vineri, 30 martie 2012

Clătite cu dulceață de fragi (poem)


eu jucându-mă. nimic serios. have fun :)

Hello! Ai fost cumva
Azi la cules de fragi?
Ai ochii dulci și buze dragi...
Dacă te-aș săruta, cu siguranță
În vis mi-ar apărea clătite cu dulceață.

Hello! Din miile de clipe
De ce-ai oprit doar clipa dezgolită
De orice urmă de clătită?
Și cum de fragii i-ai vândut
Pe o monedă, nu pe un sărut?

Hello! Și eu care credeam
Că anotimpul fragilor revine,
Fără sclipiri de vorbe spadasine!
Când să degust clătita cu dulceață
Mi-ai zis că vremea e să mă trezesc la viață!

duminică, 25 martie 2012

Dumnezeu ascultă rap


dacă nu mă credeți ascultați ultimele albume:

1.Haarp Cord- Dragoste sau frică,
2.Cedry2k - Clipa Schimbarii-2012
3.Dragonu ak47 - adio 47 omul vechi - 2011
4.creTzu_-_Echilibru -2010
5.Sisu - Temnita Luminii 2011
... și altele, dar pe astea le-am ascultat eu zilele astea.


Faptul că l-au descoperit pe Dumnezeu e un lucru bun, atâta timp cât acest lucru i-a făcut oameni mai buni. Numai să nu devină habotnici sau prea mistici. Numai să nu îi văd cântând la Biserică și trăgând lumea de mânecă să le spună cât de bun e Dumnezeu. Atâta timp cât ei sunt pe calea cea bună și transmit prin muzica lor aceste lucruri, e foarte bine. Dar cred că omul trebuie să îl descopere singur pe Dumnezeu, dacă vrea și poate. Ateii să fie în continuare proprii lor dumnezeii. Agnosticii să fie și ei fericiți. Nu e treaba mea ce credințe au sau nu au ceilalți, însă cred că orice ar crede, dacă își țin părerile pentru ei și nu încearcă să le bage pe gât altora, e ok. Băieții ăștia nu par a face asta, ei doar vorbesc despre ce cred, ce au trăit, ce au simțit, despre schimbare. Dacă vă place rapul, eu zic că or să fie niște audiții plăcute.

Sunt destul de bune albumele și în asta intră și instrumentalul, beaturile, sampleurile etc. le tot ascult în ultimele zile. nu pot exact să îmi explic cum de raperii români se întorc cu fața către Dumnezeu. Poate anii de decadență și de paradisuri artificiale și-au pus amprenta. Se vede că oamenii citesc, au cunoștințe, fac rime bune. Mă îngrijorează puțin conspiraționismul lui Cedry2k, care vizează Masoneria și Noua Ordine Mondială, însă mă bucur că oamenii scriu și despre altceva decât despre femei, droguri și petreceri, precum mai cunoscuții lor colegi de generație. Nu dau nume, sunt tot timpul la radio și tv. Dar albumele fostului CTC-ist sunt peste cele ale colegului său Doc (care e și el peste tot, de când și-a lansat ultimul album; totuși trebuie să recunosc să îmi place tare mult piesa lui, Docfather, mai ales începutul)și mi-a plăcut că pe album recită o poezie de Topârceanu, Călimara. Un poet foarte underrated, pe nedrept considerat poet minor. Și o spune unul care a cam citit tot ce e mai bun în poezia lumii.


Dragonu, cunoscut ca fiind membru în Specii, îmi place cel mai mult dintre toți, dar asta nu înseamnă că ceilalți mai sus menționații, și alții (Eli, Flou Rege, Ceilalți, Cumicu, Raku) nu sunt buni. Dar el îmi pare cel mai autentic, fost/actual bagabond, consumator (fost?), dar cititor nu numai de cărți de poker. Cred că trece (toți trec) prin crize spirituale.


Sișu este de asemena un om schimbat, cel puțin ca rapper. Mult mai bun decât prietenul lui, Puya, fost coleg în La Familia, care e și mult mai prezent în media. Nici nu mai știu dacă e sau nu la pușcărie. Sper totuși să își depășească problemele și să se ocupe de muzică. Aștept cu nerăbdare un nou album Haarp Cord (Pacha Man, Sisu, Cedry2k și Dragonu). Au trecut deja 2 ani de la debut. Oricum eu de abia acum l-am descoperit. Mă bucur pentru asta.

Nu am mai ascultat rap de multă vreme, la modul serios. Dar băieții ăștia îmi plac.

Îmi e lene să pun linkuri. Căutați pe youtube, cred că o să vă placă ce veți auzi. Dacă vă place, susțineți artiștii!

sâmbătă, 24 martie 2012

Sorin Delaskela -Abisex


... sau cum să fuți ceața (mi-a plăcut mult această expresie din carte)

avem un metaroman, parte eseu nihilist, crud, cinic, încărcat de sarcasm, parte roman erotic, hrănit de o insațietate demnă de un decadent veritabil, cu coaie grele și amator de filozofie între așternuturi. Pe deasupra personajelor și a ideilor, plutește duhul poeziei, cea atât de plăcută ochiului iscoditor. Sorin Delaskela are mult talent, vede mai departe de ordinea generală a lucrurilor, lovește nemilos acolo unde trebuie, crapă vise, răstoarnă pudibonzii cu picioarele în aer, dar de aemenea, știe să mângâie, să aline și să creeze frumusețe. Recunosc că de multe ori m-am recunoscut în personajul principal, un alter ego al autorului din câte mi-am dat seama, dar nu atât în faptele sale, ci în ideile și modul lui de a privi viața. Citind, tresăltam de bucurie când acesta mai altoia, cu gândul sau cu fapta, vreo ființă care cerea cu tot dinadinsul acest lucru.

Mi-a plăcut foarte tare distincția pe care o face între un ratat și un neratat, ca să zic așa. Un ratat e cel care își pune în minte ceva și nu reușește, pe când unul care nu își pune nimic în minte și astfel, totuși în ochii lumii nu reușește, nu poate fi considerat un ratat. Așadar, chiar dacă nu a făcut mai nimic, din propriile lui spuse, personajul nu poate fi considerat un ratat, ci mai mult un cinic, un mizantrop care a pornit pe calea hedonismului și a cărui viață se învârte în jurul eternului feminin, mereu plăcut, adesea dezamăgitor. Se poate spune că el ”copilărește mai mult”.

Mi-a plăcut de asemenea galeria de personaje și personalități ( a nu se citi vipuri) care populează paginile cărții. Caractere, idei, fapte, interacțiune și comunicare la toate nivelurile, toate dau deliciul cărții. Personajele gândesc frust, se exprimă direct, fără ocolișuri, se face uz de cuvinte așa numite porcoase. De cele mai multe ori nu m-a deranjat limbajul, pentru că spre deosebire de douămiiști, Delaskela spune lucruri interesante și uzitarea unui limbaj dur accentuează ideile. Totuși, în unele momente, cele de o poeticitate ridicată, parcă nu se potriveau. Acum să nu credeți că în poezie mă deranjează cuvintele grele, nu, din contră, uneori sunt necesare, însă când nu e cazul, părerea mea e că strică. Din fericire momentele acestea au fost puține.

Am citit cartea cu mare plăcere, înghițind bucăți mici și am prelungit lectura. Asta nu înseamnă că nu se poate citit și dintr-o răsuflare, ba din contră, te poate prinde și numărul de pagini, redus, ajută la citirea rapidă a cărții. Dar eu am vrut să mă bucur mai mult, am vrut să digerez mai bine unele idei.

Pe această cale, țin să mulțumesc autorului, care chiar dacă nu mă cunoaște face-to-face, a avut amabilitatea să îmi trimită cartea.

De asemenea, mi-a plăcut în mod special coperta. Nu ezitați, e o carte care merită.

joi, 22 martie 2012

2 cronici de concert


1.Syn Ze Sase Tri. Lectia de dacologie

O nouă ediție Metal Under Moonlight, sub patronajul lui Titus Constantinescu, unul dintre cei mai activi oameni din underground, căruia îi mulțumesc cu această ocazie pentru invitație.

