marți, 20 martie 2012

Vasile Gavrilescu. Omul cu o țigară în colțul buzelor.

Când aveam vreo 12 ani, s-a mutat în localitatea mea un scriitor. Vasile Gavrilescu îl chema. Nu cred că ați auzit de el, cu toate că m-aș bucura să fi auzit. Nu a revoluționat nimic din câte știu eu, dar a fost un oponent al comunismului, fapt pentru care a și plătit cu mulți ani de închisoare. Printre altele, a încercat să fugă din țară trecând Dunărea înot, dar a fost prins și torturat, bătut, închis la carceră. Era tânăr, rebel, voia o viață mai bună decât cea prescrisă de Marele Conducător, Fiul Cel Mai Iubit și a plătit pentru năzuințele sale. După ce a fost eliberat, a fost sub urmărirea Securității, a fost filat. Nevastă-sa era informtoare și l-a trădat. Altă pedeapsă, iar bătaie. A apărut în câteva documentare și emisiuni, are o carte din fragmente de note informative -Liliacul (2002), care văd că a avut mai multe reeditări. În perioada când a publicat cartea asta a făcut ceva vâlvă. Dar omul voia liniște. O viață de luptă, trădare, închisoare, hăituire cred că i-a ajuns. Când l-am cunoscut, avea peste 60 de ani și era deja evident marcat. Anii de suferințe l-au transformat într-un cinic,un mizantrop, chiar un om răutăcios. A venit cu noua sa nevasta, o femeie cam sărită de pe fix, dar cred că orice e mai bun decât o femeie care noaptea se culcă cu tine și a doua zi îți face raport la Securitate. Din fericire, el a aflat asta la mută vreme după ce prima soție, infidela, a murit. știu doar că a murit. De altfel, anul trecut, în vară, a murit și el. A doua lui soție încă trăiește. Nu am citit despre asta decât în ziarul local. Păcat. Pentru cine e interesat de mai multe informații, aici

Ce vreau eu să povestesc, e altceva. Azi, într-un anticariat, am dat peste o cartea de-a lui, un roman - Iubirea mea floare nomadă, pe care, cu uimire, am cumpărat-o. Și astfel mi-am adus aminte, că puști fiind, și deja cu aspirații de literat, apariția pe scena locală a unui scriitor, chiar mai necunoscut, a fost un mare eveniment pentru mine (și pentru comunitate, dar oamenii oricum nu l-au înțeles, era mai dificil, a legat prietenii cu puțini). Țin minte că, lângă casa pe care a cumpărat-o, a deschis o bibliotecă și avea planuri de educare a oamenilor, visa întruniri, discuții, chiar se gândea la invitați. Evident că nu a mers. Lumea a venit la deschidere, unde s-a băut și s-au făurit planuri, apoi câtiva copii au mai trecut vreun an pe acolo și apoi s-a închis. Acum e o cârciumă în locul bibliotecii. Trageți concluziile voi!

Eu eram printre cei care mergeau acolo destul de des, încercam să port discuții cu el, să aflu cum e să fii scriitor, cum e să publici, dar eram destul de tânăr și el nu avea stofă de mentor, așa că nu s-a creat o mare legătură între noi. Țin minte că era destul de acid și amar (amărât? ) și mai țin minte un sfat : Nu te apuca de scris. Nu aduce nimic bun! Cred că știa mai bine. Evident, nu l-am ascultat. I-am cerut și o carte de-a lui, să o citesc, bag mâna în foc că am fost singurul din zonă. Și, era chiar romanul ăsta, Iubirea mea floare nomadă, sunt 95% sigur, pentru că am recunoscut coperta și poza lui. Am citit cartea la vremea aia, dar nu îmi mai aduc aminte nimic din ea. Acum când mă gândesc, știu că era o poveste de dragoste și îmi amintesc descrierea unui decor natural, un câmp, pe care se întâlnesc amorezii. O să recitesc cartea, poate chiar e bună. Dacă nu e așa faimos, asta nu înseamnă că a scris prost. Sper. Dar ce mă face să spun că poate nu a scris prost, este faptul că, într-un interviu recent din Accent Cultural, Dan C. Mihăilescu, întrebat ce nouă descoperire a mai făcut, l-a numit pe Vasile Gavrilescu, spunând că e un scriitor care merită mult mai multă atenție.

Dedic postul acesta memoriei lui și amintirilor mele. A fost primul scriitor cu care am vorbit. Îl vedeam aproape zilnic și el cred că mi-a dat singurul sfat literar, cu adevărat bun. Avea un Logan cenușiu, pe care îl conducea încet și mereu avea o figură meditativă. Și fuma. Nu cred că l-am văzut fără țigară. Nu am mai vorbit niciodată cu el de la vârsta de 14 ani. Ciudat, cum ajungi să descoperi un om lângă care practic ai trăit ani de zile, prin articole din ziare, după moartea lui ( cazul Accent Cultural).

Mă întreb cum ar fi fost să avem o relație de prietenie. Poate că m-ar fi dezamăgit. Poate aș fi avut posibilitatea să învăț mai multe de la el . Așa, rămâne o umbră în trecut, un sentiment de mirare și bucurie, o emoție. Un chip meditativ, de bătrân care nu își arăta vârsta. Un scriitor dezamăgit, care are mari șanse să rămână în continuare uitat. Un om cu o țigară în colțul buzelor.

Dacă dați peste vreo carte de-a lui, dați-i o șansă. Mai știți, poate o să vă placă.

*din păcate, nu am găsit nicio poză cu el fumând. ironic.

3 comentarii:

  1. M-ai facut curioasa. Sunt genul care dau sanse scriitorilor mai putin cunoscuti. Pana acum nu am fost dezamagita.

    RăspundețiȘtergere
  2. poate gasesti romanul desspre care scriam in post, Iubirea mea floare nomadă, am citit vreo cateva psgini din el si incepe bine. oricum, nu cred ca ai nimic de pierdut daca citesti ceva, orice, scris de el. daca nu iti place, inchizi cartea. dar poate.... :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Rog persoanele care cunosc sa ma indreume unde si cum pot sa fac rost de catile scrise de Domnul Gavrilescu .
    Cu multumiri anticipate Tapus Constantin Email tapusconstantin@yahoo.com

    RăspundețiȘtergere