duminică, 19 februarie 2012

Fata cu părul de zăpadă (5)


Pădurea era un labirint de mistere în care trăiau animale mitice, adaptate condițiilor de vis și multiplelor schimbări prin care trecea peisajul. Toate aveau aripi largi, de sticlă și ochii colorați, care străluceau în noapte. Erau nemuritoare și nu se înmulțiseră niciodată. Nu îmbătrâneau și nici nu se ucideau unele pe altele. În mijlocul pădurii era o grădină în care nu ningea niciodată și în care creștea iarbă și copacii aveau frunze cu diferite gusturi, cu care se hrăneau toate animalele. Păsările cântau în coruri, melodii compuse cu mult talent. Animalele trăiau în pace și comunicau unele cu altele cu ajutorul ochilor, care nu erau doar frumoși estetic, ci transmiteau stările de spirit și ideile celui ce privea. Erau animale de diferite mărimi, cu blănuri groase și extrem de curate. Prin trup nu le curgea sânge, ci un lichid special, de culoare roșie, care le conserva organele și împiedica îmbătrânirea. Nu existau boli și nici neînțelegeri. Fiecare turmă, cireadă, stol de păsări, avea teritoriul ei, bine delimitat și se mulțumea cu atât. Animalele își făceau vizite. Fiecare animal era magic și avea forțe deosebite, care țineau Pădurea în viață și rezista schimbărilor de altitudine, climat sau chiar călătoriilor în timp.

Era o adevărată epopee.

Magda recitea povestea. Era mai mult decat orice opera de imaginatie la care s-ar fi gandit. Visul este adevaratul mister al vieții. Daca înțelegi visele, tainele lumii ți se deschid și tot ce era ferecat se arată.

Cu cât citea, înțelegea cât de greu ar fi fost pentru cineva să creadă că toate întâmplările, de la crearea Pădurii până acum, putuseră fi imaginate de subconștientul ei, în timp ce dormea, și nu o operă literară, imaginată de un scriitor genial. Poate pentru altcineva nu ar fi însemnat nimic, însă pentru ea, faptul că a reușit să extragă din hăul fără de sfârșit al minții sale, acel vis ce se repetă de 20 de ani și să-l redea tot pe hârtie, în condițiile în care un om normal își amintește 10% din ce a visat, era pe lângă liniștea sufletească și pacea mintală, cea mai mare reușită a vieții ei de până acum. Își dădea seama cât de importantă era descoperirea lui Daiki. Și își mai dădea seama că lumea nu e pregătită pentru așa ceva. Nu toți ar fi putut înțelege. Și mulți s-ar fi speriat de propria lor minte.

Prin Pădure se plimba adesea o fată. Ea era stăpâna Pădurii și cea care crease totul. Ea știa fiecare copac, fiecare frunză, fiecare animal, pasăre, gâză. Toate o respectau și ea era bună cu toate. Pământul se dădea la o parte din calea ei și ea levita deasupra lucrurilor, fără să le atingă și fără să se murdărească. Ea era cea mai frumoasă ființă din acel Univers, puterea ei era nelimitată și voința ei devenea faptă de îndată ce își dorea ceva. Ea era dreaptă și blândă și toate ființele o iubeau. Gândurile ei erau curate, însă din când în când stările ei sufletești se schimbau. Când era veselă, Pădurea era plină de viață, totul era verde și orhideele, mari cât copacii, înfloreau și aerul devenea aromat. Era vară. Atunci, Pădurea zbura prin aer și călătoria era minunată. Când se simțea singură, verdele se transforma în maro, copacii își pierdeau frunzele, florile se ofileau și animalele își încetineau pașii. Era toamnă. Și Pădurea se muta pe un câmp întins și atâta pustiu era în jur, încât Pădurea părea părăsită. Când era tristă, din părul fetei curgea zăpadă și pe unde trecea, începea să ningă. Animalele își strângeau aripile, își creșteau blană groasă și se retrăgeau în bârloguri. Era iarnă. Pădurea se muta pe un munte înalt. Fiecare anotimp putea durea mii de ani, ani care în Universul oniric, aveau altă lungime decât o știm noi. Era o altă lume. O lume în continuă schimbare, în funcție de capriciile fetei.

Magda înțelesese. Ea era Fata Cu Părul De Zăpadă, cea care trăia în două lumi. Se ridică în picioare și porni spre fereastră. Privi cu nesaț. I se dezvălui în fața ochilor o panoramă pe care aproape o uitase. Văzu un deal înverzit, plin de copaci. O vulpe alerga. Se opri și întoarse privirea. Lumina bătea în ochii ei și aceștia păreau colorați. Era prima ei amintire, din casa bunicii privise pe fereastră și văzuse ceva ce avea să îi rămână în minte mulți ani. Culoarea, copacii, vulpea. Nu avea mai mult de 2 ani. Acum vedea aievea totul.

Își trecu mâna prin păr, trecu pe lângă birou și luă carnetul, pe care îl mângâie melancolică și îl puse cu grijă într-un loc unde nu avea să îl găsească nimeni, alături de aparatul ciudat și toate acele dosare. Seif de vise regăsite.

Se așeză apoi pe scaun și își aprinse o țigară. Mângâia cu delicatețe un câine alb, ale cărui aripi se odihneau sub blană.

Nu era nici vis, nici realitate. În apartament ningea.

sfârșit. 1, 2, 3, 4

notă: foto, Tim Walker

2 comentarii:

  1. "Era o adevarata epopee"???!! Poate prostopopee.

    RăspundețiȘtergere
  2. eh, fiecare are dreptul la o parere, chiar idioata. :)

    RăspundețiȘtergere