În nou deschisul club Ageless (fostul Tehnic Club, Calea Şerban Vodă nr. 213), o locație care mie mi-a plăcut, dar care mai are nevoie de mici ajustări, am participat la o adevărată ”lecție de dacologie”, ținută de trei trupe românești din aria pagan metal, An Theos, Ka Gaia An și Syn Ze Sase Tri, binecunoscute de metaliștii români, lucru evidențiat și de primirea călduroasă cu care publicul le-a întâmpinat. Au fost în jur de 150 de oameni, mulți dintre ei prezenți la majoritatea concertelor, dar și chipuri noi, lucru îmbucurător; astfel se demonstrează că trupele românești au susținere, numai că nouă ne place să credem că suntem vitregiți. Poate dacă, noi, ca fani, am face mai multe pentru trupe, adică să mergem la concerte, să cumpărăm albume sau chiar să dăm mai departea veștile, și trupele ar putea să se ocupe mai mult timp de buna lor guvernare. Dar mai bine să vă povestesc puțin despre concert.
restul aici


2. Cronica de concert-Fates Warning la Bucuresti

Concertul din seara asta, din Jukebox, a pornit cu stângul din două motive, unul din ghinion și altul din varii calcule care nu prea au ieșit și al câtorva dificultăți tehnice. Ghinionul a fost că trupa din deschidere, Voices Of Silence, din Cluj, chiar a păstrat liniștea, neputâna ajunge, din cauza unor probleme, la timp pentru a cânta înainte de Fates Warning. Din păcate pentru ei, au cântat după, când nu mai rămăseseră decât câțiva oameni, printre care o fană devotată , dar măcar au cântat și pentru asta au mulțumit organizatorilor, însă cred că mult mai bine ar fi fost ca lucrurile să decurgă normal. Însă viața nu este mereu dreaptă. A doua problemă este că au venit mai puțini oameni decât probabil au preconizat organizatorii, lucru trist de altfel, ținând cont că Fates Warning este o trupă veche, bună, care are un statut. Au mai fost și câteva probleme tehnice, lucru care dovedește, dacă mai era cazul, faptul că cluburile bucureștene duc lipsă de ingineri de sunet cu adevărat capabili și probabil ar fi cazul să își mai reînoiască aparatura. Dar calitatea muzicii cântate a primat.
restul aici

marți, 20 martie 2012

Vasile Gavrilescu. Omul cu o țigară în colțul buzelor.

Când aveam vreo 12 ani, s-a mutat în localitatea mea un scriitor. Vasile Gavrilescu îl chema. Nu cred că ați auzit de el, cu toate că m-aș bucura să fi auzit. Nu a revoluționat nimic din câte știu eu, dar a fost un oponent al comunismului, fapt pentru care a și plătit cu mulți ani de închisoare. Printre altele, a încercat să fugă din țară trecând Dunărea înot, dar a fost prins și torturat, bătut, închis la carceră. Era tânăr, rebel, voia o viață mai bună decât cea prescrisă de Marele Conducător, Fiul Cel Mai Iubit și a plătit pentru năzuințele sale. După ce a fost eliberat, a fost sub urmărirea Securității, a fost filat. Nevastă-sa era informtoare și l-a trădat. Altă pedeapsă, iar bătaie. A apărut în câteva documentare și emisiuni, are o carte din fragmente de note informative -Liliacul (2002), care văd că a avut mai multe reeditări. În perioada când a publicat cartea asta a făcut ceva vâlvă. Dar omul voia liniște. O viață de luptă, trădare, închisoare, hăituire cred că i-a ajuns. Când l-am cunoscut, avea peste 60 de ani și era deja evident marcat. Anii de suferințe l-au transformat într-un cinic,un mizantrop, chiar un om răutăcios. A venit cu noua sa nevasta, o femeie cam sărită de pe fix, dar cred că orice e mai bun decât o femeie care noaptea se culcă cu tine și a doua zi îți face raport la Securitate. Din fericire, el a aflat asta la mută vreme după ce prima soție, infidela, a murit. știu doar că a murit. De altfel, anul trecut, în vară, a murit și el. A doua lui soție încă trăiește. Nu am citit despre asta decât în ziarul local. Păcat. Pentru cine e interesat de mai multe informații, aici

Ce vreau eu să povestesc, e altceva. Azi, într-un anticariat, am dat peste o cartea de-a lui, un roman - Iubirea mea floare nomadă, pe care, cu uimire, am cumpărat-o. Și astfel mi-am adus aminte, că puști fiind, și deja cu aspirații de literat, apariția pe scena locală a unui scriitor, chiar mai necunoscut, a fost un mare eveniment pentru mine (și pentru comunitate, dar oamenii oricum nu l-au înțeles, era mai dificil, a legat prietenii cu puțini). Țin minte că, lângă casa pe care a cumpărat-o, a deschis o bibliotecă și avea planuri de educare a oamenilor, visa întruniri, discuții, chiar se gândea la invitați. Evident că nu a mers. Lumea a venit la deschidere, unde s-a băut și s-au făurit planuri, apoi câtiva copii au mai trecut vreun an pe acolo și apoi s-a închis. Acum e o cârciumă în locul bibliotecii. Trageți concluziile voi!

Eu eram printre cei care mergeau acolo destul de des, încercam să port discuții cu el, să aflu cum e să fii scriitor, cum e să publici, dar eram destul de tânăr și el nu avea stofă de mentor, așa că nu s-a creat o mare legătură între noi. Țin minte că era destul de acid și amar (amărât? ) și mai țin minte un sfat : Nu te apuca de scris. Nu aduce nimic bun! Cred că știa mai bine. Evident, nu l-am ascultat. I-am cerut și o carte de-a lui, să o citesc, bag mâna în foc că am fost singurul din zonă. Și, era chiar romanul ăsta, Iubirea mea floare nomadă, sunt 95% sigur, pentru că am recunoscut coperta și poza lui. Am citit cartea la vremea aia, dar nu îmi mai aduc aminte nimic din ea. Acum când mă gândesc, știu că era o poveste de dragoste și îmi amintesc descrierea unui decor natural, un câmp, pe care se întâlnesc amorezii. O să recitesc cartea, poate chiar e bună. Dacă nu e așa faimos, asta nu înseamnă că a scris prost. Sper. Dar ce mă face să spun că poate nu a scris prost, este faptul că, într-un interviu recent din Accent Cultural, Dan C. Mihăilescu, întrebat ce nouă descoperire a mai făcut, l-a numit pe Vasile Gavrilescu, spunând că e un scriitor care merită mult mai multă atenție.

Dedic postul acesta memoriei lui și amintirilor mele. A fost primul scriitor cu care am vorbit. Îl vedeam aproape zilnic și el cred că mi-a dat singurul sfat literar, cu adevărat bun. Avea un Logan cenușiu, pe care îl conducea încet și mereu avea o figură meditativă. Și fuma. Nu cred că l-am văzut fără țigară. Nu am mai vorbit niciodată cu el de la vârsta de 14 ani. Ciudat, cum ajungi să descoperi un om lângă care practic ai trăit ani de zile, prin articole din ziare, după moartea lui ( cazul Accent Cultural).

Mă întreb cum ar fi fost să avem o relație de prietenie. Poate că m-ar fi dezamăgit. Poate aș fi avut posibilitatea să învăț mai multe de la el . Așa, rămâne o umbră în trecut, un sentiment de mirare și bucurie, o emoție. Un chip meditativ, de bătrân care nu își arăta vârsta. Un scriitor dezamăgit, care are mari șanse să rămână în continuare uitat. Un om cu o țigară în colțul buzelor.

Dacă dați peste vreo carte de-a lui, dați-i o șansă. Mai știți, poate o să vă placă.

*din păcate, nu am găsit nicio poză cu el fumând. ironic.

vineri, 16 martie 2012

God Is An Astronaut live sau magia fara cuvinte

Când am ascultat pentru prima dată o piesă God Is An Astronaut, nu am fost extrem de impresionat. Suna bine, dar parcă ceva nu îmi plăcea. Să fi fost lipsa cuvintelor, ritmul schimbător, lungimea pieselor? Nu îmi dau seama, însă a mai trecut timp și le-am mai dat o șansă. De data asta mi-am procurat un album și l-am pus pe repeat în timp ce rezolvam mici probleme prin casă. Și m-a prins. Am ascultat și celelalte albume. Iar când am auzit că revin în România pentru un concert, mi-am zis că trebuie să îi văd și să simt și eu magia despre care se tot vorbea pe forumuri și prin cronici. Așadar în seara de 12 martie am purces înspre Silver Church să văd și eu ”cel mai așteptat eveniment post-rock al anului”, după cum se scria peste tot.

restul aici

joi, 15 martie 2012

Carol Birch- Menajeria lui Jamrach (vALLuntar)


Nu am fost niciodată un mare cititor de roamane marinărești, dar încă din copilărie m-au atras acele cărți care mustesc de aventuri, cu personaje care cresc cu fiecare pagină, dar care rămân fideli unui țel și pentru a cărui îndeplinire, nu se dau la o parte de la nimic. Începând cu Moby Dick (Melville), trecând prin Martin Eden (London), Oamenii mării (Hugo), Aventurile lui Gordon Pym (Poe) sau, mai târziu, Bătrânul și marea (Hemingway), litertura s-a diversificat, s-a rafinizat și a fost o bucurie pentru mine să citesc toate aceste cărți și multe altele, încercând mereu să descopăr noi aventuri, noi personaje la care să visez și pe care să le integrez cumva în lumea reală. De fapt, setea mea de aventură
și tristețea că nu pot și eu lua parte la aventuri extraordinare, n-a fost potolită decât de cărți, din a căror inimă cuprinsă între pagini încărcate de cuvinte bine ordonate, mă hrăneam cu nesațietate. Acum nu mai sunt copil, dar setea de aventură nu mi-a trecut. Nici setea de lectură.


De aceea, romanul Menajeria lui Jamrach, scrisă de Carol Birch (interesant e că avem o autoare de data asta, lucru care nu poate decât să mă
bucure, chiar dacă inițial m-am temut că poate se va pierde mai mult în divagații sentimentale și va uita să povestească, dar nu a fost așa, temerile mele fiind susținute) m-a atras de cum am citit cele câteva cuvinte de pe pagina a patra și când am văzut că are și o componentă fantasy, îndulcită cu magie, m-am lăsat convins să citesc cartea. E inutil să vă spun că nu am fost deloc dezamăgit. Din contră, acțiunea m-a captivat, m-am lăsat îmbătat de scriitura atentă și îngrijită și nu în ultimul rând mi-am adus aminte de acel sentiment din copilărie, când cuprins de lectură, uitam să mai mănânc. Cartea aceasta a fost madlena mea și m-am întristat când s-a terminat. Eu cred că la cărțile de aventuri sunt importante câteva lucruri: cel puțin un personaj de care să te atașezi, scene intense care să nu te lase să respiri și locații exotice, misterioase, atractive unde aceste aventuri să aibă loc. Cartea aceasta are aceste ingrediente, ba mai mult, avem mai multe personaje atractive și mai multe locații, unele chiar de vis (dar numai citind cartea, veți înțelege la ce mă refer) în care se petrec scene intense și minunate, unele triste, altele joviale, dar toate captivante.

Este o carte de aventură, un roman de dragoste, o cartografie imaginară a unor locuri reale , dar încărcate de magie, un roman aproape realist magic, dacă nu ar avea o doză mare de fantasy,totul pe un schelet mistery/adventure. Și cel mai important, e scrisă al dracului de bine, cuvintele se leagă într-un șir neîntrerupt de mici miracole livrești.

E recomandată oamenilor mari cu suflet de copil și copiilor/tinerilor cu imaginație și sete de aventură. E recomandată celor sensibili la poveștile emoționante și mai ales, tuturor celor care știu să citească. Dacă o vedeți prin librării, nu ezitați!

Trebuie să laud această nouă colecție a esiturii All, Strada Ficțiunii. Toate cărțile din această colecție pe care le-am citit, mi-au plăcut foarte mult. În plus, titlul e minunat. O stradă pe care cu siguranță mi-ar plăcea să mă plimb în lumea reală și pe care o să mă mai plimb, în lumea cărților.

*Recenzia face parte din campania vAlluntar. Vă încurajez să comentați, fiecare comentariu este important pentru campanie.
Ce este vALLuntar? Este o campanie online prin care noi, Grupul Editorial ALL, ne propunem să încurajăm lectura şi voluntariatul. O echipă de angajaţi ALL va face voluntariat în schimbul…lecturii. Mai multe detalii aici.

sâmbătă, 10 martie 2012

Bang Bang - istoria unui cântec


în urma vizionării filmului Les amours imaginaires(sau Heartbeats în traducerea englezească) din 2010, al tânărului regizor Xavier Dolan, o minunăție pe care o recomand celor cu mintea deschisă, am (re)făcut o mică pasiune pentru acest cântec, în toate variantele sale.

în acest film apare varianta cântată de către Dalida, în italiană, care este fermecătoare.


-puțini știu că varianta originală aparține lui Cher, și a fost inclusă pe albumul cu numărul doi al artistei, din anul 1966, The Sonny Side of Chér.

-o varianta este aceasta, cântată în limba franceză, de către Sheila și a apărut în filmul Bang-Bang al regizorului Serge Piollet. nu am văzut filmul, dar pare...neatractiv. totuși, are meritul de a fi lansat această piesă.


-varianta pe care o știm cu toții este cea a lui Nancy Sinatra, și care a fost folosită în multe filme, unul dintre cele mai faimoase fiind Kill Bill al lui Quentin Tarantino.


-avem și o variantă românească a piesei, cu versuri în română, cântată de către Anda Călugăreanu&Sincron, lansată în 1968. e mai mult o adaptare, decât o traducere, mult îmblânzită, probabil pentru că altfel nu ar fi trecut de idioata cenzură comunistă. cu toate astea, vocea Andei Călugăreanu dă farmec piesei.

mai sunt și alte variante ale piesei: unele remixuri, reinterpretări, coveruri sau piese care pur și simplu folosesc linia melodică și refrenul. o istorie detaliată a istoricului piesei poate fi citită pe Wikipedia . cea mai proastă variantă pe care am ascultat-o e aceasta , dar din fericire nu păstrează decât foarte puțin din piesa originală, așa că majoritatea ascultătorilor poate nici nu fac legătura.

un remix celebru și care făcea ceva furori acum câțiva ani este acesta, aparținând grupului electro Audio Bullys, care nu este extrem de reușit, dar măcar mai dansa lumea prin cluburi pe el și are meritul de a fi readus în atenție piesa.

un cover care mi-a plăcut mult este cel al trupei The Raconteurs, din care face parte Jack White , mai cunoscut pentru prestația sa în The White Stripes. poate fi ascultat aici.
mai sunt multe altele, dar acestea sunt cele care mi-au atras mie atenția.


piesa este superbă în majoritatea interpretărilor, însă my personal favourite în momentul acesta este varianta Dalidei. sorry Nancy, dar oricum tu ai fost preferata mea ani de zile. :)

enjoy good music!

vineri, 9 martie 2012

Carnage sau o confruntare bine orchestrată


o scurtă opinie despre Carnage (2011)

Mi-a plăcut foarte mult filmul acesta, de la actori, la decorul simplu, până la vestimantația personajelor -se vede discrepanța între cuplul bogat și cel modest. Costumul purtat de Alan Cowan (Chris Waltz) este precum acesta, impunător, rece și plin de stil, iar costumația lui Michael Longstreet (John C. Reilly) este simplă, neasortată, puțin bădărană.

Același lucru îl pot spune și despre hainele personajelor feminine. Nancy Cowan (Kate Winslet) este îmbrăcată office, classy, asortată, în timp ce Penelope Longstreet (Jodie Foster) este îmbrăcată cu gust, dar simplist, precum o femeie de clasă mijlocie, mai preocupată de problemele lumii, decât de propria imagine.

Cine a ales hainele, a intuit bine, aici chiar reprezintă ceva. Fiind un film care se desfășoară într-un singur loc, apartamentul modest, dar îngrijit, al soților Longstreet, cu un decor minimal, fără multă acțiune, fiecare detaliu este important și Roman Polanski, regizorul, a făcut o treabă excelentă.


Povestea este simplă: fiul soților Cowan l-a altoit cu un băț peste figură pe fiul soților Longstreet, provocându-i o rană serioasă și aceștia din urmă vin în vizită la primii, pentru a discuta despre acest caz și depre copiii lor. Încă de la început, soții Cowan au aerul sigur, superior, al clasei de sus, sunt calmi, chiar puțin indiferenți, în principiu domnul Cowan, magistral jucat de Chris Waltz (dar cum am mai spus, fiecare actor face un rol excelent), în timp ce soții Longstreet sunt mai rezervați, împăciuitori, modești. Dar pe măsură ce filmul se desfășoară, tensiunea crește și discuția rece și calmă de la început, devine încet dar sigur (progresiv) din ce în ce mai tensionată și mai personală, pentru ca spre sfârșit lucrurile să degenereze într-o ceartă în toată regula. Asta mi-a plăcut cel mai mult, acestă ceartă este mirifică, cuvintele devin arme, convențiile cad, personajele încep cu ironii scurte și termină cu acuze și luarea în deradere a celuilalt, cu toată viața lui, credințele și părerile.

Este ceva absolut fascinant. Mimica, gesticulația, tonul vocii, râsul, țipătul, toată gama de sentimente și trăiri, ingeniozitatea atacurilor, uneori chiar bădărănia, de care cel mai adesea dă dovadă domnul Longstreet, care este tipul clasic de om fără pasiuni, cu o viața lipsită de ambiții, care se mulțumește și chiar se laudă- cazul sticlei de whisky și al trabucurilor este concludent- cu lucruri lipsite de importanță, toate acestea dau farmesc filmului. Personajele, incitate de alcool își dau arama pe față, măștile se spulberă, moralitatea pică sau din contră, prinde contur. Și trebuie să recunosc, femeile au mai multe coaie în filmul ăsta decât bărbații.
Adevăratul deliciu este cearta dintre ele și furia lor abătută asupra bărbaților din viața lor. Micul pissing contest dintre bărbați, de la începutul filmului, este joacă de copii față de ferocitatea luptei dintre ele. Și de asemenea interesant este faptul că se crează mici alianțe, la început între cupluri, unul împotriva celuilalt, apoi între femeile și bărbații, fiecare din celălat cuplu, ca mai apoi femeile să facă o alianță împotriva bărbaților, care sunt spulberați pur și simplu. Nu au nicio șansă. Sunt reduși la stadiul în care amândoi ”fac bot” (Freud ar spune că redevin copii și își iau jucăriile și se retrag în colțurile lor).

Nu mai țin minte ultimul film în care o confruntare verbală să fie atât de bine orchestrată. Este fascinant de-a dreptul.

Un must see pentru oricine apreciază un joc actoricesc excelent și dialoguri inteligente, în care cuvintele devin arme!

Mi-a adus aminte de un alt film, care este tot o lungă discuție, dar pe o cu totul altă temă. este vorba despre The Sunset Limited , despre care am scris aici. 2 filme geniale, o adevărată artă a cuvântului este pusă în scenă. acesta este meritul autorilor ( Carnage este adaptat după o piesă de teatru, "Le Dieu du carnage", de Yasmina Reza, iar The Sunset Limited, după o piesă de teatru semnată de Cormac McCarthy). Întotdeauna am fost fascinat de puterea cuvintelor și dacă acestea sunt puse într-o ordine minunată, atunci satisfacția este completă. În cazul acesta, chiar sunt încântat.

Go see it!

marți, 6 martie 2012

WOW-ul rupe picioare


un amic de-al meu se juca World Of Warcraft. stătea confortabil, la birou de mai bine de 2 ore. n-avea stres, ziua decurgea normal, o altă zi fericită. până a sunat cineva la ușă. s-a ridicat de pe scaun . avea un picior amorțit. când a pășit, piciorul lui era de gelatină și s-a crăpat. să recapitulăm: s-a ridicat de pe scaun și și-a rupt piciorul!! cât de tare-i asta? a mers la spital: fractura de metatarsian 5 fara deplasare . gips o lună jumătate. concluzia mea, după ce mi-am prezentat sub o formă ilară părerile de rău, alimentate din belșug cu ironii, este următoare: WOW-ul rupe picioare!! au apus vremurile când jucătorii mureau de epuizare sau își uitau copiii închiși în baie, nu, acum lucrurile s-au îmblânzit, jucătorii doar își rup picioarele. concluzia lui: mai mult timp de jucat!! eh, în tot răul, e și un bine... eu aș propune următoarea chestie Blizzardului: faceți în așa fel încât tot mai mulți jucători să își rupă vreun picior ceva (fără mâini sau degete) și o să vi se dubleze timpul de joc. păi săracii oameni, cât stau în recuperare, ce să facă? cu abitir și gânduri războinice, își vor descărca oful în bătălii epice, în questuri spectaculoase, vor crea alianțe și vor rupe oase virtuale, să le treacă setea de răzbunare! simplu și curat!
prietene, știu că vei citi, trebuie să îți spun: ești primul om care și-a rupt piciorul în casă, nefâcând altceva decât să se ridice de pe scaun. ai respectul meu, ești original!!

... și totuși, wow-ul rupe picioare... reale!

luni, 5 martie 2012

Triumful prostiei

mergeam spre facultate, cu metroul. lângă mine se așează două tipe, cam cam de 18-19 ani, machiate strident, cu arome din cel puțin trei feluri de creme+ parfum+ ceva mască pentru păr, îmbrăcate cu haine scumpe, dar fără pic de gust, genul de pițipoance clasice. cred că nu se mai văzuseă de multă vreme, pentru că s-au pupat cu foc pe obrajii tencuiți cu fond de ten și au început o conversație cu vocile lor prefăcute și stridente, afectate de timpul trecut de la terminarea liceului. și s-au pus pe depănat amintiri de pe băncile școlii, au bârfit de la a la z toată clasa, care pe unde mai e, care cu cine se mai fute, care a intrat la facultate, care a plecat la muncă sau la furat, care s-a îngrășat și care a rămas la fel de urâtă și proastă. așa am aflat că Maria e tot cu ”bulangiul ăla”, Radu, care a picat BAC-ul de 2 ori s-a dus să muncească la firma tăticului, Andrei a luat Bacul din prima și s-a dus ”la Litere cred, sau la ceva cu limbi străine”, că Ioana s-a făcut mai frumoasă, Georgiana ”a făcut curul mare”, Andreea e ”tot nefutută” etc. Despre Marius nu știau nimic, băiatul nu mai dăduse niciun semn de viață de la terminarea liceului, cu toate că ”băi, mereu vorbeam cu el pe mess, eram amici buni”, se plânge una dintre ele, cea mai plinuță. Într-un final am înțeles că ea nu luase Bacul nici a doua oară și acum făcea un curs de coafeze ”care mă costă 35 de milioane, fată, îți vine să crezi?”, iar cealaltă l-a luat a doua oară, dar nu am înțeles bine cu ce se ocupa, dar sigur nu era la facultate.

nimic neobișnuit până acum, am mai asistat involuntar la sute de conversații de gen, și eu când mă întâlnesc cu vechi colegi de liceu depănăm amintiri, însă un enunț mi-a atras atenția în mod deosebit și aproape că m-ar fi pufnit râsul dacă nu mă podidea plânsul. după câteva considerații despre viața de după liceu, una dintre fătuci, cea fără diplomă de BAC, zice cu mare convingere : ”Uită-te la mine, eu nu am luat BAC-ul și ce pizda-măsii, îmi merge bine și așa, are cine mă fute, termin cursurile, mă angajez și eu, o să fie bine. Acum e vremea proștilor! ”. Wow! fata s-a autoproclamat proastă, cred că fără să își dea seama și a rostit și o vorbă usturătoare, care din păcate devine o constantă, din ce în ce mai mulți salută triumful prostiei... Erasmus din Rotterdam însuși nu cred că ar mai putea lua în derâdere cu atâta talent societatea de acum, așa cum a făcut în urmă cu câteva secole...

cel puțin ”prind curaj”, vorba lui Creangă....

joi, 1 martie 2012

Opeth la Bucuresti sau un concert indelung asteptat


Momentul mult așteptat s-a lăsat așteptat. Opeth au cântat aseara, dar după ce organizatorii ne-au lăsat să așteptăm cu orele în frig, la intrarea în incinta clubului Jukebox . Pe bilet scria 18.30 intrarea, 19.00 începe concertul. De fapt s-a intrat pe la 21.00 în club, dar în antreu și pe la 22.00 în club, când deja începuse să cânte prima formație, Von Hertzen Brothers. Eu am mai prins doar 3 piese, și nici de alea nu m-am putut bucura cum trebuie, pentru că era foială, oamenii erau supărați pentru cele întâmplate și până să intru în atmosferă, s-a terminat. Nu știu ce probleme au fost și de ce a fost atât de mare discrepanța dintre ora înscrisă pe bilet și cea la care a început de fapt showul, însă așa ceva nu se face. Nu e moral corect, nu e normal într-o țară care se vrea civilizată și aliniată la normele europene să lași oamenii în frig cu orele, în fața clubului unde se ține concertul. Și nu e normală, în primul rând, o atât de mare întârziere. Nu e problema mea că s-a stricat un mixer, aceasta a fost varianta oficială, eu am venit să văd concertul la 19.00, așa cum scrie pe bilet, nu la 22.00. În orice caz, niciun organizator n-a venit, în nicio clipă, să dea explicatii. Oricum, o mare bilă neagră pentru asta oricui e vinovat.

restul cronicii aici