joi, 23 februarie 2012

dilemă de necititor


eram azi într-un anticariat cunoscut din București, zona Universitate, în căutare de cărți pentru licență.... și am asistat fără să vreau la o un moment amuzant. doi tineri, până în 27 de ani, căutau frenetic o carte. unul dintre ei mai bine zis și celălalt îl asista. o carte pentru prietena lui. erau acolo dinainte să vin eu și vreo 20 de minute au luat fiecare carte la purecat. faza e că nici unul dintre ei nu prea le avea cu cărțile. cel în cauză îi tot zicea prietenului : ” bă, eu nu știu ce cărți să cumpăr, eu nu citesc. n-am mai citit din liceu. nu-mi place. dar asta a mea e înebunită. citește toată ziua. nu știu ce i-o plăcea. cred că a citit toate cărțile de aici.” celălalt, parcă le mai avea cât de cât, tot alegea câte o carte. ”uite Tolstoi- Învierea. nu e cea mai bună a lui, dar am auzit că-i tare.” ”cred că a citit, parcă am văzut pe acolo pe la ea ceva de ăsta. altceva, ceva nou. ceva ce le place tipelor”. celălalt, vădit exasperat, cine știe de când or fi fost la vânătoare de cărți, îi tot arăta volume .

faulkner, amos oz, conan doyle, coelho, shakespeare, harry potter, muriel spark și altele. nimic nu părea să-i convină celuilalt. ”dacă a citit, dacă nu-i place, nu vreau să zică aia că-s prost.” și tot așa. la un moment dat, iau prima carte mai interesantă pe care pun ochii -s-a nimerit a fi ”Clopotele” de Richard Harvell , o carte despre care am citit păreri bune - și mă îndrept spre băieți ușor amuzat. ”îmi cer scuze”, zic, ”am văzut, fără să vreau, că tot căutați o carte pentru o tipă.

uite, asta e bună. e nouă, nu cred că a citit-o și pare interesantă.” cei doi mă privesc suspicios. cred că își zic, oare ce vrea mă, pletosul ăsta?. apoi necititorul cu gagică cititoare zâmbește, ia cartea, citește pe coperta a patra, o cântărește, se uită la preț, la copertă, la titlu și zice : ” crezi că o să-i placă? e cam pretențioasă.” eu zic că am auzit numai de bine despre carte. se mai uită el și spre vădita ușurare a prietenului, rostește cuvintele magice: ”o iau. asta e. văd că-i de dragoste, cu mistere, e și groasă. nu e scumpă. o iau doar pe asta, nu-i mai iau două.” mulțumește, prietenul radiant de fericire mulțumește și el și pleacă. probabil că puteam să aleg orice carte și aș fi putut să-i conving să o cumpere. mă întreb totuși, oare despre ce vorbesc ei doi când stau împreună?

m-am amuzat și m-am bucurat că poate am făcut o cititoare fericită. dilemă de necititor...

luni, 20 februarie 2012

Ali Shaw – Fata cu picioare de sticla


o noua recenzie pe TownPortal

Sunt autori care cauta formule narative atragatoare si autori care le gasesc si le folosesc intr-un mod captivant. Ali Shaw face parte din cea de-a doua categorie. Scriitor britanic, cu un master in literatura, acesta a urmat si un curs de creative writing, fapt care l-a ajutat in scrierea romanului sau de debut, The Girl with Glass Feet, tradus la noi sub titlul: Fata cu picioare de sticla si publicat de Editura Litera. Cartea care s-a bucurat de un real succes, fiind tradusa in peste 15 limbi.

restul aici

duminică, 19 februarie 2012

Anticarul – Julian Sanchez (vALLuntar)


Sunt un cititor împătimit de literatură cu accent de thriller/mistery și romanul Anticarul de Julian Sanchez a picat la fix. Ce poate fi mai interesant decât un roman situat în secolul 15, într-o Barcelonă plină de magie și mister, care are în centru un anticar ros de îndoieli, aflat în posesia unui manuscris deosebit de important și extrem de periculos? Mai mult, anticarul moare în condiții ciudate și are loc o anchetă minuțioasă, care poartă personajele prin o seamă de locuri dubioase și acestea sunt tot timpul în pericol de a fi omorâte. Și manuscrisul se dovedește a conține un scret de ordin mistic care dacă ar ajunge în mâinile cui nu trebuie, s-ar isca urgia.
Bun, poate se vor ridica anumiți cârotași care vor zice: bine, bine, dar am mai auzit povestea asta, cu obiecte mistice, religioase, cu societăți secrete și mistere mortale. Cu ce e romanul acesta diferit de ceva scris de Dan Brown, Simon Toyne sau orice alt autor de gen? De ce ar alege cineva să citească acest roman și nu unul din celelalte 1000 care tratează aceeași temă? În primul rând, calitatea scriiturii este mult superioară multor romane de gen și nu numai. Autorul nu se mulțumește doar să povestească întâmplări, ci o face cu măiestrie, frazele sunt lucrate, stilul este atractiv. În al doilea rând, personajele sunt foarte bine conturate, cu băieții răi nu ai vrea să te pui, iar cu cei buni ai ieși la o bere. În al treilea rând, rareori Barcelona a fost mai frumos prezentată. Uneori, în timpul lecturii, mă gândeam că poate o agenție de turism l-a plătit pe autor să scrie atât de bine despre oraș, atât de detaliat și de atrăgător este prezentat. Nu în ultimul rând, povestea în sine este deosebită, nu vreau să dezvălui detalii, dar credeți-mă, o să rămâneți impresionați și un lucru pe care l-am apreciat în mod deosebit este faptul că autorul nu aleargă înspre rezolvarea misterului, nu asta e miza, ci misterul în sine și poveștile din jurul acestuia. Este mai mult decât un roman de mistere, este o operă literară și un univers fascinant. Vă invit să citiți romanul, vă asigur, nu veți regreta. Ba chiar, e posibil să fiți puțin triști că se termină.

Recenzia face parte din campania vAlluntar. Vă încurajez să comentați, fiecare comentariu este important pentru campanie.
Ce este vALLuntar? Este o campanie online prin care noi, Grupul Editorial ALL, ne propunem să încurajăm lectura şi voluntariatul. O echipă de angajaţi ALL va face voluntariat în schimbul…lecturii. Mai multe detalii aici.

Fata cu părul de zăpadă (5)


Pădurea era un labirint de mistere în care trăiau animale mitice, adaptate condițiilor de vis și multiplelor schimbări prin care trecea peisajul. Toate aveau aripi largi, de sticlă și ochii colorați, care străluceau în noapte. Erau nemuritoare și nu se înmulțiseră niciodată. Nu îmbătrâneau și nici nu se ucideau unele pe altele. În mijlocul pădurii era o grădină în care nu ningea niciodată și în care creștea iarbă și copacii aveau frunze cu diferite gusturi, cu care se hrăneau toate animalele. Păsările cântau în coruri, melodii compuse cu mult talent. Animalele trăiau în pace și comunicau unele cu altele cu ajutorul ochilor, care nu erau doar frumoși estetic, ci transmiteau stările de spirit și ideile celui ce privea. Erau animale de diferite mărimi, cu blănuri groase și extrem de curate. Prin trup nu le curgea sânge, ci un lichid special, de culoare roșie, care le conserva organele și împiedica îmbătrânirea. Nu existau boli și nici neînțelegeri. Fiecare turmă, cireadă, stol de păsări, avea teritoriul ei, bine delimitat și se mulțumea cu atât. Animalele își făceau vizite. Fiecare animal era magic și avea forțe deosebite, care țineau Pădurea în viață și rezista schimbărilor de altitudine, climat sau chiar călătoriilor în timp.

Era o adevărată epopee.

Magda recitea povestea. Era mai mult decat orice opera de imaginatie la care s-ar fi gandit. Visul este adevaratul mister al vieții. Daca înțelegi visele, tainele lumii ți se deschid și tot ce era ferecat se arată.

Cu cât citea, înțelegea cât de greu ar fi fost pentru cineva să creadă că toate întâmplările, de la crearea Pădurii până acum, putuseră fi imaginate de subconștientul ei, în timp ce dormea, și nu o operă literară, imaginată de un scriitor genial. Poate pentru altcineva nu ar fi însemnat nimic, însă pentru ea, faptul că a reușit să extragă din hăul fără de sfârșit al minții sale, acel vis ce se repetă de 20 de ani și să-l redea tot pe hârtie, în condițiile în care un om normal își amintește 10% din ce a visat, era pe lângă liniștea sufletească și pacea mintală, cea mai mare reușită a vieții ei de până acum. Își dădea seama cât de importantă era descoperirea lui Daiki. Și își mai dădea seama că lumea nu e pregătită pentru așa ceva. Nu toți ar fi putut înțelege. Și mulți s-ar fi speriat de propria lor minte.

Prin Pădure se plimba adesea o fată. Ea era stăpâna Pădurii și cea care crease totul. Ea știa fiecare copac, fiecare frunză, fiecare animal, pasăre, gâză. Toate o respectau și ea era bună cu toate. Pământul se dădea la o parte din calea ei și ea levita deasupra lucrurilor, fără să le atingă și fără să se murdărească. Ea era cea mai frumoasă ființă din acel Univers, puterea ei era nelimitată și voința ei devenea faptă de îndată ce își dorea ceva. Ea era dreaptă și blândă și toate ființele o iubeau. Gândurile ei erau curate, însă din când în când stările ei sufletești se schimbau. Când era veselă, Pădurea era plină de viață, totul era verde și orhideele, mari cât copacii, înfloreau și aerul devenea aromat. Era vară. Atunci, Pădurea zbura prin aer și călătoria era minunată. Când se simțea singură, verdele se transforma în maro, copacii își pierdeau frunzele, florile se ofileau și animalele își încetineau pașii. Era toamnă. Și Pădurea se muta pe un câmp întins și atâta pustiu era în jur, încât Pădurea părea părăsită. Când era tristă, din părul fetei curgea zăpadă și pe unde trecea, începea să ningă. Animalele își strângeau aripile, își creșteau blană groasă și se retrăgeau în bârloguri. Era iarnă. Pădurea se muta pe un munte înalt. Fiecare anotimp putea durea mii de ani, ani care în Universul oniric, aveau altă lungime decât o știm noi. Era o altă lume. O lume în continuă schimbare, în funcție de capriciile fetei.

Magda înțelesese. Ea era Fata Cu Părul De Zăpadă, cea care trăia în două lumi. Se ridică în picioare și porni spre fereastră. Privi cu nesaț. I se dezvălui în fața ochilor o panoramă pe care aproape o uitase. Văzu un deal înverzit, plin de copaci. O vulpe alerga. Se opri și întoarse privirea. Lumina bătea în ochii ei și aceștia păreau colorați. Era prima ei amintire, din casa bunicii privise pe fereastră și văzuse ceva ce avea să îi rămână în minte mulți ani. Culoarea, copacii, vulpea. Nu avea mai mult de 2 ani. Acum vedea aievea totul.

Își trecu mâna prin păr, trecu pe lângă birou și luă carnetul, pe care îl mângâie melancolică și îl puse cu grijă într-un loc unde nu avea să îl găsească nimeni, alături de aparatul ciudat și toate acele dosare. Seif de vise regăsite.

Se așeză apoi pe scaun și își aprinse o țigară. Mângâia cu delicatețe un câine alb, ale cărui aripi se odihneau sub blană.

Nu era nici vis, nici realitate. În apartament ningea.

sfârșit. 1, 2, 3, 4

notă: foto, Tim Walker

vineri, 17 februarie 2012

Fata cu părul de zăpadă (4)


Se ridică de pe scaun și își îndreptă pașii înspre fereastră. Ningea în continuare cu flori de gheață peste un pământ căruia nu-i păsa de frumusețea lui. Ignoră durerea din umăr. ”Azi voi simți pentru prima dată acea pace despre care vorbesc oamenii.”

Își umplu ceașca cu cafea fierbinte din espressorul imoral de scump, fără a cărui licoare nu ar putea trăi. Își simțea degetele calde și își trecu mâna prin păr. Pe birou căzu un fir alb. Zâmbi încurcată. ”Îmbătrânesc”. Stiloul răspândea un miros plăcut de cerneală în timp ce se unduia pe pagina albă a carnetului. Literele se aliniau în fraze lungi. Păreau rune inscripționate pe o sabie vikingă îmbăiată în sânge. Cerneala era sângele pe care îl sarifica timpului pentru a îl îmblânzi și a-i da răgazul să ducă la capăt povestea.

Nu se opri din scris până ce ultima filă nu fu umplută. Era miezul nopții. Suflă ușor și ultima propoziție se uscă, jertfindu-și seva. Scrumiera gemea de mucuri de țigară. Își aprinse încă una. Se simțea liberă. Putea respira în pace. Dar, cu ultimul cuvânt adăugat, din memoria ei s-a șters orice urmă de amintire a Pădurii și odată cu ea , a pierit și acea durere din piept, care o neliniștea de fiecare dată când încerca să își amintească. Era pace. Deschise carnetul și mângâie paginile, acum însemnate. Un fior îi încălzi pântecul. Povestea era acolo.

Deschise un sertar al biroului, căptușit cu dosare. Le scoase pe rând și le desfăcu. Erau pline cu hârtii, desene, mâzgălituri, schițe, tabeluri, cifre, calcule, fotografii. Câteva scrisori. Se putea observa că unele dintre ele erau vechi de cel puțin 15 ani. Scrisul era diferit, dar o parte din litere erau la fel. Era scrisul Magdei care evoluase în timp, de la scrisul de fetiță, ajungând la scrisul de femeie tânără. Era deosebit de îngrijit, caligrafia fiind deosebită. Aici erau strânse fragmente de vise, notate imediat după trezire, calcule referitoare la persistența viselor, durata lor și cât de des se iviseră în subconștientul ei treaz, în timp ce ea dormea. Încercări de rezolvare a puzzelului. Nereușite. Știa pe dinafară tot ce era scris pe fiecare bucățică de hârtie. Puse laolaltă nu aveau niciun sens. Păreau imagini dintr-un roman fantasy sau chiar frânturi din halucinațiile unui schizofrenic. Lipsea ceva care să le lege, să le dea o formă. Acele legături fuseseră găsite și tot visul ei era povestit pe larg, detaliu cu detaliu, între paginile carnetului auriu.

Deschise și ultimul dosar, cel aflat pe fundul sertarului. Se ivi un mic manuscris, frumos legat, ale cărui pagini conțineau formule matematice, desene ale unui aparat, un gadget nenumit și ceea ce părea o demonstrație a unei teorii complexe și câteva note despre cum ar trebui utilizat aparatul. Dosarul mai conținea și câteva zeci de file. Era listată corespondența ei digitală cu Daiki. Manuscrisul era schița unui aparat pe care îl inventase tânărul japonez. Doar Magda și el știau de existența lui. Era deosebit de valoros. Discutaseră pe larg despre ce s-ar fi întâmplat dacă aparatul ar fi îndeplinit toate funcțiile pentru care era creat. Ar fi fost o descoperire uluitoare.

Era o descoperire uluitoare. Magda puse la loc toate dosarele și se îndreptă spre pat. Alături de pat era o noptieră micuță. Un aparat ciudat zăcea acolo. Arăta ca un telefon mobil, doar că avea ecranul foarte mic, doar câteva butoane și un difuzor complex. Odată activat, ecranul se aprindea și din el pornea o hologramă ce se întindea pe tot tavanul. Nu era o imaginea clară, ci multiple forme colorate care se mișcau în continuu. De asemenea emitea sunete foarte joase, pe care le puteai auzi doar dacă erai atent. Dar scopul nici nu era să se audă prea tare. Erau ultrasunete pe care creierul le percepea și care creau conexiuni nebănuite între sinapse. Cu o seară înainte, Magda testase pentru prima dată aparatul. Îl primise printr-un colet special, securizat, direct din Japonia. Daiki îl asamblase cu mâna lui. Era rezultatul unui studiu extrem de elaborat care se întinsese pe un deceniu.
Magda deschise skypeul și trimise la adresa beyond_the dream un mesaj: ”It`s dream time!”

Înainte să se pună în pat, cu o seară înainte, o Magda emoționată stinsese toate luminile și izolase camera în așa fel încât nici cel mai mic sunet să nu pătrundă din afară și întunericul să fie total. Apoi pornise aparatul și s-a pus la somn, stând pe spate. Scopul aparatului era ca, odată intrată în REM, imaginile de pe tavan să se oglindească în pleoapele ei și sunetele să activeze stimuli din creierul ei. Pe scurt, visul ar fi devenit neîntrerupt de alte fragmente de vise și în momentul trezirii ar fi trebuit să și-l reamintească complet. Subtilitatea era că aparatul înlesnea apariția unui anumit vis. Cel care o interesa pe Magda.
Funcționase. Acum că terminase de scris, a redeschis skypeul și a mai trimis un mesaj la aceași adresă, beyond_the_dream: ”It worked. You`re a genius! I`m happy!”
Se îndreptă apoi spre baie.

Voia o baie fierbinte. Aprinse lumina și se privi în oglindă. Scoase un țipăt ascuțit. Părul ei era total alb, în afară de o șuviță, ce-și păstrase culoarea originală.

Atunci înțelese totul. Într-o clipă, și ultima șuviță i se transformă într-un alb imaculat.

Afară ningea în continuare.

va urma 1, 2, 3, 5

*notă: fotografie, Tim Walker

joi, 16 februarie 2012

Fata cu părul de zăpadă (3)


Când l-a întâlnit pe Ivan, Magda era total deconectată de realitate. O suferință ascunsă îi rodea spiritul și nu-i lăsa mintea să respire. Niciodată nu fusese sufletul vreunui grup, dar de cele mai multe ori era activă în discuții și își etala cu nonșalanță ucigătorul umor și ironia subtilă, de fiecare dată când simțea nevoia. Acum, ceva o neliniștea și trupul ei lăsa în urmă un iz de tristețe și orhidee moarte.

Nici măcar ea nu își explică cum de a intrat în viața ei. Nu o interesau în mod special bărbații și sexul, aproape inexistent, era o dulce dezintegrare a banalului, un mod de a îi oferi trupului răsplata promisă, după o lungă perioadă spartană. Bărbații din viața ei, puțini la număr, nu lăsaseră urme. Niciunul nu fusese în stare să îi înțeleagă năzuințele. Testul era simplu: ea le povestea despre visul ei și dacă nu pricepeau sau dacă o priveau mai ciudat decât ar fi trebuit, ea devenea total inaccesibilă și dezinteresată. Până la urmă, se retrăgeau. Magda considera că, din păcate pentru ea, prea mulți încercau să o cucerească. De vină era atât apariția ei misterioasă, cât și dezinteresul natural.

Ivan nu avea nimic special. Un tânăr obișnuit, ceva mai inteligent decât restul și plăcut la înfățișare. A apărut de nicăieri într-o seară și i-a oferit Magdei o bucată de ciocolată. Ea stătea într-o librărie, cufundată într-un tom uriaș despre nanotehnologie. Alături avea cărți care tratau ultimele descoperiri biologice, informatice și un tratat despre vise. S-a apropriat de ea și i-a întins o tabletă de ciocolată. ”Pari a avea nevoie de un stimulent dulce.” Și a zâmbit. Magda nu înțelegea. S-a uitat la el și nu înțelegea cine era și ce voia. Părea că tocmai a căzut din stele. A privit când spre băiat, când spre mâna lui întinsă. Apoi nările ei s-au dilatat o clipă și a simțit aroma ciocolatei. I-a întors zâmbetul.

În cafeneaua de alături au vorbit îndelung. Dezinteresul ei pălea cu fiecare cuvânt al lui Ivan. Când ceaiul s-a terminat, ea l-a întrerupt brusc: ”Ce părere ai avea despre mine dacă ți-aș spune că toată viața mea se învârte în jurul unui vis nocturn ce se repetă de ani de zile?”.

”Aș vrea să știu mai multe despre visul acesta. Și despre nopțile tale. Și despre tristețe.” S-a surprins pe el însuși cu acest răspuns. Nu era o fire poetică. Magda a mai comandat un ceai. Țigara avea alt gust.

Nu au făcut dragoste decât după o lună. Cu toate că îi trezise interesul mai mult decât și-ar fi dorit ea să recunoască, nu l-a invitat acasă și nici el nu a insistat, după refuzul ei, de altfel destul de sarcastic,de a îi vizita apartamentul. Într-o seară, după o plimbare lungă prin oraș au mers pur și simplu la Magda acasă și au petrecut noaptea împreună. După încă o lună, s-au despărțit. Nu s-au certat. Ivan a înțeles că în viața Magdei el nu avea să fie niciodată piesa centrală și Magda a început să își piardă interesul, chiar dacă discuțiile lor erau pasionale și sexul de calitate. Ivan nu se pricepea deloc la vise și timpul petrecut cu el era timp pierdut în defavoarea studiilor ei extinse.

În acea perioadă a început și corespondența cu un tânăr cercetător japonez, inadaptat social, de o inteligență care atingea genialitatea. L-a descoperit pe un site dedicat dezvoltării inteligenței artificiale. Tocmai publicase un articol despre posibilitatea de a înregistra visele oamenilor când aceștia intră în REM.

I-a trimis un mesaj lung lui Daiki pe adresa lui de skype, beyond_the_dream, în care îi explica despre Pădure. Răspunul lui a fost plin de entuziasm și au început o lungă corespondență. Au început să pună la cale un plan, care dacă s-ar fi dovedit triumfător, ar fi revoluționat arta de a visa.

Când țigara aprinsă a mușat din piele, o durere aprinsă i-a curentat trupul. Mediul a rămas la fel și nici nu s-a trezit urlând în pat. Țigara i-a picat din mână. Pe umărul drept, albul imaculat păstra o urmă adâncă,maronie, deosebit de dureroasă. De bucurie aproape a sărit de pe scaun.

Putea continua povestea. Nu visa!

va urma 1, 2, 4, 5

miercuri, 15 februarie 2012

Fata cu părul de zăpadă (2)


...era un vis?

Posibilitatea de a visa în continuare o tulbură. I se mai întâmplase de câteva ori acest lucru. Fusese la un pas de a se apuca de scris sau de a termina de scris, în funcție de vis, și apoi totul devenea carnavelesc. Animalele se transformau în statui, ea era mică și avea pielea ciocolatie, pădurea devenea un oraș suprapopulat. Dar de data asta fusese prea realist. Își amintea de frig, apoi de baia fierbinte și avea în față carnetul ei cel prețios. Cel mai important, știa. Existau totuși metode de a afla.

Magda locuia singură în apartament, de câțiva ani. Părinții ei se retrăseseră la țară odată ce ea a intrat la facultate. Încă din tinerețe visaseră un loc numai al lor, cu o casă, curte și o grădină cu pomi, cu câteva zarzavaturi, flori de îngrijit și fructe de cules. Erau la pensie și se simțeau mai fericiți ca niciodată. Magda era singurul lor copil și o făcuseră destul de târziu. Era tot ce aveau mai bun. Ei nu știau decât vag despre visele Magdei și ea încetase a le mai povesti despre ele, de cum intrase în adolescență. Erau oameni înțelegători și educați, dar aveau superstiții și ea nu voia să îi sperie. Oricum nu aveau ce face, nu o puteau ajuta să-și amintească.

La nașterea Magdei, doctorul și moașa fuseseră uimiți de pielea ei albicioasă. La început au crezut că e vreo boală, dar cu timpul și-au dat seama că nu e nimic în neregulă cu ea, din punct de vedere medical era perfect sănătoasă, doar că la suprafață, avea o deosebită paloare. Anii trecuseră și ea se dezvoltase normal. Pielea ei rămăsese în continuare mai albă decât a celorlalți, fapt care îi crease probleme în copilărie, când ceilalți copii râdeau de ea, dar odată ce devenise femeie, a întors lucrurile în favoarea ei. Băieții o considerau deosebită și unică. Îi descopereau frumusețea cu accent de basm.

O altă bizarerie era că trupul ei nu avusese niciodată alunițe sau alte semne distincte și rănile păreau a se vindeca fără să lase în urmă cicatrice vizibile. În unele locuri, dacă te uitai cu atenție, puteai observa o mică diferență de culoare. Trupul ei era ca zăpada prin care pășeai, iar la următoarea ninsoare urmele pașilor se acopereau și locul părea neatins.

Magda medita. Trecuseră secunde bune de la descoperirea ei și o ușoară umbră de tristețe îi acoperise ființa. Nu voia decât să își ducă povestea până la capăt, nu avea nevoie decât de câteva semne pe hârtie care să îi aducă liniștea dorită. Avea 26 de ani. Primul vis îl avusese în urmă cu aproape 20 de ani. Inițial nu i se păruse nimic neobișnuit, doar un vis frumos din care nu își amintea mai nimic. Apoi trecuseră câteva luni, timp în care visase alte lucruri, normale și deloc demne de reamintit. Apoi visul revenise, cu alte detalii. Când a împlinit 14 ani, în acea noapte, visase primul animal cu aripi și cu ochii colorați intens. Visase deja de douăzeci de ori Pădurea. Acum, putea număra peste 60 de vise, mici fragmente, mici bucăți de puzzle sau de sticlă colorată, care puse laolală întregeau un tablou, creau o poveste. De-a lungul anilor, se întâmplase la fel: un vis cu Pădurea, săptămâni de vise banale, iar pădurea, vise banale. Cel mai tare suferise când, în primul an de facultate, nu visase deloc Pădurea. Se simțea abandonată, deznădăjduită, începuse să își piardă speranța că visul va reveni sau că va reuși vreodată să afle totul. În acea perioadă se îndrăgostise pentru prima dată.

Stătea cu capul plecat și privea când înspre țigările aprinse, pe care știa că le aprinsese chiar ea, când înspre fraza lăsată neterminată. Trebuia să facă repede ceva, altfel totul s-ar fi prăbușit. Luă o țigară din scrumieră și trase un fum puternic. Se simți relaxată. Apoi își dezgoli umărul drept și apăsă cu putere jarul aprins de pielea albă.

va urma 1, 3, 4, 5

marți, 14 februarie 2012

Fata cu părul de zăpadă (1)


În noaptea aceea ninsese mai mult ca niciodată.

Magda s-a trezit cu oasele îmbibate de frig. Visase din nou acea pădure și în zvârcolirea trupului ei, pătura se scursese pe podea și ea se chircise într-un colț, transpirată. Hainele se lipiseră de corp și fiorii de gheață au trezit-o. Încă nu se luminase afară. Și-a aprins o țigară, din pachetul de lângă pat și a meditat cu voce tare. ”Până ce nu voi descoperi taina, nu voi avea nopți liniștite. Dar unde este pădurea? Există măcar, sau e doar în mintea mea?”
S-a ridicat și a aprins lumina. Aceași cameră aranjată cu gust, puțin cam neîngrijită. A deschis fereastra. În câteva secunde, un val violent de fulgi a izbit-o. Ningea cu adevărat.
”Pădurea. Și acolo ninge. Mereu. Și animalele trebuiseră să se adapteze.”

Brusc și-a adus aminte aproape tot visul. Un șoc electric i-a fulgerat corpul și a rămas fără respirație. Ani de zile își amintise doar fragmente, mici bucăți de sticlă, colorate și sclipitoare. Știuse că tabloul avea să fie viu, dar surpriza fusese neașteptată. Deja frigul nu o mai interesa. Îmbrățișa fulgii, dansa laolaltă cu ei prin cameră.

S-a dezbrăcat. Avea corpul alb.

A stins lumina. Și-a aprins o nouă țigară.
În fața ferestrei se strânsese multă zăpadă. Și-a trecut mâna prin ea, entuziasmată. ”Animalele acelea nu au cum să existe. Au aripi. Ochii lor sunt colorați și se hrănesc numai cu frunzele din centrul grădinii. Nu le curge sânge prin trup. Și Pădurea... În visul meu ea călătorește. Mereu e în altă parte. Pe un munte, pe o insulă sau chiar în aer. E minunat!”

Și-a dat seama ca va muri dacă nu închide fereastra.
Șocul trecuse. Era total înghețată, fumase mai multe țigări și zăpada nu contenise să se înmulțească.

După un duș fierbinte, totul devenise clar. Fiecare detaliu. Ani de vise, ani de frânturi, ani de căutări. Începuse să o intereseze mai mult viața nopții, se culca devreme doar pentru a visa Pădurea. Dar Pădurea nu-i apărea decât rar. Mai rar decât și-ar fi dorit.

Șosetele ei erau deosebite. Și le croșetase singură, din lână fină, intens colorată. Avea o întreagă colecție, cu modele din vise. A încălțat o pereche onirică, niciodată purtată.
S-a îmbrăcat gros.
Și-a pieptănat părul.
Cafeaua îmblânzise ambianța. O ajuta să se concentreze.

Înspre amiază umpluse jumătate din carnet. Fusese cel mai scump din papetărie. Era de o calitate exemplară. Amețea de plăcere când mângâia câte o foaie. Nu se compara cu nimic senzația. Nici măcar degetele unui bărbat priceput nu o făceau să tremure mai tare decât atingerea filelor și mirosul dulceag de celuloză tratată în lichide parfumate.

Acum stiloul făcea dragoste cu foile. Se năștea povestea. Acea poveste. Unica. Singura pe care și-a dorit vreodată să o citească.
Își imaginase altfel momentul când va reuși să își amintească. Și credea că îi va fi extrem de greu să scrie. Dar cuvintele picurau din gândurile ei, direct pe file.

Afară ningea în continuare la fel de puternic. Nu o interesa. Putea să ajungă zăpada până la etajul 4, unde stătea ea, într-un apartament vechi, construit de nemți, în interbelic. Era unul dintre puținele rămase în picioare. Comuniștii dărâmasera cea mai mare parte din ele. Fusese al străbunicului său. Câteva generații din familia ei se născuseră și trăiseră între acești pereți. Iubea acel apartament.

Știa că dacă se va opri din scris mai mult de câteva minute, va fi pierdută. Totul se va termina. Povestea va fi uitată.

Senzație ușoară de ireal, când a văzut trei țigări aprinse în scrumieră,care păreau a se fuma singure. Jarul din capăt se aprindea, apoi pălea și fumul se împrăstia în jur. Dacă...

va urma 2, 3, 4, 5

luni, 13 februarie 2012

Stieg Larsson: end of (a) Millennium

cum tot ce-i bun are un sfârșit, așa s-a terminat și seria lui Stieg Larsson, Millennium. peste 2000 de pagini de drog pur. am devorat cu uimire, curiozitate, amuzament, tristețe, scârbă și pasiune, toate cele trei volume și verdictul meu nu poate fi decât: cel mai bun thriller/mistery/police pe care l-am citit vreodată. e adevărat, nu am citit prea multe, dar oricum, semnificativ. o să mă alătur și eu celor care laudă seria și celor care deplâng moartea prematură a autorului, care plănuise o serie de 10 volume, dintre care, cum bine se știe, au apărut doar trei și după cum se pare, mai există o a parta carte, terminată pe trei sferturi, despre care iubita lui afirmă că o va finisa. aștept cu nerăbdare. dar oricum, celelalte șase volume nu vor exista niciodată. acesta este un motiv de tristețe.

rar mi se întâmplă să intru atât de mult într-o poveste, să mă atașez de personaje și să îmi doresc laolaltă cu ele ca anumite mistere să se rezolve. e o senzație unică, e ca și cum ai mai trăi o viață (bine zicea Radu Paraschivescu într-un interviu recent, că fiecare carte pe care o citești e o altă viață pe care o trăiești). aici se vede măiestria unui scriitor, în felul în care te face să îți dorești să citești mai departe, îți crează dependență față de personaje și de lumea lor.


am auzit oameni spunând : romanele de genul acesta sunt de mâna a doua, nu le pot egala pe cele ale marilor scriitori, canonici, să le zic astfel. eu îndrăznesc să spun că da, e o cu totul altă treabă, dar că e extrem de dificil să scrii un fantasy foarte bun sau un thriller/polițist care să îți creeze impresia de mind fuck. e adevărat, Stieg Larsson nu are poeticitatea lui Salman Rushdie, nu a stat să își sculpteze frazele, dar a dat naștere unui nou stil de roman polițist, cunoscuta serie nordică, seria neagră. a abordat un stil aproape jurnalistic, corect, direct , simplu și cele două mari calități, care după a mea părere fac romanele extraordinare sunt : personajele,cu povestea lor proprie, cu mici detalii de caracter, migălos conturate, pe care le iubești și le detești, dar de care te atașezi și complexitatea aproape epopeică a acțiunii, derularea faptelor pe mai multe planuri, care pe mine m-a făcut la un moment dat să nu mai înțeleg ce se întâmplă, cine cu cine se iubește, care e killerul și până unde se poate întinde povestea. însă la sfârșit toul se așează, fiecare detaliu se leagă și fiecare își primește pedeapsa sau răsplata. este o serie tulburătoare, plină de orori, dar la sfârșit, ai sentimentul de triumf, al celui care e de partea binelui.


am învățat și câteva chestii practice:
-analiza consecințelor, deseori invocată de Lisbeth, care presupune să te gândești de mai multe ori înainte să faci ceva și să iei în calcul că orice faptă are consecințe, bune sau rele.
-nimeni nu e nevinovat
-rahatul iese mereu la suprafață și plutește
-o carte trebuie scrisă cu devotament și cu gândul la adevăr
-să nu te pui cu hackerii !!!!!!
-să nu subestimezi sadismul și puterea cuiva de a îți face rău
-o idee interesantă de a fura fără a fi prins(extrem de greu de pusă în practică, din păcate)
-don`t fuck with media
-pericolul iminent sporește atracția între două persoane
-privește dincolo de aparențe
-să nu fi prost
-să nu te lași manipulat
-să ai principii
- ar mai fi, însă mă opresc aici: cafeaua e importantă. la fel, sendvișurile. și ciocolata.


o să mai scriu despre aceste cărți și despre autorul lor, poate chiar un text cât se poate de documentat și mult mai lung. un eseu.

închei prin a îmi declara public admirația față de Lisbeth Salander. este femeia pe care o admir cel mai mult în momentul de față. e puternică, inteligentă, hotărâtă, bizară, nonconformistă, independentă, are principii, e dură, are tatuaje faine și e deosebit de senzuală și frumoasă. păcat că ea nu există în realitate.
ca o paranteză, cele două actrițe care o interpretează în film (are două versiuni, suedeză și americană), sunt foarte tari!
citiți!

sâmbătă, 11 februarie 2012

Dimineața regăsită (poem)


La patru dimineața ascunși de aburi
Gătim clătite cu brânză și le mâncam cu lapte
Eram toți cei ce fumaseră o țigară
Cu umbrele și supraviețuiseră cu greu
Acum puteam bea un ceai cu însuși Dumnezeu
Fiert in cenușa din coada unei comete
În zbor spre un Univers paralel
În care la patru dimineața noi găteam clătite
Dar nu cu brânză ci simple și le mâncam
Cu miere regăsită într-un borcan în tindă

În boxe în surdină cânta la saxofon
Copilul cu urechi de mandolină
Îl acompania la orgă un bețiv
Care purta mănuși din crinolină

Știam că în unghere stau pitulați gândaci
Cu aere de mari degustători de ziduri
Și că un șoricel pândea timid o clipă
Din care să culeagă un timp de ros clătita
Și mai știam că poate departe de căldură
Stau înghețați în blănuri de urs polar pârlit
Vreo doi pescari la copcă cu fețele senine
Ce așteptau să tragă vreun pește mai smintit
Și poate vreo șopârlă într-o pădure ninsă
Tot caută frenetic vreun animal anemic
Și prin a lui vărsare de sânge nevrăjit
Ea să-și primească încă o zi sub cerul mistic
Și poate vreo poetă cu pielea de hermină
Își tatuează criptic sub buză un poem
Pe care să-l primească direct pe arsa limbă
Toții visătorii care o vor gusta peren

Dulceața ne coboară în sânge și plutim
Drogați de sunet calm ce șiroiește în casă
Stăm siblic tolăniți în perne și povestim
Amfitrion ne este frumusețea-crăiasă

cronica de concert Cap de Craniu


cronica este pe siteul Let`s Rock, aici.
cum unii dintre voi știu, de ceva vreme scriu pentru acest site diverse cronici de albume sau concerte. daca e cineva interesat, poate să le caute pe site. sunt semnate Vali C. sau Valentin. Vă recomand călduros și cronicile/ galeriile foto/recenziile celorlalți colegi. Sunt oameni extraordinari și pasionați. Tot ce facem este nonprofit, din dragoste pentru mișcarea rock/metal. pentru popularizarea siteului m-am hotărât ca de acum înainte să pun pe blog linkuri către diversele cronici pe care le voi scrie.
Keep on rocking!

miercuri, 1 februarie 2012

Terminus Paradis


”Sunt colonelul Burcea, am pula de un metru și o sa vă fut”
”Suntem răi, suntem tatuați”
”Porcii se omoară între ei pentru o coajă de dovleac. La fel ca și oamenii. Nu e animal mai asemănător omului decât porcul.”

Terminus Paradis (1998), al inegalabilului Lucian Pintilie, este un film greu de înțeles, ca mai toate filmele sale, ”Balanța”, ”Reconstituirea” sau ”Dupa-amiaza unui torționar”. E un film dur, fără ocolișuri, un scenariu puternic semnat de unul dintre marii scriitori contemporani, Radu Aldulescu în colaborarea cu Lucian Pintilie. Multe scene sunt absolut aiuritoare, aproape neverosimile, carnavelești, absurde (cum e scena revederii dintre cei doi frați, Mitu și Nicu, venit din America).


S-a spus că reprezintă viața din România, dar e mai mult decât atât, este analiza unei obsesii, ajutată de decorul gri al Bucureștiului post-comunist și de pitoreștile personaje ale mahalalei și armatei. Mitu, un tip cu probleme, oaia neagră a familiei, frustrat suparat ,pe tatăl său, dar cinstit, hotărât și căruia nu îi poate sta în cale nimic, se afundă în psihoză din ce în ce mai mult. Alienarea lui se produce fragmentar, dar sigur și deznodământul este tragic, punctat de urme de nostalgie, religie și sictir. Norica este fata care nu înțelege și este declanșatorul furiei. Ea nu înțelege că este iubită, nu îl înțelege pe Mitu, nu îi înțelege capacitatea de a trece peste orice, iar el se întoarce mereu la ea, fără să țină cont de urmări. Vine zâmbind, vine cu tancul (scena este epică), iar apoi vine cu pușca. Vine și rupe un scaun, apoi dărâmă crâșma, ca ultima dată să îl omoare pe cel care îi stătea în cale. Are o idee și se ține de ea, în ciuda a orice. Zâmbetul lui este edificator. Este zâmbetul unui îndrăgostit, dar și al unui om puternic. Norica înțelege când deja e prea târziu.


Mahalaua, bâlciul, armata, crâșma mizeră, apartamentele ceaușiste dărăpănate, vise aruncate la gunoi, limbaj licențios, poveste puternică, actori mari (este trist să îi vezi jucând azi în telenovelele de căcat de la Acasă) , o doză de suprarealism, o doză mare de realism, o poveste de dragoste, crimă, thriller, faze memorabile.
Un film total. Singurul regret este că nu a avut un buget mai mare, pentru a putea fi tehnic mai bine pus la punct. Dar asta contează mai puțin. Unul din marile filme românești post-comuniste.