luni, 13 februarie 2012

Stieg Larsson: end of (a) Millennium

cum tot ce-i bun are un sfârșit, așa s-a terminat și seria lui Stieg Larsson, Millennium. peste 2000 de pagini de drog pur. am devorat cu uimire, curiozitate, amuzament, tristețe, scârbă și pasiune, toate cele trei volume și verdictul meu nu poate fi decât: cel mai bun thriller/mistery/police pe care l-am citit vreodată. e adevărat, nu am citit prea multe, dar oricum, semnificativ. o să mă alătur și eu celor care laudă seria și celor care deplâng moartea prematură a autorului, care plănuise o serie de 10 volume, dintre care, cum bine se știe, au apărut doar trei și după cum se pare, mai există o a parta carte, terminată pe trei sferturi, despre care iubita lui afirmă că o va finisa. aștept cu nerăbdare. dar oricum, celelalte șase volume nu vor exista niciodată. acesta este un motiv de tristețe.

rar mi se întâmplă să intru atât de mult într-o poveste, să mă atașez de personaje și să îmi doresc laolaltă cu ele ca anumite mistere să se rezolve. e o senzație unică, e ca și cum ai mai trăi o viață (bine zicea Radu Paraschivescu într-un interviu recent, că fiecare carte pe care o citești e o altă viață pe care o trăiești). aici se vede măiestria unui scriitor, în felul în care te face să îți dorești să citești mai departe, îți crează dependență față de personaje și de lumea lor.


am auzit oameni spunând : romanele de genul acesta sunt de mâna a doua, nu le pot egala pe cele ale marilor scriitori, canonici, să le zic astfel. eu îndrăznesc să spun că da, e o cu totul altă treabă, dar că e extrem de dificil să scrii un fantasy foarte bun sau un thriller/polițist care să îți creeze impresia de mind fuck. e adevărat, Stieg Larsson nu are poeticitatea lui Salman Rushdie, nu a stat să își sculpteze frazele, dar a dat naștere unui nou stil de roman polițist, cunoscuta serie nordică, seria neagră. a abordat un stil aproape jurnalistic, corect, direct , simplu și cele două mari calități, care după a mea părere fac romanele extraordinare sunt : personajele,cu povestea lor proprie, cu mici detalii de caracter, migălos conturate, pe care le iubești și le detești, dar de care te atașezi și complexitatea aproape epopeică a acțiunii, derularea faptelor pe mai multe planuri, care pe mine m-a făcut la un moment dat să nu mai înțeleg ce se întâmplă, cine cu cine se iubește, care e killerul și până unde se poate întinde povestea. însă la sfârșit toul se așează, fiecare detaliu se leagă și fiecare își primește pedeapsa sau răsplata. este o serie tulburătoare, plină de orori, dar la sfârșit, ai sentimentul de triumf, al celui care e de partea binelui.


am învățat și câteva chestii practice:
-analiza consecințelor, deseori invocată de Lisbeth, care presupune să te gândești de mai multe ori înainte să faci ceva și să iei în calcul că orice faptă are consecințe, bune sau rele.
-nimeni nu e nevinovat
-rahatul iese mereu la suprafață și plutește
-o carte trebuie scrisă cu devotament și cu gândul la adevăr
-să nu te pui cu hackerii !!!!!!
-să nu subestimezi sadismul și puterea cuiva de a îți face rău
-o idee interesantă de a fura fără a fi prins(extrem de greu de pusă în practică, din păcate)
-don`t fuck with media
-pericolul iminent sporește atracția între două persoane
-privește dincolo de aparențe
-să nu fi prost
-să nu te lași manipulat
-să ai principii
- ar mai fi, însă mă opresc aici: cafeaua e importantă. la fel, sendvișurile. și ciocolata.


o să mai scriu despre aceste cărți și despre autorul lor, poate chiar un text cât se poate de documentat și mult mai lung. un eseu.

închei prin a îmi declara public admirația față de Lisbeth Salander. este femeia pe care o admir cel mai mult în momentul de față. e puternică, inteligentă, hotărâtă, bizară, nonconformistă, independentă, are principii, e dură, are tatuaje faine și e deosebit de senzuală și frumoasă. păcat că ea nu există în realitate.
ca o paranteză, cele două actrițe care o interpretează în film (are două versiuni, suedeză și americană), sunt foarte tari!
citiți!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu