marți, 1 mai 2012

Stephen King și a lui Christine

Mie îmi place Stephen King! Mi-a plăcut de la prima carte citită (The Shining), de la primul film văzut după o carte de-a lui (Dreamcatcher) și de la primul interviu pe care l-am citit cu el acum multă-multă vreme  (once upon a time, when I was a child and I met The King... ). Mulți prieteni, cu lecturi serioase (romane grele, filozofie, politcă, eseistică) au încercat să mă convingă cum că King ar fi mult prea comercial și că niciodată nu va putea fi pus alături de marii grei ai literaturii. Cum că subiectele lui sunt neinteresante și că horrorul este un gen minor. Normal că m-a durut în fund de argumentele lor și am venit și eu cu argumentele mele. Nu că mă laud, dar am citit și eu vreo două cărți, am gustat marea literatură a lumii și am prefarații mei printre ”nemuritori” ( ghilimelele sunt pentru că mă amuză acest apelativ, nu pentru că aș fi sarcastic) și știu să fac diferența dintre o carte mediocră, minoră și o capodoperă. Și îmi asum aroganța de a spune că Stephen King a scris câteva - la o primă strigare ar fi The Stand, The Shining, Misery sau Salem`s Lot, să nu mai vorbesc despre minunatele povestiri din Different Seasons după care s-au făcut filme incontestabile ( ”The Shawshank Redemption” sau ”Stand by Me”sunt filme antologice, iar ”Apt Pupil” ar merita să fie văzut de către orice puțar cu aspirații naziste, să vadă unde poate duce această pasiune maladivă). My personal favourite este IT (Orașul BântuIT), care pur și simplu m-a lăsat mască într-o vară de acum mulți ani, când l-am citi și recitit de câteva ori (Mulțumesc Rareș!! ). Nu m-a dezamăgit până acum nicio carte de-a lui, dar din păcate mai am până dau gata opera Regelui (da, chiar am de gând să citesc tot ce a scris, începând cu cărțile traduse la noi și continuând cu celelalte care încă nu au primit haine din cuvinte românești). Și iată cum, în plină sesiune, înainte de licență, cu teza pe sfert gătită, eu mă apuc să citesc una dintre clasicele marca King - Christine (Ed. Nemira) . And oh, boy, I regret no moment of it!

Interesant la King este că nu horrorul pur (morți vii, monștrii, aliens & stuff) sunt cei care mă înfricoșează cu adevărat. Nu, de multe ori mă amuză, dar ma inspaimanta acea teroare psihologică, acele fapte triste si ingrozitoare făcute sau pățite de personajele cărților lui. Acelea sunt cu adevărat terifiante. Momentul care iti da fiori este acela în care îți dai seama de ororile pe care le poate plăsmui mintea umană și de suferințele prin care poate trece o persoană.  Îmi amintesc de celebra scenă din The Shining în care Wendy Torrance merge la masa de lucru a soțului său, scriitorul aflat în pană de inspirație, dar care de ceva vreme scrie în continuu - pare a își fi revenit- și citind pagini random își dă seama că sunt doar cuvinte fără niciun sens, scrise de o minte irațională. Sute de pagini de cuvinte fara sens!Acela este un moment teribil- Jack Torrance nu mai a în toate mințile. Puneți-vă în situația femeii. Cum ați reacționa? Eu cred că aș paraliza.

Revenind la Christine, cel de-al treilea roman publicat de Stephen King, lucrurile stau la fel. Din start vă spun că este o carte minunată, un clasic al literaturii americane și nu ar trebui să vă lăsați intimidați de eticheta ”horror”, este mult mai mult decât atât - eu cred că la King horrorul este doar un pretext, un înveliș pentru poveste. Cum spune chiar naratorul chiar din prima pagină, este vorba despre povestea de dragoste dintre un băiat și două fete (una dintre ele nu e chiar o fată, dar se comportă ca una - este geloasă, iubitoare, capricioasaă, ascunde un secret groaznic și este pusă pe rele - dar dacă citiți cartea, veți vedea că nu e ea de vină) : Arnie, Leigh și Christine. Și aș adăuga eu: extraordinarea povestea despre prietenia între doi băieți Arnie și Dennis și o foarte bună panoramă a unui orășel din America anilor `70. Dacă King se pricepe la ceva, acesta este acela de a spune povești emoționante ( si cat de bine le spune!), stie  să revină la copilărie, la greutatile și farmecele ei și are marea capacitate de a înțelege oamenii și mediul în care trăiesc.

Așadar, Arnie este băiatul timid, plin de coșuri, bruscat de cei mari, singuratic și trist, dar care ascunde un om minunat, inteligent și amuzant. Fiecare școală are unul ca el, cel căruia ”durii” (pulii, aș adăuga eu) îi scuipă în mâncare și îi fură banii, cel care nu are o prietenă pentru că tipele sunt mult prea proaste pentru a observa că de fapt e un băiat bun. Înțelegeți ideea. Și Dennis este singurul lui prieten, cel care i-a descoperit adevărata față și care îl apără de proști. Dennis nu este cel mai popular băiat, dar joacă fotbal, are o prietenă, e mai bine văzut. Ca o paranteză, oriunde în lume, adolescenții sunt la fel și liceul poate fi un calvar sau o delectare, depinde de atitudinea și de personalitate.

Și într-o zi Arnie o vede pe Christine și totul se schimbă. Și de aici începe o întreagă tevatură. Părinții lui Arnie, în principiu mama, care e învățată să îl controleze, nu sunt de acord cu Christine. Arnie se schimbă, îi dispar coșurile, întâlnește o fată, pe Leigh cu care are o relație, la început minunată. Dar Christine este posedată, este geloasă. Punctul de pornire al terorii este o bătaie pe care Arnie o încasează de la Buddy, un bad boy. Și lucrurile degradează, se lasă cu morți. Dar adevărata dramă este înstrăinarea lui Arnie de părinți, transformarea lui în rău. Cei care nu au avut nimic în  viață, cei care au fost umiliți și înjosiți, tind ca la un moment dat să se agațe de ceva și prin acel ceva să se rupă de ei, să devină independenți si mai duri. Arnie o are pe Christine. 

Momentele de groază absolută pentru mine nu au fost cadavrul care conducea mașina, fantomele celor uciși sau Christine însăși, ci sinuciderea Veronicăi, moartea prin sufocare a Ritei sau cele 3 cadavre - o întregă familie, puse unul lângă altul în coșciuge și foarte puțini oameni veniți la înmormântare. Teroarea este cand Dennis descopera ca prietenul sau este...schimbat, inlocuit. M-au trecut aproape lacrimile.

King reușește în acest roman să spună o poveste tristă despre prietenie, dragoste &rock and roll, care pe mine m-a impresionat. Micile personaje, adevărate caractere, sunt de asemenea un deliciu al cărții. Bătrânul LeBay, sau  Will cel care se ocupa cu afaceri ilegale... sunt absolut fascinanți. Nu e doar o carte în care se întâmplă chestii care te țin cu sufletul la gură, ca într-un roman de John Grishman, dar pe care le uiți după două zile, e o carte în care se întâmplă chestii care te țin cu sufletul la gură, dar care cresc în tine, pe care nu le uiți, la care pur si simplu meditezi mai apoi, pentru că știi  că nu e așa imposibil, lăsând fantasticul la o parte, să ți se întâmple chiar ție.

Apropo, în caz că nu știați, Christine este o mașină, un superb Playmouth Fury, seria `58, roșu cu alb, cu tapițerie din piele și care are în bord 120 km/h. Minunată.

*s-a facut si un film dupa carte, un clasic al genului, pe care de asemena vi-l recomand. dar cititi cartea mai intai!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu