marți, 14 februarie 2012

Fata cu părul de zăpadă (1)


În noaptea aceea ninsese mai mult ca niciodată.

Magda s-a trezit cu oasele îmbibate de frig. Visase din nou acea pădure și în zvârcolirea trupului ei, pătura se scursese pe podea și ea se chircise într-un colț, transpirată. Hainele se lipiseră de corp și fiorii de gheață au trezit-o. Încă nu se luminase afară. Și-a aprins o țigară, din pachetul de lângă pat și a meditat cu voce tare. ”Până ce nu voi descoperi taina, nu voi avea nopți liniștite. Dar unde este pădurea? Există măcar, sau e doar în mintea mea?”
S-a ridicat și a aprins lumina. Aceași cameră aranjată cu gust, puțin cam neîngrijită. A deschis fereastra. În câteva secunde, un val violent de fulgi a izbit-o. Ningea cu adevărat.
”Pădurea. Și acolo ninge. Mereu. Și animalele trebuiseră să se adapteze.”

Brusc și-a adus aminte aproape tot visul. Un șoc electric i-a fulgerat corpul și a rămas fără respirație. Ani de zile își amintise doar fragmente, mici bucăți de sticlă, colorate și sclipitoare. Știuse că tabloul avea să fie viu, dar surpriza fusese neașteptată. Deja frigul nu o mai interesa. Îmbrățișa fulgii, dansa laolaltă cu ei prin cameră.

S-a dezbrăcat. Avea corpul alb.

A stins lumina. Și-a aprins o nouă țigară.
În fața ferestrei se strânsese multă zăpadă. Și-a trecut mâna prin ea, entuziasmată. ”Animalele acelea nu au cum să existe. Au aripi. Ochii lor sunt colorați și se hrănesc numai cu frunzele din centrul grădinii. Nu le curge sânge prin trup. Și Pădurea... În visul meu ea călătorește. Mereu e în altă parte. Pe un munte, pe o insulă sau chiar în aer. E minunat!”

Și-a dat seama ca va muri dacă nu închide fereastra.
Șocul trecuse. Era total înghețată, fumase mai multe țigări și zăpada nu contenise să se înmulțească.

După un duș fierbinte, totul devenise clar. Fiecare detaliu. Ani de vise, ani de frânturi, ani de căutări. Începuse să o intereseze mai mult viața nopții, se culca devreme doar pentru a visa Pădurea. Dar Pădurea nu-i apărea decât rar. Mai rar decât și-ar fi dorit.

Șosetele ei erau deosebite. Și le croșetase singură, din lână fină, intens colorată. Avea o întreagă colecție, cu modele din vise. A încălțat o pereche onirică, niciodată purtată.
S-a îmbrăcat gros.
Și-a pieptănat părul.
Cafeaua îmblânzise ambianța. O ajuta să se concentreze.

Înspre amiază umpluse jumătate din carnet. Fusese cel mai scump din papetărie. Era de o calitate exemplară. Amețea de plăcere când mângâia câte o foaie. Nu se compara cu nimic senzația. Nici măcar degetele unui bărbat priceput nu o făceau să tremure mai tare decât atingerea filelor și mirosul dulceag de celuloză tratată în lichide parfumate.

Acum stiloul făcea dragoste cu foile. Se năștea povestea. Acea poveste. Unica. Singura pe care și-a dorit vreodată să o citească.
Își imaginase altfel momentul când va reuși să își amintească. Și credea că îi va fi extrem de greu să scrie. Dar cuvintele picurau din gândurile ei, direct pe file.

Afară ningea în continuare la fel de puternic. Nu o interesa. Putea să ajungă zăpada până la etajul 4, unde stătea ea, într-un apartament vechi, construit de nemți, în interbelic. Era unul dintre puținele rămase în picioare. Comuniștii dărâmasera cea mai mare parte din ele. Fusese al străbunicului său. Câteva generații din familia ei se născuseră și trăiseră între acești pereți. Iubea acel apartament.

Știa că dacă se va opri din scris mai mult de câteva minute, va fi pierdută. Totul se va termina. Povestea va fi uitată.

Senzație ușoară de ireal, când a văzut trei țigări aprinse în scrumieră,care păreau a se fuma singure. Jarul din capăt se aprindea, apoi pălea și fumul se împrăstia în jur. Dacă...

va urma 2, 3, 4, 5

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu