luni, 30 aprilie 2012

Cronica de concer Asphyx, 26 aprilie, Silver Church

Era și timpul ca o trupă mare și cunoscută precum Asphyx să vină și în România. După ce mai toate trupele din vechea gașcă de death metal au trecut pe aici, fanii așteptau ca și trupa lui Martin van Drunen, cunoscut și pentru activitatea sa în Pestilence (pe primele două albume) să poposească pe tărâmurile mioritice ( cum sună asta, tărâmuri mioritice, foarte aiurea ). În plin turneu de promovare a noului album Deathammer, din plin gustat de fanii din toată lumea, deja se vorbește despre el ca despre albumul anului în materie de death metal și nu numai, Asphyx au venit și la București, însoțiți de trei trupe, mai mici, Casus, Daemonicus și Christ Agony.

restul aici


o piesă foarte bună pentru trezirea interesului.

vineri, 27 aprilie 2012

toate femeile sunt frumoase

absolut toate
femeile
din lume
sunt
frumoase

absolut toate
femeile
din lume
sunt
diferite

absolut toate
femeile
din lume
sunt
de altundeva

absolut toate
femeile
din lume
sunt
de mătase

absolut toate
femeile
din lume
trebuie cuprinse
într-o imbratiasare noiciană



marți, 24 aprilie 2012

Cronica de concert Anneke van Giersbergen in Silver Church, 22 aprile 2012

După ce a cunoscut consacrarea în The Gathering, trupă pe care am urmărit-o cu un deosebit interes de-a lungul anilor, Anneke van Giersbergen și-a continuat cariera cu un proiect, Aqua De Annique,  și acum, artista daneza ne încântă cu un proiect  solo, ceva mai alternativ, dar cu nimic mai prejos decât cele din trecut. La începutul acestui an a lansat albumul “Everything Is Changing”, și a pornit într-un turneu de promovare care a cuprins și România.

Concertul din Silver Church a început în jurul orei 21.30 și a durat aproape 2 ore. Chiar m-am bucurat că nu a existat nicio trupă de deschidere, chiar dacă ar fi fost foarte posibil ca Anneke să aducă vreo trupă bună, însă așa m-am putut bucura în totalitate de muzica ei, fără să mai aștept un timp. E adevărat, nu de puține ori mi s-a întâmplat să descopăr trupe foarte bune, în deschiderea unor concerte cu artiști mari, consacrați.

Primul lucru pe care l-am remarcat la Anneke și care m-a făcut să mă destind și să o apreciez și mai mult este naturalețea  ei desăvârșită și dragostea ei pentru muzică, pasiunea cu adevărat sinceră. Fără gesturi teatrale, fără o intrare dramatică în scenă, pur și simplu a intrat zâmbind și a început să cânte.

restul aici

Hey Ok!

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Cronica Theatres des Vampires la Bucuresti

Cred că fiecare ascultător de metal, prin adolescența lui (a ei) a avut o perioadă de fascinație legată de vampiri, de întuneric, de forțele răului. Cel puțin eu am avut, pe la 16 ani și înainte să descopăr Norwegian Black Metal, îmi adăpam setea de evil(itate) cu trupe de gothic metal precum Cradle of Filth, Theatre of Tragedy, Lacuna Coil și bineînțeles, vampirii de la Theatres des Vampires, ale căror piese și videoclipuri m-au fascinat și de altfel, prezența feminină a trupei, vampirița Sonya Scarlet mă făcea să revin asupra albumelor. Fără doar și poate italienii au scos câteva materiale foarte bune, cu piese catchy, numai bune de fundal pentru vise nocturne. Dar anii au trecut și nu am mai ascultat Theatre des Vampires. Până acum ceva vreme, când am auzit că revin în România și concertează și la București, în Wings Club (19 aprilie).

restul aici


vineri, 20 aprilie 2012

Gabriel Brebenar- Jurnalul unui cititor (recenzie)

Tu ce vrei, bă, de la viață?

...m-a întrebat cândva un bătrân, ale cărui mustăți îmbibate în țuică,mă fascinau și mă făceau să visez la vremuri demut apuse,pe care le descopeream prin poveștile sale. Eram un copil curios și el un bătrân singuratic.

De-a lungul timpului, am aflat de la alții ce ar trebui să vreau de la viață, ce mi-ar trebui pentru ”a fi fericit”, ”a mă împlini”,”a realiza ceva”. M-am uitat în jurul meu, am întâlnit oameni, am crescut, am căpătat o brumă de experiență. Și ce am aflat? Mare parte dintre oameni mi-au răspuns, citându-mi fără să vrea, nevoile primare ale lui Maslow: o casă, bani, un serviciu bun,  hrană,  haine,  mașină, băutură,prieteni,familie,dragoste,sex (Constantin Noica, dezgustat de toate apelativele date actului sexual, a ajuns la concluzia că cel mai frumos nume care-i poate fi atribuit este ”îmbrățișare”).Dacă le ai pe astea, sau măcar o parte dintre ele, te poți numi fericit. Parțial adevărat, dar e oare de ajuns?

Gabriel Brebenar nu e de acord. Dar cine este el? Un tânăr atipic pentru vremurile noastre în care toți ne visăm plini de bani, blindați de gadgeturi, cu mașină la scară și gagică beton. El s-a retras la țară, cosește, merge cu vaca (Steluța) la păscut, taie lemne, bea țuică, iubește o fată.... și citește. Mult, enorm ,aproape tot timpul. Are 32 de ani, a terminat Filozofia, a predat un an la liceul din satul lui și a realizat că ”nu mai vreau să munceasc organizat niciodată”*. Și mai important, și-a propus să citească tot ce a dat mintea omenească mai important de la începuturi până în secolul XXI. Vrea să ajungă să scrie, ”dacă nu o să ajung să scriu măcar o carte ca Siddharta sau ca Narcis și Goldmund înseamnă că am trăit degeaba”(autor Herman Hesse), dar momentan scrie doar jurnal. 

Și lui Gabriel Liiceanu îi place foarte mult acest jurnal și implicit îi place autorul. Drept pentru care, tânărul nostru s-a procopsit cu o carte la Humanitas, anul acesta, lansată la Gaudeamus. ”Jurnal de cititor”**, cu o prefață mai mult decât admirativă și laudativă a lui Liiceanu, este un mic fragment extras din caietele sale, dar este o carte pe măsura autorului, sinceră și atipică. Regăsim aici, pierdute printre pagini, mici fragmente de viață autentică, note de lectură, gânduri, întrebări retorice, notații filozofice, dar din toate răzbate de fapt un singur lucru, foarte important: faptul că pentru a înțelege măcar puțin din viață, așa cum s-a oglindit ea în miliarde de oameni de-a lungul timpului, nu îți ajunge doar să trăiești, ci ai nevoie de cunoștere, de o cunoaștere superioară, pură, filtrată prin minți luminate  și o poți dobândi numai prin lectură, o lectură sistematică, organizată, căreia trebuie să i te dedici trup și suflet. Restul e fantomatic, înșelător, neimportant.

Sunt sigur că citind aceste rânduri, o mare parte din oameni ar strâmba din nas. Cum adică să te retragi din lume, să nu vrei case, bani, mașini, facebook, i-phone, haine cu semnătura Vivienne Westwood etc? Uite bine, șezi strâmb și judeci drept, tragi aer în piept și te întorci pe plaiurile natale, la țară și citești. Mult. 

Gabriel Brebenar a făcut asta și acum respiră aer curat la Basarabasa natală, își câștigă traiul prin munci fizice, liber de orice constrângere și citește Tolstoi, Kant, Noica, Borges, Sabato, Marquez, Platon și multe alte minunății și se simte bine.

”Fericirea nu este pentru lumea aceasta”, spune el, poate cu o ușoară afectare.

Cartea este tăioasă, melancolică, de o sinceritate răpitoare, îmbibată de naturalețe, înțelepciune ruptă din gândurile celor din primul raft, străbătută de o tristețe controlată și o hătărâre de titan, de om pus pe fapte mari, fie ele livrești. Citind, dând pagină după pagină, parcă te trece așa un fior și te întrebi dacă nu cumva lumea contemporană a uitat care sunt adevăratele valori, care sunt necesitățile importante, dacă nu cumva am uitat de oropsitul spirit și l-am îmbrăcat în microcipuri și beculețe colorate.

Bătrânul care mă întreba ce vreau de la viață, era un cititor cu C. Și a trăit toată viața la sat, într-o căsuță cu două camere, unde i s-au născut copiii, unde și-a iubit muierea, unde a băut țuică și a citit. Mult. Și cu o ușoară urmă de afectare, îi răspund peste ani: vreau să fiu om și vreau să stiu.  Multe. Mult. Niciodată de ajuns. 

aici Dan C. Mihailescu vorbeste despre carte.


*citatele sunt extrase din cartea
**”Jurnal de cititor”, de Gabriel Brebenar, editura Humanitas, colecția ”Memorialistică&Diaristică”, 2011

luni, 9 aprilie 2012

More empty thoughts. Encore- "Mastile lui M.I." part 2


-sa curga muzica precum un suvoi de sange si sa mi se goleasca trupul de orice urma de umanitate

-cand te afli pe jumatate in lumea umbrelor timpul nu mai curge si mintea iti regreseaza intr-o stare semi onirica. intre doua spaime si un spasm, inima incepe sa iti bata foarte tare, apoi parca se opreste. niciun drog nu poate da senzatia aceea.

-inchizi ochii si iti imaginezi, cum, in timp ce muzica pica in sunete, sangele se opreste pentru o clipa din vanzoleala lui neincetata prin corp si te transformi in statuie. incetezi. nu mai sunt ganduri.

-daca ai picta un tablou monstruos cu sangele lui Hristos, oare acesta ar prinde viata? s-ar deschide o poarta spre o alta dimensiune?

[... e de neimaginat aproape, cum un om cu un destin atat de ciudat, dar aproape banal, cum a fost cel al lui Mircea Ivanescu, a putut sa scrie versuri atat de puternice. tin minte ca la un moment dat, dupa o supradoza din Poeme, mergeam pe strada si parca ma invarteam in lumea lui mopete, parca ma miram cum de nu dau peste el si cum de nu prind viata imaginile acelea ireale din unele versuri.

este aproape dezamagitor cum reuseste sa isi minimalizeze opera si viata. Gabriel Liiceanu observa asta si nu e de acord, incearca parca sa il salveze pe poet, chiar daca o parte din el stie ca nu e nimic de salvat, pentru ca oricat de autoflagelatoare ar fi cuvintele sale, nu pot fi adevarate. nu poti spune despre tine ca nu esti poet si ca poeziile tale sunt simple versificatii facute prin baruri in fata unui pahar cu votca, in timp ce o intreaga generatie de poeti tineri se revendica de la poezia ta, in timp ce se fac teze de doctorat despre poezia ta si la dracu, in timp ce poezia ta este nemaipomenit de buna!!! nu imi dau seama daca Mircea Ivanescu doar brava si facea pe umilul in cunostinta de cauza, datorita modestiei sale ravasitoare sau pur si simplu batran fiind, la capatul vietii (avea sa moara la 2 luni dupa interviul acesta prelungit) nu isi constientiza valoarea?


de asemenea, mi-a placut si displacut in aceeasi masura nonsalanta cu care isi privea cariera. Liiceanu i-a intins cateva curse, mai ales cand discutau despre activitatea sa la Agerpres, celebra agentie comunista de stiri si a incercat de asemenea sa il convinga despre nemernicia unoror literati ai vremii care jucau duplicitar, insa poetul nu parea a fi foarte afectat de faptul ca si-a castigat salariul in monstruozitatea aceea de fabrica de lozinci de lemn si chiar le gasea scuze unor oameni ca Mircea Tomus, par example. zicea ca fiecare trebuia sa isi castige salariul. am impresia ca ori Mircea Ivanescu chiar nu era, dupa cum tot afirma, conectat la istorie, ori pur si simplu nu-i pasa.

cartea in sine este un document pe care orice cititor al lui M. Ivanescu ar trebui sa il parcurga si are marea calitate de a scoate la lumina detalii din viata poetului, despre care acesta a refuzat in alte dati sa vorbeasca.

cativa oameni care au scris despre carte i-au imputat lui Liiceanu ca a insistat pe unele subiecte mai mult decat ar fi trebuit (comunism, securitate, colaborationism, vina) , iar altii l-au acuzat ca a insistat prea mult pe viata personala ( familia, pisicile, casa, barurile, alcoolismul) si ca trebuia sa se ocupe mai mult de opera, de poezie. mie nu mi se pare. din contra, eu, ca cititor de poezie, stiu destule despre poezia lui M. Ivanescu, in plus sunt sute de articole, recenzii pe care poti sa le citesc daca vreau sa ma dumiresc mai mult. asadar, asteptam de la cartea asta sa imi spuna mai multe despre om, despre viata lui, despre mci chestii care sa mi-l aproprie si mai mult. ma intereseaza si micile barfe literare. si viata lui amoroasa. si paiunea lui pentru pisici. si lucruri banale. viata unui om este interesanta in totalitatea ei. si in plus, Liiceanu a abordat cu finetea lui caracteristica, cam toate subiectele de interes. ma declar multumit de rezultat.

singurul lucri care m-a intristat, e ca nu a fost mai lung interviul. as fi vrut sa zabovesc mai mult in lumea creatorului lui mopete... ]

-Dumnezeu e muzica si daca am auzi acea muzica, am disparea din lume si am fi fericiti.

duminică, 8 aprilie 2012

Empty thoughts. Just "Mastile lui M.I. "


sunt zile in care as vrea sa nu gandesc. zile in care creierul meu sa fie gol si sa plutesc, fara amintiri si fara planuri.

sa fie doar muzica. sa aud muzica, sa simt muzica, creierul meu sa fie compus din note muzicale.

dar nu e posibil. nici macar in somn, nici macar in vis nu iti poti alege ce sa gandesti sau daca vrei sa gandesti.

in astfel de zile, mai mult ca niciodata, dau muzica mai tare. si citesc. ma concentrez asupra ideilor din carte, in asa fel incat, gandurile mele sa dispara sau macar sa stea la colt.

[... asadar, azi m-am apucat de "Mastile lui M.I. . Gabriel Liiceanu in dialog cu Mircea Ivanescu". Ed. Humanitas, 2012. sunt la pagina 100 si pana acum am ras, m-am oripilat, m-am amuzat, am ciulit urechea interioara, mi-am luat cateva notite. e fascinant jocul de-a dialogul, de-a amintirile, dintre cei doi, un filozof si un poet. Liiceanu arunca mingea, dar cand nu are chef, Ivanescu se fereste sau intoarce serva cu atata dibacie incat il pierde pe interlocutor. dar, printre randuri, citesc povestea unui om de o simplitate aproape inocenta, dar o simplitate cautata. sub spectrul mortii celor doi frati ai sai, o sora de 10 ani, rapusa de o meningita si un frate ( adevaratul geniu al familiei, dupa cum afirma M.I. ) care s-a sinucis la 22 de ani, fara un motiv aparent, viata lui M.I., s-a raportat mereu la aceasta copilarie marcata si intr-un fel, trecerea lui prin istorie este oarecum absenta. el spune la un moment dat : " pentru mine, lucrurile astea nu au nici un fel de insemnatate. ce inseamna adeziunea formala la un partid, cand traiesti in copilarie ce am incercat eu sa povestesc?" si cam asa e. ce mai conteaza?


un episod interesant si socant pentru Liiceanu, care pare ca nu se prinde in jocul lui Ivanescu de la inceput, este acela in care poetul povesteste despre revelatia lui, cum ca ar fi fost ofiter sub acoperire, dar fara sa o stie. e un episod savuros, care cu siguranta, dupa cum afirma si Liiceanu, va intra in legenda ce il inconjoara pe acest, cu adevarat mare poet. mai multe, dupa ce termin cartea. ...]

si pana la urma, ce trebuie sa fac pentru a ma goli de mine insumi macar pentru o perioada?

vineri, 6 aprilie 2012

Aleksandar Stoicovici- Vineri


Azi vă recomand cu mare drag o carte de poezie recent apărută (2011)

Aleksandar Stoicovici -”Vineri”, Ed. Herg Benet. o carte cu adevărat minunată, o incursiune într-o lume suprarealistă, transformată în imagini, care la rândul lor, sunt transformate în efecte poetice de o mare calitate. poetul e tânăr, are 23 de ani, dar mustește de talent și se vede că și-a pus tot sufletul în cartea asta de debut, îndelung așteptată de toți cei care l-au auzit pe la cenacluri sau l-au citit în reviste. eu am citit prima dată un poem de el, la îndemnul prietenei mele, Aida Hancer, care într-o seară, acum ceva vreme, până să apară cartea, oricum, mi-a trimis un poem care începea așa: ”Scufundați în var până la gât, așteptam să ni se întâmple un lucru minunat”... și într-adevăr, ceva minunat s-a întâmplat. am descoperit un poet bun.

am citit volumul cu o încântare crescândă, fiecare poem vorbea pe limba lui și chiar dacă nu am înțeles toate trimiterile sau toate simbolurile ( nici nu cred că e cazul, e vorba de suprarealism, chiar dacă aici nu e pur, ci doar o atingere) m-am putut bucura de poezia ca...poezie bine scrisă și care te pune pe gânduri.

cartea are mai multe straturi, mai multe cicluri, fiecare cu poveștile și sentimentele lui. cum am terminat de citit volumul, am băut o cafea și l-am recitit, de dragul poemelor. acest lucru nu mi s-a mai întâmplat de la ”uneltele de dormit” ale lui Ioan Es. Pop ( care este cartea mea preferată de poezie a anului trecut și de bine de rău, anul trecut a fost extrem de ofertant în acest domeniu), ceea ce spune multe despre calitatea poemelor. și nu e vorba numai de calitate, e și sentimentul acela când dezlegi un puzzle. te lași pierdut în el până ce îl termini, până ce îi dai de cap. poezia lui Stoicovici este un puzzle și nu e de mirare că am înțeles anumite pasaje dintr-un poem, citind un alt poem, din același ciclu sau chiar din altul. poetul lasă mici portițe pe care le închide pagini mai târziu și astfel lectura e foarte ofertantă și captivantă, pentru că mare parte din poeme nu sunt deloc simple, chiar dacă la o primă vedere par așa. dar, cum am mai spus, sunt și câteva trimiteri și simboluri, care habar n-am ce înseamnă, cum e acesta : ”între noi atârnă greu cerbul de calcar // inima lui cât un viespar se umple de sângele morților”, dar trebuie să recunosc că sună bine. oricum, îmi aduc aminte de un interviu cu Luis Bunuel, care afirma că anumite cadre din ”Câinele andaluz” nu pot fi înțelese fără a cunoaște episoade din viața lui sau a lui Dali, așadar mă gândesc că poate sunt simboluri care pot însemna ceva pentru poet, dar nu neapărat și pentru mine.

Oricum, cartea este absolut fascinantă de la prima la ultima literă. o recomand din toată inima. puteți citi câteva poeme pe blogul autorului.

miercuri, 4 aprilie 2012

lectura mea publica


lectura mea publica din seara asta de la Cenaclul Marin Mincu, Biblioteca Metropolitana a fost o experienta foarte faina pentruu mine si deosebit de constructiva. am citit 6 texte si oamenii prezenti, nu in numar mare, dar destui cat sa se incinga o mica discutie, au vorbit in general frumos, chiar si atunci cand m-au criticat. singura exceptie a fost un tanar, nu-i dau numele, caruia nu i-a placut, dar nu am inteles exact ce nu i-a placut si de ce, pentru ca se exprima fara noima. nu ma deranjeaza absolut deloc oamenii carora nu le place cum scriu, dar macar sa inteleg de ce nu le place, poate astfel as putea sa ma corectez.

e clar ca sunt pe drumul cel bun, dar e si mai clar ca mai e mult pana departe. dar faptul ca celor prezenti le-au placut anumite versuri, idei si mi-au dat si sfaturi bune, este un lucru care m-a bucurat.

le multumesc celor prezenti si sper sa mai citesc si in alte locuri.

am vrut sa fur afisul, sa il tin drept amintire, dar nu am putut.....