vineri, 17 februarie 2012

Fata cu părul de zăpadă (4)


Se ridică de pe scaun și își îndreptă pașii înspre fereastră. Ningea în continuare cu flori de gheață peste un pământ căruia nu-i păsa de frumusețea lui. Ignoră durerea din umăr. ”Azi voi simți pentru prima dată acea pace despre care vorbesc oamenii.”

Își umplu ceașca cu cafea fierbinte din espressorul imoral de scump, fără a cărui licoare nu ar putea trăi. Își simțea degetele calde și își trecu mâna prin păr. Pe birou căzu un fir alb. Zâmbi încurcată. ”Îmbătrânesc”. Stiloul răspândea un miros plăcut de cerneală în timp ce se unduia pe pagina albă a carnetului. Literele se aliniau în fraze lungi. Păreau rune inscripționate pe o sabie vikingă îmbăiată în sânge. Cerneala era sângele pe care îl sarifica timpului pentru a îl îmblânzi și a-i da răgazul să ducă la capăt povestea.

Nu se opri din scris până ce ultima filă nu fu umplută. Era miezul nopții. Suflă ușor și ultima propoziție se uscă, jertfindu-și seva. Scrumiera gemea de mucuri de țigară. Își aprinse încă una. Se simțea liberă. Putea respira în pace. Dar, cu ultimul cuvânt adăugat, din memoria ei s-a șters orice urmă de amintire a Pădurii și odată cu ea , a pierit și acea durere din piept, care o neliniștea de fiecare dată când încerca să își amintească. Era pace. Deschise carnetul și mângâie paginile, acum însemnate. Un fior îi încălzi pântecul. Povestea era acolo.

Deschise un sertar al biroului, căptușit cu dosare. Le scoase pe rând și le desfăcu. Erau pline cu hârtii, desene, mâzgălituri, schițe, tabeluri, cifre, calcule, fotografii. Câteva scrisori. Se putea observa că unele dintre ele erau vechi de cel puțin 15 ani. Scrisul era diferit, dar o parte din litere erau la fel. Era scrisul Magdei care evoluase în timp, de la scrisul de fetiță, ajungând la scrisul de femeie tânără. Era deosebit de îngrijit, caligrafia fiind deosebită. Aici erau strânse fragmente de vise, notate imediat după trezire, calcule referitoare la persistența viselor, durata lor și cât de des se iviseră în subconștientul ei treaz, în timp ce ea dormea. Încercări de rezolvare a puzzelului. Nereușite. Știa pe dinafară tot ce era scris pe fiecare bucățică de hârtie. Puse laolaltă nu aveau niciun sens. Păreau imagini dintr-un roman fantasy sau chiar frânturi din halucinațiile unui schizofrenic. Lipsea ceva care să le lege, să le dea o formă. Acele legături fuseseră găsite și tot visul ei era povestit pe larg, detaliu cu detaliu, între paginile carnetului auriu.

Deschise și ultimul dosar, cel aflat pe fundul sertarului. Se ivi un mic manuscris, frumos legat, ale cărui pagini conțineau formule matematice, desene ale unui aparat, un gadget nenumit și ceea ce părea o demonstrație a unei teorii complexe și câteva note despre cum ar trebui utilizat aparatul. Dosarul mai conținea și câteva zeci de file. Era listată corespondența ei digitală cu Daiki. Manuscrisul era schița unui aparat pe care îl inventase tânărul japonez. Doar Magda și el știau de existența lui. Era deosebit de valoros. Discutaseră pe larg despre ce s-ar fi întâmplat dacă aparatul ar fi îndeplinit toate funcțiile pentru care era creat. Ar fi fost o descoperire uluitoare.

Era o descoperire uluitoare. Magda puse la loc toate dosarele și se îndreptă spre pat. Alături de pat era o noptieră micuță. Un aparat ciudat zăcea acolo. Arăta ca un telefon mobil, doar că avea ecranul foarte mic, doar câteva butoane și un difuzor complex. Odată activat, ecranul se aprindea și din el pornea o hologramă ce se întindea pe tot tavanul. Nu era o imaginea clară, ci multiple forme colorate care se mișcau în continuu. De asemenea emitea sunete foarte joase, pe care le puteai auzi doar dacă erai atent. Dar scopul nici nu era să se audă prea tare. Erau ultrasunete pe care creierul le percepea și care creau conexiuni nebănuite între sinapse. Cu o seară înainte, Magda testase pentru prima dată aparatul. Îl primise printr-un colet special, securizat, direct din Japonia. Daiki îl asamblase cu mâna lui. Era rezultatul unui studiu extrem de elaborat care se întinsese pe un deceniu.
Magda deschise skypeul și trimise la adresa beyond_the dream un mesaj: ”It`s dream time!”

Înainte să se pună în pat, cu o seară înainte, o Magda emoționată stinsese toate luminile și izolase camera în așa fel încât nici cel mai mic sunet să nu pătrundă din afară și întunericul să fie total. Apoi pornise aparatul și s-a pus la somn, stând pe spate. Scopul aparatului era ca, odată intrată în REM, imaginile de pe tavan să se oglindească în pleoapele ei și sunetele să activeze stimuli din creierul ei. Pe scurt, visul ar fi devenit neîntrerupt de alte fragmente de vise și în momentul trezirii ar fi trebuit să și-l reamintească complet. Subtilitatea era că aparatul înlesnea apariția unui anumit vis. Cel care o interesa pe Magda.
Funcționase. Acum că terminase de scris, a redeschis skypeul și a mai trimis un mesaj la aceași adresă, beyond_the_dream: ”It worked. You`re a genius! I`m happy!”
Se îndreptă apoi spre baie.

Voia o baie fierbinte. Aprinse lumina și se privi în oglindă. Scoase un țipăt ascuțit. Părul ei era total alb, în afară de o șuviță, ce-și păstrase culoarea originală.

Atunci înțelese totul. Într-o clipă, și ultima șuviță i se transformă într-un alb imaculat.

Afară ningea în continuare.

va urma 1, 2, 3, 5

*notă: fotografie, Tim Walker

4 comentarii:

  1. o povestire momentan. mai urmeaza 2 parti maxim. dar cand o sa pun la punct toate detaliile, poate se va dezvolta in ceva mai elaborat.

    RăspundețiȘtergere