miercuri, 15 februarie 2012

Fata cu părul de zăpadă (2)


...era un vis?

Posibilitatea de a visa în continuare o tulbură. I se mai întâmplase de câteva ori acest lucru. Fusese la un pas de a se apuca de scris sau de a termina de scris, în funcție de vis, și apoi totul devenea carnavelesc. Animalele se transformau în statui, ea era mică și avea pielea ciocolatie, pădurea devenea un oraș suprapopulat. Dar de data asta fusese prea realist. Își amintea de frig, apoi de baia fierbinte și avea în față carnetul ei cel prețios. Cel mai important, știa. Existau totuși metode de a afla.

Magda locuia singură în apartament, de câțiva ani. Părinții ei se retrăseseră la țară odată ce ea a intrat la facultate. Încă din tinerețe visaseră un loc numai al lor, cu o casă, curte și o grădină cu pomi, cu câteva zarzavaturi, flori de îngrijit și fructe de cules. Erau la pensie și se simțeau mai fericiți ca niciodată. Magda era singurul lor copil și o făcuseră destul de târziu. Era tot ce aveau mai bun. Ei nu știau decât vag despre visele Magdei și ea încetase a le mai povesti despre ele, de cum intrase în adolescență. Erau oameni înțelegători și educați, dar aveau superstiții și ea nu voia să îi sperie. Oricum nu aveau ce face, nu o puteau ajuta să-și amintească.

La nașterea Magdei, doctorul și moașa fuseseră uimiți de pielea ei albicioasă. La început au crezut că e vreo boală, dar cu timpul și-au dat seama că nu e nimic în neregulă cu ea, din punct de vedere medical era perfect sănătoasă, doar că la suprafață, avea o deosebită paloare. Anii trecuseră și ea se dezvoltase normal. Pielea ei rămăsese în continuare mai albă decât a celorlalți, fapt care îi crease probleme în copilărie, când ceilalți copii râdeau de ea, dar odată ce devenise femeie, a întors lucrurile în favoarea ei. Băieții o considerau deosebită și unică. Îi descopereau frumusețea cu accent de basm.

O altă bizarerie era că trupul ei nu avusese niciodată alunițe sau alte semne distincte și rănile păreau a se vindeca fără să lase în urmă cicatrice vizibile. În unele locuri, dacă te uitai cu atenție, puteai observa o mică diferență de culoare. Trupul ei era ca zăpada prin care pășeai, iar la următoarea ninsoare urmele pașilor se acopereau și locul părea neatins.

Magda medita. Trecuseră secunde bune de la descoperirea ei și o ușoară umbră de tristețe îi acoperise ființa. Nu voia decât să își ducă povestea până la capăt, nu avea nevoie decât de câteva semne pe hârtie care să îi aducă liniștea dorită. Avea 26 de ani. Primul vis îl avusese în urmă cu aproape 20 de ani. Inițial nu i se păruse nimic neobișnuit, doar un vis frumos din care nu își amintea mai nimic. Apoi trecuseră câteva luni, timp în care visase alte lucruri, normale și deloc demne de reamintit. Apoi visul revenise, cu alte detalii. Când a împlinit 14 ani, în acea noapte, visase primul animal cu aripi și cu ochii colorați intens. Visase deja de douăzeci de ori Pădurea. Acum, putea număra peste 60 de vise, mici fragmente, mici bucăți de puzzle sau de sticlă colorată, care puse laolală întregeau un tablou, creau o poveste. De-a lungul anilor, se întâmplase la fel: un vis cu Pădurea, săptămâni de vise banale, iar pădurea, vise banale. Cel mai tare suferise când, în primul an de facultate, nu visase deloc Pădurea. Se simțea abandonată, deznădăjduită, începuse să își piardă speranța că visul va reveni sau că va reuși vreodată să afle totul. În acea perioadă se îndrăgostise pentru prima dată.

Stătea cu capul plecat și privea când înspre țigările aprinse, pe care știa că le aprinsese chiar ea, când înspre fraza lăsată neterminată. Trebuia să facă repede ceva, altfel totul s-ar fi prăbușit. Luă o țigară din scrumieră și trase un fum puternic. Se simți relaxată. Apoi își dezgoli umărul drept și apăsă cu putere jarul aprins de pielea albă.

va urma 1, 3, 4, 5

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu