râd uneori, dar fără poftă. E doar trist și jignitor.

Sloganuri simple, uneori penibile, îndemnuri de parcă am fi la grădiniță, fotografii din care ne privesc uneori cele mai bizare ființe, genul de oameni cu care nu aș vrea să stau la o cafea, d-apăi care să mă conducă, discursuri inegale, promisiuni pe care eu nici măcar nu le înțeleg. Știu că toți vor puterea, dar măcar să învețe să mintă frumos. Aș vrea să fie o provocare, să mă încânte, să trezească ceva în mine când îi ascult. Dar nu, tot ce reușesc cei mai mulți să trezească este nedumerirea mea față de ei și crește în mine ideea că ei habar nu au pe ce lume trăiesc sau pur și simpu nu le pasă. Și e păcat, fiindcă unii dintre ei chiar cred că pot mai mult și poate au un gând bun, dar sunt neinspirați și neconvingători.

Aproape fără excepție toată acestă campanie electorală este o insultă la adresa inteligenței noastre.


miercuri, 14 noiembrie 2012

sfarsitul


moartea nu se schimba niciodata. doar schimba. pe noi in tristeti mergatoare, pe ei in cenusa si nisip. se duce o lume despre care nu mai stim nimic si noi ne uitam prosteste cum dispare si facem cu mana Mortii care ne zambeste. noi nu zambim, dar ne intrebam cu o fi sa nu mai fii.

Sf. Augustin spune ca durerea ne aduce aminte ca suntem in viata si ca trupul nostru este subred si trecator. sa fie moartea absenta durerii? cu siguranta este o absenta. ne lipseste pe noi de noi si pe altii ne noi si cand doi gropari bauti, cu pantofi din alte timpuri, arunca ultima lopata de tarana uda peste cosciug si isi aprind o tigara proasta, atunci realizam ca nu suntem nimic. acum cateva zile eram, respiram, vorbeam si acum trupurile noastre, pe care le-am pastrat curate si intregi cu atat iubire, de care am avut grija - sa nu ne ingrasam, imi sta bine parul?, cum ma prinde haina asta scumpa?-  sunt festinul viermilor. Sufletul... probabil ca se plimba pe deasupra si rade de noi. are si de ce. biete fiinte, ne taram pe Pamant si ne credem nemuritori si importanti, construim imperii si scriem capodopere... si sufletul rade de noi in calatoria lui spre Marele Tot sau poate spre Marele Nimic.

si totusi, daca tot suntem aici, macar sa fim Oameni.

vineri, 2 noiembrie 2012

He will never wake up again. R.I.P. Mitch Lucker


Moartea vine. Moartea nu iartă. Toți murim. Nu știm ce se va întampla după, dacă va mai fi ceva, dar toți sperăm să mai prindem o zi. ”Încă una , Doamne, te rog, nu acum!”, strigăm în paturile noastre, noaptea, când ne trezim după un coșmar în care ne-am visat morți. Dar Moartea vine când vrea ea, nu când credem noi ca e timpul și oricum, dacă ar fi după noi, în afară de sinucigași, toți vrem să o ducem până la infinit. Saramago ne-a arătat cum ar fi lumea dacă moartea și-ar lua vacanță, în Intermitențele morții și Tolstoi ne-a arătat cum te privește lumea când știe că mori, dar tu nu știi, în  Moartea lui Ivan Ilici. Dar când mori tânăr, fără ca măcar să bănuiești că în curând se va termina, atunci e trist. Acum ești la o petrecere, peste câteva ore dai cu motocicleta de pământ și gata, s-a terminat.

Când am aflat că solistul de la Suicide Silence, Mitch Lucker, a murit, nu mi-a venit să cred. Sunt fan al acestei formații și mi-a părut rău că nu am ajuns la concertul lor de astă-vară, dar mă gândeam că mai e timp. Era tânăr, 28 de ani, avea o fetiță și trupa lui era pe val. Dar asta nu a contat pentru  Moarte. Unii zic că posturile lui de pe Twitter demonstrează că de fapt ar fi vorba de o sinucidere. El scria:
Nu știm exact ce s-a întâmplat, dar cert e că Mitch e mort. Colegii lui de trupă au scris pe Facebook, alături de o poză care ni-l reprezintă cel mai bine pe cel care crea revoluții în timpul concertelor:
”There's no easy way to say this. Mitch passed away earlier this morning from injuries sustained during a motorcycle accident. This is completely devastating to all of us and we offer our deepest condolences to his family. He will be forever in our hearts.

R.I.P. Mitchell Adam Lucker - We Love You Brother
.”

E vorba despre viața unui om până la urmă. Dacă și-a plăcut sau nu de el sau de muzica lui e irelevant și de aceea nu-i pot înțelege pe cei care au lăsat mesaje cel puțin inumane (”not a big loss really.” ; ”fuck him”). Nu iți place, e ok, dar de ce să spui asemenea lucruri? Și e interesant că tocmai cei mai mari ratați sunt aceia care aruncă cu rahat. Să fie vorba de conștientizarea propriei neimportanțe cea care le alimentează ura?

Multora nu le place muzica asta. Mulți nu o înțeleg, nu pot trece peste ideea greșită că e doar zgomot sau că ăla de la voce doar urlă. Nu am acum chef să explic că de fapt e muzică, una foarte complexă chiar. Postul acesta este dedicat unui om care a făcut multe pentru metal și sunt sigur că printre cei care vor citit postul acesta sunt oameni cărora nu trebuie să le explic nimic, pentru că ei înțeleg.

Eu ascult Suicide Silence de câțiva ani și m-am bucurat să văd cum a crescut această trupă, cum a evoluat, cum a devenit din ce în ce mai bună, mai cunoscută, mai apreiată. Pentru mine a însemnat mult muzica lor și înseamnă în continuare. Unde unii văd haos, eu am văzut bucăți de suflet.

R.I.P. Mitch. Rămâne muzica.

marți, 30 octombrie 2012

Macondo forever



Colonelului nu-i mai scrie nimeni
Generalul stă singur în labirintul său
A trecut un veac de singurătate
De când nu s-a mai lăsat toamna patriarhului

În Macondo s-au refugiat toate târfele triste
Cu tot cu poveștile lor și dragostea
E devorată de alți demoni într-o noapte
Pe ploaie și părul ei crește
Împăienjenește Pământul și țese Soarelui
O haină pe care să o îmbrace atunci
Când va fi frig și va ploua încontinuu

Bătrâna fără suflet
Și l-a regăsit într-o noapte fără lună
Și EL, tatuat pe pulpa unui tânăr
Trăiește pentru a-și povesti viața

Iar tu, visător fără corp
Te lași învăluit în magie
Pentru că realitatea nu-ți
Mai spune nimic

Și ți-ai pus la status
”M-am mutat în Macondo”
Dar mai nimeni nu înțelege
Iar tu le răspunzi:

”De fiecare dată când
Cineva mă întreabă `de ce?`
Eu mă întorc acolo
Pe unde a trecut o șatră
De țigani odată
Acolo unde tu nu exiști”



(sursa foto: thegourmetdilettante.blogspot.ro, iriscroll.com)

miercuri, 24 octombrie 2012

Ezra Elia, Miriam Elia - Edward. Jurnalul unui hamster 1990–1990


Nu vă lăsați induși în eroare de copertă si de titlu. Nu avem în față o carte superficială pentru copii. Nu e un basm.  Avem de-a face cu o carte extraordinară, profundă, tristă, uneori amuzanta, dar niciodată lipsită de profunzime. Povestea micului hamster, pe numele lui, Edward, este un strigat spre libertate. Jurnalul pe care îl ține în captivitate este de o actualitate aproape înfiorătoare. Fraze scurte care transcriu o luptă interioară puternică.

Tradus din hamstereză de către Ezra și Miriam Elia, jurnalul lui Edward, ținut (cât de tare e asta) între 1990 și 1990, nu e cu nimic mai prejos decât orice alt jurnal al unui fost deținut. Edward suferă din cauza faptului că este lipsit de libertate și că stăpânii lui nu-i înțeleg suferința. Este genial fragmentul când unul dintre stăpâni, “acela mai gras”, îl ia din cușcă și îl pune să meargă printr-un labirint improvizat din suluri de hartie igienică și cărți. Edward refuză inițial, dar prinde gustul și vrea să le demonstreze stăpânilor că face traseul doar pentru că asa vrea el. Dar stăpânii se amuză și Edward suferă.

Problemele principale ale cărții sunt adevarul și libertatea și implicit, lipsa lor. Lui Edward i se oferă șansa de a evada, dar îi este frică. Frica de libertate, frica de lume, frica de a fi lăsat de capul tău. „Roată seminţe apă, roată, seminţe apă. NU MAI EXISTĂ NIMIC ALTCEVA?!” Edward suferă și pentru că nu are cu cine să dezbată problemele fundamentale ale vieții, precum problema libertății. Când în sfârșit stăpânii aduc un alt hamster, Edward se bucură, dar bucuria lui e de scurtă durată. Fragmentul următor este edificator pentru o altă problemă pe care o pune cartea, anume superficialitatea rasei umane/hamstereze. ”spune că-l cheamă wolf, deși nu e lup. e hamster. am încercat să-l atrag într-o dezbatere despre natura captivității noastre, despre lipsa de conținut a vieții și despre dorința noastră irațională de a trăi. a râgâit, a râs și a defecat în tava cu mâncare. ori e nebun, ori e de-o prostie rară. sunt distrus.”

-restul recenziei aici

-un video foarte fain aici

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Caloriferul. Opere complete.


Au trecut 10 ani de când caloriferul a pornit în lume. Multe întâmplări mărețe, demne de pana unui istoric de renume, au vazut elemenții lui. De fapt, Alex Mihai Stoenescu în colaborare cu Constantin Bălăceanu-Stolnici lucrează la o carte în 11 volume despre glorioasa lui aventură intelectuală. România nu a fost niciodată mai bine reprezentată în afara granițelor ca în anii glorioși când pe Jilțul Culturii Române s-a aflat magnificul calorifer.

Prin bunăvoința celor doi autori, vom enumera mai jos câteva dintre izbânzile caloriferului și vom trece în revistă cele mai importante opere care au fost publicate sub Înaltul Său Patronaj si traduse mai apoi în toate limbile Pământului. Două dintre ele sunt în curs de traducere și în limbile: marțiană, klingoniană și în limba elvish. Toate au fost ecranizate de mai multe ori și doi dintre marii regizori ai lumii, Martin Scorsese și Tim Burton au renunțat la a mai face filme după ce drepturile de ecranizare ale unor opere au fost oferite în exclusivitate lui Sergiu Nicolaescu. Sunt zvonuri cum că Andrei Tarkovsky ar fi transmis prin intermediul unei medium un mesaj răvășitor: ”Aștept Învierea Morților pentru a ecraniza măcar unul dintre volume. Nu contează care. Simt că viața mea a fost în zadar. Să mai fi trăit 30 de ani... .”

Dar veți citi toate acestea și multe altele în opera în 11 volume: "Caloriferul e mereu cald" care va apărea în curând la Editura Jurnalul Național. Până atunci, haideți să rememorăm câteva dintre cele mai importante volume apărute în Anii Caloriferului:

1. Adrian Păunescu: "Am fost un om cu limba lungă”. Volumul are 1000 de pagini. Manuscrisul a fost descoperit de către Andrei Păunescu într-unul dintre cuferele poetului din podul casei de pe Dionisie Lupu. A fost publicat la 5 ani de la moartea Poetului. 100000000 de exemplare au fost vândute în intreaga lume. În prezent, copiii din România, Coreea de Nord, China și Rusia recită la începutul orelor cel mai cunoscut poem din volum: ”Ruina vine de la Răsărit.”
2. Dumitru Popescu - Dumnezeu: ”Eu sunt Dumnezeul vostru”. Un roman fluviu tulburator cu și despre Nicolae Ceaușescu și scriitorii români vânduți sistemului în Epoca de Aur.
3. Nicolae Breban - ”În absența stăpânilor am trăit ca un belfer. Memorii.” Femeile încă mai plâng citind... Premiile Academiei Române, USR și Premiul Internațional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt” pe anul 2016. Cele 3 ecranizari au strâns 10 premii Oscar.
4. Bogdan Chireac -”Eu l-am îngropat pe Băsescu”. Volum autobiografic. Parte eseu, parte literatură. Lectură obligatorie pentru Studenții facultăților de Litere și Stiințe Politice din întreaga lume.
5. Adrian Năstase: ”M-am împușcat, dar am ajuns la pușcărie. 6 luni după gratii.” Roman autobiografic. Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2017.
6. Dinu Săraru - ”Aceeași țărani.” Roman politic, ecranizat de Sergiu Nicolaescu de două ori în același an. Ambele filme au câștigat Oscarul.

Ar mai fi multe, dar aceste 6 opere de o frumuseșe nepământească fac cinste culturii române.

Să nu-i uităm nici pe muzicieni. Gheorghe Zamfir a lansat în ultimii ani 3 albume și a devenit, prin sprijinul ICR, cel mai bine vândut artist al tuturor timpurilor. Peste 9 miliarde de copii vândute în întreaga lume. Toți oamenii Planetei dețin cel putin 1 disc al Maestrului. Unii chiar două.

Ne aducem aminte și de expozitia omagială de un succes răsunator pe care ICR Calorifer a finanțat-o la Londra. 10 tablouri inedite de Sabin Bălașa au fost expuse pentru prima dată. 1 milion de vizitatori unici în prima săptămână. Majoritatea au fost români nostalgici. Seria de tablouri intitulată: ”EL și EA - Un alt Omagiu întemeietorilor”, reprezinta începutul unei noi ere în pictură. Unul dintre tablouri, cu titlul: ”EL și Ea sau Nunta Cosmică în uzină”, a fost cumpărat de un colecționar anonim cu suma record de 1 miliard de dolari. Se bănuiește că un român celebru ar fi cumpăratorul operei de artă.

Dar invențiile ne fac cea mai mare cinste. S-a descoperit că de fapt un român a inventat apa caldă care trece prin elemenții caloriferului, roata și scobitorile. În prezent, un alt român este pe pragul de a lansa pe piață telefonul invizibil. Apple și Samsung și-au anunțat deja intenția de a produce în masă acest uimitor telefon. Momentan sunt în proces. Din culise: cine va folosi telefonul invizibil nu va mai exista. Îl asteptăm cu mare interes.

Ar mai fi multe de povestit, dar le veti citi pe toate în cartea ce stă să apară la Editura Jurnalul Național.

Ce ne-am fi făcut noi fără calorifer?

Povestea caloriferului continuă.

(sursă foto: romanialibera.ro, facebook.com/caloriferul)

vineri, 12 octombrie 2012

Interviu


Ciudat sau nu, dar cei de la semne bune s-au gandit sa ma intervieveze. Nu le cunosc motivele, dar sincer m-am bucurat si am avut si ceva emotii.

Asa ca puteti sa va intrebati : "da` cine pula mea mai e si asta?"  si apoi cititi.

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Si te-ai dus dulce minune....


Ti-ai promis ca te lasi. Te-ai tinut de cuvant, dar toata ziua numai la asta te gandesti. Te trezesti dimineata cu gandul la o ea, toata ziua te gandesti la o ea si noapte de noapte o visezi. Incerci sa citesti, si ajungi la fraza: "Jack si-a aprins o tigara si privind pe fereastra, a tras adanc fumul in el." Inchizi cartea. Te plimbi prin casa. Esti singur. Singuratatea este si mai apasatoare fara micuta monstruozitate adorabila si rea.

Erai bun la asta. Erai dedicat, pasionat, iti placea. Daca s-ar fi tinut un concurs de fumat, ai fi castigat detasat. Tu si ea ati fost impreuna ani de zile, v-ati iubit si urat cu o intensitate marcanta. Cand o aprindeai o iubeai, dar ai fi vrut sa o rupi in bucati. La inceput era bine. Erati amandoi timizi, nu stiati daca veti fi sau nu impreuna. Dar tu ai insistat si usor-usor, ea a intrat in viata ta. Si ca orice ea, ti-a adus bucurie, dar si multa tristete. O obsesie fumeganda. O boala si rupere a fiintei. O iubeai si o detestai. Acum ai hotarat sa o parasesti.

Iti e greu fara ea, dar stii ca e sireata si ca e de ajuns un moment de slabiciune pentru o reintoarcere bratele ei cetoase. Stii ca e inutila, dar iti era draga. E un miraj, o fata morgana, o iluzie fumurie. Nu te face sa te simti mai bine cand esti suferind, nu te incalzeste cand esti singur. Isi bate joc de tine si tu nu esti in stare sa te opui. Halal iubire, basca seninatate!

Singur ai fost mereu, cu sau fara ea. Erai lupul de stepa cu o tigara intre buze. De azi vei fi acelasi lup de stepa, dar cu o alta blana si cu un alt narav. Fara lacrimi, bucura-te!

Later edit: I have failed. :(

miercuri, 26 septembrie 2012

Alte negânduri


Acea amăreală pe care o simți în gură și o apăsarea pe piept când îți dai seama că nu știi. Te uiți în jurul tău, mai vezi un episod din serial, citești câteva pagini dintr-o carte bună, dar îți dai seama că nu ai înțeles nimic. Nici nu ai văzut cuvintele. Gândul se juca cu alte gânduri în spatele minții, în locuri care se desfășoară cu viteza cu care îți intră fumul de țigară în sânge. O scurtă amețeală. Ești pe balcon. Nici nu știi când ai deschis o cutie cu Pepsi. Dar când ți-ai cumpărat Pepsi? Probabil e de mult prin frigider. Țigara s-a terminat și te uiți pe fereastră. Oameni. Câini. O cioară pe o creangă. Mașni trec nonstop. Unde or merge oamenii ăștia? Cine sunt oamenii ăștia?

Nu te interesează. Până să-ți dai seama deja ai făcut un tur de facebook. Ce căcat, ce pierdere de vreme. Iar te gândești să-ți ștergi contul, dar îți amintești că mai ții legătura cu oameni. Nu trăiești în pădure. Din păcate. Metropola te ucide. Viața te ucide. Born to die. Lana del Rey și toți înțelepții lumii. Să asculți niște muzică. A lansat Muse album. S-au dat și ăștia pe dubstep. Nu sună rău. Dar mai bine ai asculta Song for Absolution. Mai ții minte V. când ascultam piesa asta morți de beți la jaful ăla de telefon, sprijiniți de gard?

Se întunecă, se lasă ceața. Un titlu de carte, parcă. Nu știu de cine și mi-e lene să caut. Nu contează. Tot zici că te reapuci de romanul ăla. Nu faci nimic. Te suge viața. Dar o să te apuci cândva. Știi asta. O să fie o lovitură. Știi că poți face asta.

E acolo. Te gândești? Dar se gândește? Nu știi.

Anton ți-a amintit de Roco. Roco e mort. La fel și copilăria ta.

luni, 24 septembrie 2012

Concerte sa fie!


Weekendul acesta am fost la 3 concerte. Bune toate. Diferite. A fost obositor, dar mie imi place aceasta placuta oboseala "cauzata" de mersul intens la evenimente muzicale. Nimic nu se compara cu senzatia ca esti in mijlocul a ceva frumos, alaturi de alti oameni si ca cel de pe scena a venit special, poate chiar pentru tine. Kempes ne-a demonstrat ca poate sa se intoarca dupa 10 ani si sa umple Arenele Romane cu oameni fericiti sa il vada, Leonard Cohen ne-a aratat cum se face show la 78 de ani, imbracat la costum si cu palarie, iar Anathema se prezinta ca o trupa complet reinventata si care ne arata cum se canta cu stil.

Cronici scrise de mine la Kempes aici, la Anathema aici si o cronica a concertului Leonard Cohen (nu e scrisa de mine) aici.

A mai fost cineva la concertele acestea? Tare sunt curios de impresii.

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Ce am mai ascultat

A trecut multă vreme de când nu am mai scris despre albumele pe care le ascult, nu pentru că nu aș fi găsit ceva demn de semnalat, ci pentru că mi-a fost cam lene să scriu despre ele. M-am mulțumit doar să le ascult. Dar o să vă spun câteva cuvinte despre albumele noi pe care le-am ascultat în ultima vreme și care mi-au plăacut:

Ensiferum - Unsung Heroes

Un album proaspăt, destul de bun încât să-mi ațâțe entuziasmul, dar nu atât de bun ca precedentul, From afar, din 2009. A fost o vreme când m-am afundat în folk metal cu pasiune, dar acea vreme a rămas în urmă. Cu toate acestea, încă mai am trupe de suflet din acest gen, a căror evoluție o urmăresc cu interes.

Acest album aduce cumva cu Amorphis, la nivelul riffurilor și al atmosferei create, dar și cu trupe de power metal sau gothic metal, prin piesele cântate exclusiv de voci feminine, pe un instrumental mai soft. Acest lucru nu mi-a plăcut în mod deosebit, poate și pentru că sunt prea multe de genul acesta și prea puține de rupt capete. Nu e un album rău, merită ascultat de câteva ori, chiar mi-am ales câteva piese preferate: In My Sword I Trust, Unsung Heroes ( care are cel mai bun instrumental de pe album) și Passion Proof Power. Recomanand, dar dacă nu ați ascultat până acum, e de preferat să încercați albumele mai vechi.

The Chariot - One Wing

Un album dur ca un pumn în gât, rapid ca o urmărire a unui infractor, de către poliție, pe autostradă și destul de divers pentru a cere ascultări îndelungate. Aș cataloga muzica lor ca o combinație între hardcore, deathcore și ceva progresiv, cu o voce care atinge uneori sonorități grindcore/ black metal, dar și cu pasaje clean, cântate de o voce feminină. Piesele, cu câteva excepții, au sub 3 minute, dar reușesc să conțină și pasaje mai liniștite, unde chitara are întâietate.

One Wing este un album puternic, numai bun de asculat în diminețile de toamnă. Te umple de energie, te motivează și îți dă putere să începi lucruri noi. Sună ca un bullshit, știu, dar nu e. Nu am găsit cuvinte mai potrivite pentru a descrie ce am simțit. Pentru fanii Arsonists Get All The Girls, The Black Dhalia Murder sau Genghis Tron este un un must listen, pentru cei care se strâmbă când citesc numele astea de care nu au auzit niciodată, este un album numai bun pentru a încerca sonorități extreme. Vă invit să descoperiți fragmente din cuvintele lui Charlie Chaplin într-una dintre piese.

The Faceless - Autotheism

Una dintre trupele mele preferate din noul val de trupe tinere. Extrem de talentați, foarte ingenioși, progesivi, plin de energie și imaginație, fac din fiecare album o experiență totală. Piese cu mesaj, combinație de duritate și melodicitate, o voce care distruge tot, chitări care, prin riffurile lor, mângâie imposibilul.

Acest nou album este chiar mai bun decât precedentul, este mult mai lucrat, are mai multe părți pur instrumentale de cea mai bună calitate și când intră vocea, te prinde de cap și te aruncă într-o lume unde sunetele nu zboară, ci se coagulează într-un zid prin care nu poți să treci decât rupându-te din lumea muzicii după ce s-a încheiat albumul. Dar atunci, tot ce vrei e să rămâi acolo și să-i mai dai încă o dată play.

Gojira - L'enfant Sauvage

Dacă spun că trupa aceasta are șansele de a schimba fața muzicii metal, nu spun cuvinte mari. Poate doar Mastodon sau Trivium mai au capacitatea aceasta și prin ultimele lor albume au demonstrat cu vârf și îndesat că felul în care văd lumea și muzica este total diferită și specială.

Acest album este de o complexitate și frumusețe dezarmantă. Francezii acesțtia probabil au descopeerit elixirul pe care dacă îl bei compui muzică așa cum nu o mai  face nimeni. Într-o altă lume, într-un alt secol, probabil că ar fi compus muzică clasică atât de progresistă și avangardistă încât ar fi fost considerați nebuni.

Acest album conține doza exactă de melodicitate, de extrem, de atmosferic, de progresiv. Și dacă mai luăm în calcul versurile deosebite, atunci nu poate decât să rezulte albumul anului. Și nu cred că e doar pentru mine. Foarte recomand.

miercuri, 12 septembrie 2012

Laura Restrepo – Dulce companie


Nu vă enervează când o carte are un subiect care vă place, începe  în forță, primele capitole sunt ceea ce vreți să citiți și apoi brusc se transformă într-o telenovelă insipidă? Pe mine mă enervează și mă face să mă întreb oare cum de autorul nu și-a dat seama ca nu merge în cea mai bună direcție? Oare ce l-o fi determinat să mute cursul acțiunii într-o zonă nefastă?

Acest lucru mi s-a întâmplat cu cartea Dulce companie de Laura Restrepo. Am fost atras de copertă ca un canar de bolul cu grăunțe și când am citit in descriere că este o poveste cu un înger, scrisă în stilul realismului magic, nu am ezitat. Mă așteptam la un roman grozav, mai ales că pe metrou, în drum spre casă am citit primele capitole care chiar  mi-au plăcut. Nici scriitura nu părea proastă, poate puțin cam dulceagă în unele locuri, dar i-am oferit credit autoarei, convins că știe ea ce face.

Pe la jumătatea cărții am început să simt primele nemulțumiri, dar am continuat, sperând că nu e decât o parte mai slabă a romanului, care se va încheia în curând. Am citit un capitol bun, în care era vorba despre sanatorii, nu atât de puternic, dar îndeajuns cât să-mi recâștige încrederea. Apoi s-a dus pe copcă toată povestea. Am dat pagină după pagină din ce în ce mai dezamăgit și chiar m-am gândit serios să nu o mai citesc.

restul recenziei aici.

luni, 10 septembrie 2012

Întâmplări din Zona H.


Meanwhile în Zona H., provincie care începe să concureze cu zone mai nordice ale țării:

- duminica, pe la prânz, pe marginea unui drum comunal, un rudar ( un fel de țigan, mai muncitor și mai românizat) "muncea" de zor o rudăreasă. O mașină de poliție care trecea prin zonă, se oprește. Polițistul întreabă:
              - Ce faci domne, așa, ziua în amiaza mare, chiar pe marginea drumului?
              Răspunsul plin de incredere al rudarului:
              - Bag în ea pucere! ( a se citi : putere)

 - seară de sâmbătă, discoteca săptămânală. O fata deloc rea, dansa. Un tip vine la ea, se bagă în vorbă, mai dansează, îi face cinste cu un suc.
Nu peste multă vreme, începe să-i facă aluzii subtile. Ea nimic, nici nu se pune problema, ea e fată serioasă, nu merge cu oricine.
Din neant, se înființează un alt tânăr, renumit pentru ”cumințeania” lui exemplară. Fără nicio introducere, se aproprie de cei doi, o ia pe fată de mână și-i spune cu duioșie:
              - Hai fă, târhoaba dracu, hai să te fut!
Fata pleacă, veselă și chiar mândră de ea, cu tânărul care a reinventat metodele clasice de cucerire.


miercuri, 5 septembrie 2012

Arto Paasilinna – Anul iepurelui



Un roman atât de amuzant, de bine scris, de real și care să mă inspire într-o măsură la care nu mă așteptam, n-am mai citit de o vreme bună. Anul iepurelui este și un roman scurt, se citește în câteva ore, fără să plictisească sau să obosească. Cartea lui Arto Paasilinna, autor nordic și prolific din câte am citit pe pagina de Wikipedia, este epopeea unui om alaturi de un iepure. Vatanen, un jurnalist care pare a avea totul, dar de fapt viața lui este o mare minciună, se hotărăște într-o zi să lase totul în urmă. După ce mașina în care era alături de un coleg fotograf lovește un iepure, acesta se dă jos, ia iepurele, care e doar puțin rănit, în brațe și pleacă. Nu se va mai întoarce niciodată la vechea lui viață, niic măcar la vechea lui casă.

Și așa începe călătoria lui Vatanen prin Finlanda, Laponia și chiar U.R.S.S. În drumul lui ajută la protejarea unei păduri de incendiu, salvează o vacă, pe care în prealabil o ajută să fete, doarme cu un mort, fugărește un urs și pentru a se întreține face diverse munci, care se încheie mereu cu câte o aventură. 180 de pagini de ironie, tristețe, fericire, adrenalină, împăcare cu sine și multă iubire. Pentru iepurele lui, pentru o femeie, pentru natură. Cred că dacă ar fi să descriu cartea într-o frază, aceasta ar fi: Un roman despre un om, pe care un iepure îl ajută să renunțe la lumea vulgară și să regăsească viața în natură.

Scriitura este excepțională și nu folosesc cuvinte mari, cu toate că autorul le folosește cu mare artă. Lectura curge, din primele pagini ești captiv, te împrietenești cu Vatanen și începi să prinzi drag de iepure. Și totuși, nu e nimic patetic în romanul acesta. Este mult sentiment, dar nu și patetism. Am citit câteva păreri în care autorii recenziilor spuneau că ar fi un roman eco, bio, green. Nimic mai fals, fiindcă din punctul meu de vedere, mișcarea aceasta eco, din zilele noastre, pornește de la o premiză falsă: oamenii vor să scape de tehnologie și să se mute împreună în natură, să salveze Planeta și să trăiască mai mult și mai sănătos. Și vrând- neevrând fac parte din societăți, grupuri, ONG-uri. Nu, regăsirea se face în singurătate sau cu în compania unui animal, dar nu trebuie neglijate nici relațiile de prietenie, iar tehnologia este un prieten, nu un dușman, atâta timp cât e folosită corect...

restul recenziei aici

miercuri, 29 august 2012

David Gilmour - Clubul de film. Lectii de viata pentru fiul meu


Vă plac filmele? Ați vrea să aveți un profesor care să vă introducă în lumea capodoperelor cinematografiei? Dar dacă acest profesor v-ar fi tată? Și dacă ați putea renunța la școală cu condiția de a vedea trei filme pe săptâmână, cum vi s-ar părea?

La aceste întrebări răspunde David Gilmour, cunoscut critic american de film, care în această carte autobiografică scrie cât se poate de sincer despre relația cu fiul său, despre decizia acestuia de a renunța la școală, despre greutățile vieții de șomer, despre relația cu fosta soție sau cu iubitele fiului. Și despre filme. O dragoste nemăsurată are acest om pentru film, dragoste neegalată decât de aceea pentru fiul său.

Într-o zi, acesta îi spune că vrea să renunțe la școală. Are 16 ani, a terminat 10 clase și nu mai suportă invatamantul. Ca părinte, cred că acesta este unul dintre coșmarurile vieții, alături de droguri și anturaje periculoase. Dar Gilmour alege să fie un tată modern și-i oferă posibilitatea fiului de a alege ce vrea să facă cu viața lui. Acesta este și momentulcand alege să își petreacă cât mai mult timp posibil alături de el. Condiția pusă de el, aceea de a vedea filme împreună, are două scopuri: acela de a-i da fiului o educație, chiar dacă aceasta este cinefilă și de a petrece cât mai mult timp cu el, pentru a avea grijă ca el să nu-și distrugă viața.

Cartea este o declarație de dragoste adresată filmelor și o frumoasă poveste despre viață, așa cum e ea, cu eșecuri, certuri, sărăcie, dar și bucurie, dragoste și împliniri. Cartea poate fi privită atât ca un roman bazat pe fapte reale, fiindcă stilul este puțin asemănător cu acela al unui roman, dar și ca o carte de învățătură despre filme. Nu vă așteptați la cine știe ce recenzii a la Cahiers du Cinema, dar nici la articolașele din suplimentul unui ziar comercial. Așteptați-vă la explicații oferite simplu ale unor scene din filme, care multe dintre ele se studiază în facultăți de film, la mici povestioare despre cum s-au turnat filmele, despre tehnica cameramanilor și felul în care a fost aleasă recuzita și puse luminile.

restul recenziei aici

marți, 21 august 2012

Scena cu regina Angliei din ”Orbitor” de Mircea Cărtărescu, așa cum e ea de fapt

De vreo două săptămâni m-am apucat de recitit Orbitor de Mircea Cărtărescu, în parte pentru ca îmi plac enorm atât cartea cât și scrisul lui Mircea Cărtărescu, în parte în scop academic. Nu asta e important. Altceva vreau sa spun aici.

Toată lumea a citit măcar unul dintre zecile de articole răuvoitoare, chiar mizerabile, publicate prin reviste și pe siteuri pe care nu vreau sa le numesc, din sila bineînțeles, în care ”se demonstrează” cică, cu citate scoase din context de prin Orbitor mai ales, de ce este Cărtărescu un scriitor neimportant, ba mai mult, pornografic. Și se revarsau acolo roabe de dejecții la adresa lui și a operei și se comenta cu indignarea propunerea de acordare a Premiului Nobel scriitorului. Eu nu fac acum pe avocatul lui Mircea Cărtărescu, oamenii deschiși la minte știu ca toată această campanie de imbecilizare a maselor și dezonorare a scriitorului este dictată din alte sfere.

Numai că, citind romanul, îmi reveneau în minte fragmente din articole și când ajungeam la acele citate de care se facea atâta caz, îmi venea să râd de puerilitatea celor care le-au scris și apoi, brusc, ma indispunea toată această luptă împotriva lui Cărtărescu. Înțelegeam, mut de uimire, că au fost oameni care chiar au citit această carte și nu numai că nu au înțeles nimic din ea (sau se fac că nu au înțeles), dar au și muncit pentru a căuta toate prostioarele din ea, spre a scrie mai apoi acele articole mizerabile. Credeti-mă pe cuvânt, este o carte foarte complexă si greu de citit, așadar uimirea mea este cu atât mai mare când realizez că unii chiar au citit cartea în scopul clar de a o discredita prin toate mijloacele posibile. Este mindfuck acest lucru!

Cine vrea sa citeasca articolele se găsesc la un click distanta, eu nu îmi spoiesc blogul cu ele, dar ideea e că mai mult de jumatate din toate acele citate sunt rupte din bancuri ale vremii sau sunt discuții între copiii din fața blocului. Pentru cei care nu au citit Orbitor explic foarte pe scurt: cartea vorbește printre altele (scene onirice sau fantastice de o reală frumusețe, călătoria strămoșilor scriitorului peste Dunărea înghețată, Știutorii, Amsterdamul, statuile, coborâri în catacombe etc) și despre copilăria lui Mircișor în anii `60-`70. Și când sunt scene despre copilăria sau adolescența în Epoca de Aur, Mircea Cărtărescu evocă, pe lângă amintiri sau jocuri de copii, și toată gama de prostioare pe care le spuneau aceștia (apoi erau certați de părinți sau amuzau vecinii, asta când nu erau singuri) precum și bancuri deocheate de care copiii se amuzau. Stiți și voi, ați fost copii și vă amintiți toate acele jocuri, acea poftă de a spune și a face lucruri interzise. Așadar, scriitorul, pentru a fi 100% veridic, reproduce exact toate acele porcărioare care dau farmec poveștii. Astfel, jumătate dintre acele citate scoase din context provin din paginile acestea, în care se discută despre copilărie în toate formele ei și se reproduc uneori și bancuri.

"Infamele" scene pornografice ("dă-mi-o și în popou" etc) se petrec în mare parte între Ester si Ionel, doi securiști. Bineînțeles, mai sunt și scenele erotice de o reală frumusețe, profund onirice, cu fluturi, levitatii, călătorii astrale, schimburi de identitate, dintre Mircea și Silvia de exemplu sau scena magică dintre Herman și Soile în casa ce zboară spre Împărăția lui Dumnezeu. Mai este și scena cu "laptele de țigan" din Aripa Stângă, extrem de crudă și profund magică, ruptă parcă din ”Un veac de singurătate” a lui Marquez și ar mai fi câteva, dar cei care au compilat citatele din articole nu cred că le-au înteles și nu s-au legat de ele, fiindcă era cam greu să le rupi din context și să le faci să sune provocator.

Așadar, Ionel și Ester (devenită Emilia după ce intră în rândurile Securității) fac sex ca toți oamenii, dar uneori pun în practică fanteziile Esterei, despre care se dă de înteles că ar fi bolnavă psihică și nimfomană și visează printre altele cum este violată brutal de zeci de tineri. Așa că descrierea cât mai veridică a acestor scene ( de câteva ori, câteva rânduri, în câteva pagini, într-un roman de 1479 de pagini) nu este pornografie, ba mai mult, dă măsura talentului lui Mircea Cărtărescu în a surprinde dereglările psiho-sexuale ale unei femei cu rang mare în Securitatea română, în antagonism cu disperarea bărbatului ei, un țăran simplu, venit la oraș să-și caute rost și care visează Circuri și spectacole magice toata ziua.

Apropriindu-mă de cea de-a doua jumătate a ultimului volum, Aripa Dreaptă, am dat se peste celebra scenă cu regina Angliei. Recunosc că uitasem care este contextul, fiindcă am citit volumul în 2007 la scurt timp dupa apariție și asteptam să ajung la pagina respectivă. Și am ajuns... Mi-a venit să dau cu pumnul în Soare de indignare la adresa celor care au scris acele articole, care acum îmi par mai mizerabile ca niciodată! Știam că sunt niște făcături ordinare, dar nu îmi imaginasem că au putut să coboare atât de jos și să smulgă din context un citat dintr-o scenă atât de teribilă care vorbește pe față despre oribila propagandă comunistă.

Înainte să redau adevaratul citat voi spune în doua cuvinte contextul: trei tineri, printre care și Mircea, sunt arestați în timpul revoluției din 1989 (redata magnific în roman) și după ce sunt bătuți bine de ”securistul cel rău”, intră în scenă și "securistul cel bun", care le vorbeste părintește după bine cunoscuta schemă de interogare ( good cop, bad cop).  Monologul "securistului cel bun", fiindcă doar el vorbește și nimeni nu-l întrerupe, se întinde pe câteva pagini și la un moment dat apare și "teribila" afirmație. Tot vorbindu-le celor trei tineri despre glorioasa țară, despre cum s-a construit socialismul cel de aur și despre câte au făcut Tovarășii pentru ei, se atinge și ideea de libertate. Securistul este un personaj dizgrațios, dar care știe bine cum să folosească propaganda. Redau citatul întreg, așa cum trebuie și cum se face de către cei cu bună-credință:

"Da` ei cică: nu e libertate. Nu putem să spunem liber ce gândim. Ei si ganditu`! Poate cum să i-o mai tragă vreunei fufe, sau cum să-și mai zbârlească părul ca s-arate ca poponarii ăia care cântă rock. Alte gânduri nu cred că vă mai trece prin cap. Spune, tată, ce vrei, te țin eu? Îți cos eu gura să nu spui? Numai să nu fie lucruri dușmănoase la adresa conducerii de partid, a to`ar`șului, a orânduirii noastre socialiste. Vorbește tot ce vrei, să te doară fălcile de atâta vorbit, da` să fii om, patriot, bun român, altfel la balamuc sau la pușcărie cu tine, că ajunge un măr stricat ca să le strice pe toate alea bune. Peste tot e asa. Ce, vă-nchipuiți că un englez poate să strige pe stradă: Imi bag pula în regina Angliei? Sau un american: Mă fut în ea de Casa Albă? Scaunu` electric, tată, că nu ești de capul tău nici acolo!" (Mircea Cărtărescu, Orbitor. Ediția definitivă, București: Humanitas, 2007, pg. 1161, sublinierea îmi aparține).

Cam acesta este episodul care a creat vâlvă în presa romanească, favorizând descărcarea deloc cuviincioasă a unei uri iraționale împotriva lui Mircea Cărtărescu. Vă las pe voi sa trageți concluziile. Eu ma întorc la carte și v-o recomand cu mare drag!

vineri, 17 august 2012

Little Monsters prisoners in GaGaLand (cronica de concert Lady Gaga)

Monster&proud.

Cei care ma cunosc cred ca nu ascult decat "grohaieli", dar putini stiu ca sunt fan Lady Gaga undercover. So, a fost Lady Gaga in Romania si am fost si eu. And i`m proud to say I loved it! Multe reactii, majoritatea extatice, dar si cateva destul de deplasate... Haters will hate! O sa scriu in primul rand un articol pe care o sa-l numesc:

Cronica monstruletului entuziast:

Concertul Lady Gaga este extrem de complex. Muzica, dans, teatru, mima, ceva circ de buna calitate. Pentru o cronica care cuprinde si opening acts, cititi cu incredere aici.
O productie bine pusa la punct, in care s-au bagat multi bani, dar ale carei detalii sunt cronometate la secunda, totul este gandit, masurat, lucrat. Outfiturile artistei si ale "monstrilor ei" dansatori sunt extravagante, incarcate de simbloistica, nimic nu este random. Lady Gaga a venit insotita de muzicieni excelenti, oameni care stiu cum sa orchestreze un concert live. Cel mai mult mi-a placut tobosarul, care practic a devastat tot, ca la un concert bun de metal, urmat indeaproape de keyboardist care producea magie. Nu mai vorbesc de basistul, un barbat de culoare, care parca facea sex cu basul sau, un instrument mare si impozant. Oameni care se pricep. Backing vocals asigurat de voci in registrul artistei. Dansatorii parca fusesera scosi direct de la o sala de forta, unde se danseaza in timp ce se trage de fiare: barbati numai fibra si muschi, dar extrem de senzuali, stapani pe miscarile si trupurile lor; femei cu trupuri de nimfe+ ceva pervers si foarte sexy, dansatoare de mare talent.

Imaginarul showului mi-a parut de inspiratie medievala+ fantasy+ o mare doza de religie (unii ar zice blasfemie)+ tehnologie avansata (aici ma refer la holograma care o infatisa pe Gaga sub forma Stapana a Monstruletilor) + inca ceva, marca Lady Gaga = o combinatie reusita de vise adolescentine (inorogi, Gaga a intrat in chip de Regina, calare pe un inorog negru, preintampinata de "supusii" ei, purtatori de steag cu G.A.G.L.inscriptionat, urmata de "monstruleti" in forma de chevaliers noirs). Pe scena era asezat un mare castel, care se desfacea precum o mare poarta (spre Gaga Universe), care odata deschis semana foarte tare cu o pictura de Pieter Bruegel cel Batran (detalii aici )cu ceva din Escher, imbracat totul in pur postmodernism, asigurat atat de un manechin fara maini, stand la o masa intr-o camera cu picturi ale artistei pe pereti, cat si de holograma sus pomenita care atunci cand cobora, parea a fi un Demiurg ce avea drept corp insasi castelul. Simbolismul  castelului poate fi foarte discutabil, dar aceasta fiind o cronica de entuziast, o sa ma marginesc la a spune ca facea parte din povestea pe care Gaga a spus-o pe parcursul showului: micuta saraca, ce avea un vis si care ajunge printesa.

Pe scena s-au desfasurat mai multe fragmente ale unui mare puzzle: de la nasterea supradimensionata (Born This Way), continuand cu cateva nunti false (inclusiv una gay), trecand prin diversele personificari religioase distorsionate, blasfemic-caricaturale: Bloody Mary, Black Jesus, Drumul Crucii, ajungand in fapt la mesajul pe care il transmite Gaga: Be Yourself, Don`t give a fuck. Si mai e ceva: Lady Gaga este vazuta de femeile din toata lumea, deopotriva tinere&old ca fiind Salvatoarea, Super Femeia care pune in fata unei lumi guvernate de barbati o oglinda pe care doar ea o poate sparge. De unde si cele cateva momente cand Gaga "ucide" pe scena, de fiecare data un barbat. Dar intr-un final ajunge ceea ce a vrut sa spuna de fapt purtand acea rochie de carne: doar o bucata de carne, alaturi de alte bucati de carne care se lupta pentru a-si face loc in lume. Si ea isi face loc prin arta: muzica si dans.
Lasand la o parte showul grandios, foarte complex, sa ajung la ce e mai important: muzica. Multi au acuzat-o pe Gaga de faptul ca muzica ei ar fi foarte simplista, o reteta simpla, dar care e ajutata de mesaj, transmis prin versuri provocatoare si foarte ajutata de videoclipurile extrem de complexe (unii ar spune ca sunt pline de simboluri masonice, mind control, satanism- ceea ce nu e exclus, dar toata aceasta teorie a conspiratiei este destul de amuzanta si nu cred in ea. Doua dintre videoclipuri au fost facute de Jonas Åkerlund cunoscut pentru faptul ca a facut parte din esentiala si monumentala trupa Bathory si pentru inclinatiile sale catre dark side, so, e de inteles de ce apar toate acele simboluri. Dar de aici pana la a spune ca videoclipurile ei sunt periculoase pentru tineri si toata acea mitologie din jurul filmului Metropolis al lui Fritz Lang, de la care se pare ca Gaga ar fi imprumutat partea "mecanica" a fiintei sale artistice, care ar fi defectuoasa si masonica, mi se pare o cale lunga).
Eu cred ca muzica ei este catchy si chiar daca nu sunt capodopere, piesele ei se lipesc de tine, iti raman in minte (beatul de pe Judas este foarte tare) si live suna foarte bine, mai ales ca are o trupa in spate care ajuta mult. Am auzit acuzatii de playback. Prostii. E adevarat ca o parte din coruri erau cantate de backing vocalists, dar Lady Gaga nu ar fi dat de inteles ca le canta ea (eram chiar in fata scenei, La Monster Pitt, si m-am uitat atent la ea, nu isi misca buzele, so, trust me, departe de playback) si da, au fost vreo cateva momente in care doar a dansat, in timp ce trupa si backing vocals cantau, dar au fost introuri sau interludii si nici atunci nu ar fi dat de inteles ca ea canta.
Lady Gaga a cantat pe bune ( a avut cateva piese in care si-a luat pe scena orga-pusa intre coarnele unui motor, cu care de altfel s-a si plimbat in jurul publicului, pe o pista ce inconjura Monster Pitt si a cantat doar ea, acompaniata de clape), a cantat si in timp ce dansa si are o voce foarte faina, care mie imi place mult. So, haters, shut up.

Concluzia este ca a fost un show cum nu prea a vazut tara asta, poate in afara de Michael Jackson, AC/DC, Rammstein si Motley Crue (Madonna se pare ca nu ar fi fost atat de misto, zic multi si tind sa-i cred), asadar ma simt implinit pentru faptul ca am fost la concert, m-am simtit super bine. Amplsamentul a fost foarte fain, in Piata Constitutiei. Casa Poporului, o cladire urata in sinea ei, a fost pentru o noapte extrem de frumoasa, chiar magica. Lady Gaga put a spell on us.
(sursa foto: gandul.info, romanialibera.ro)

...va urma un articol dedicat haterilor&co, dar pana una alta watch this.