marți, 29 mai 2012

Au apărut!

Editura Nemira lansează la Bookfest două cărți pe care le aștept de un an de zile: ultimul roman al lui Stephen King - JFK 11.22.63. și ultimul roman al lui  Dan Simmons -Drood. Primul este  o poveste despre ziua în care a fost asasinat JFK. Dar bineînțeles, în stilu-i binecunoscut, King amestecă treburile și planurile spațio-temporale și nu scrie doar o poveste despre JFK, care este însă laitmotivul romanului, ci creează premizele unei călătorii în timp, cu câtva timp înaintea asasinatului și spune mai multe povești, care se întrepătrund și se învârt în jurul unor fapte abominabile petrecute în trecut, care se pare că au legătură între ele și legătură cu ziua cea tristă. Pare foarte interesant, mai ales că am citit câteva capitole publicate pe net, în engleză, acum ceva vreme. Cred că e o revenire în forță a lui Stephen King și nu m-ar mira să îi fi ieșit una dintre cel mai bune cărți din cariera sa, mai ales pentru că, din declarațiile lui, are cartea asta în minte de prin anii `70 și s-a documentat masiv. Eu zic că nu e de ratat. Un volum masiv, pe care Nemira l-a promis de multă vreme, apare în sfârșit.

Drood este un roman istoric mistery/thriller care îl are în centru pe Charles Dickens în ultimii săi ani de viață, cei mai tumultuoși și misterioși din cariera și viața marelui scriitor. De asemenea se pare că Simmons oferă și o variantă a finalului celebrului roman dickensian rămas neterminat. Volumul este masiv, are în jur de 1000 de pagini și a apărut în 2010 în engleză. Dan Simmons este cunoscut mai ales pentru romanele sale fantasy/sf, dintre care eu am citit seria Hyperion, care pot spune că mi-a plăcut enorm.  Am citit o parte din această carte, tot de pe atotputernicul net, în engleză, și mi-a plăcut mai ales pentru că sunt mare fan Dickens încă din copilărie. Dar nu numai acesta este motivul. Am mai citit cărți mistery legate de viețile unor scriitori precum Poe sau Oscar Wilde și nu pot spune că am rămas atât de impresionat, mai ales pentru că în mare parte erau supoziții care se bazau pe interviuri din epocă, alimentate din plin de imaginația scriitorului respectiv și care mai aveau și un touch de fantastic, destul de prost temperat. Nu contează titlurile acestora. Cert este că, din ce am citit în engleză pe net din această carte, mi-am dat seama că faptele istorice sunt cât se poate de adevărate, bine documentate și doar acolo unde nu se cunoaște adevărul complet, autorul a dat cu presupusul, dar într-un mod cât se poate de bine. Se anunță un roman spectaculos pe care atât fanii lui Charles Dickens cât și ai lui Dan Simmons ar trebui să îl citească. Eu cu siguranță o voi face.

De abia aștept să scap de licență și să mă pot afunda în lectură.
Ne vedem la Bookfest!

Pont: dacă nu ajungeți la Bookfest sau dacă nu aveți destui bani (ambele cărți au afișat pe siteul Nemira un preț de 99.99 lei, cu reducere de 25% pentru precomenzi) treceți prin anticariatele Ex Libris. S-ar putea să aveți surprize plăcute. eu am avut ;)

vineri, 25 mai 2012

Bârfa fără cuvinte

  În metrou era un grup de patru fete și un băiat. Tineri toți, fetele frumoase, adolescente, băiatul puțin mai mare, până în 20 de ani toți. Mi-am dat repede seama că sunt surdo-muți, din felul cum vorbeau prin limbajul semnelor. Nimic anormal, numai că... vorbeau, nu glumă! Nu le stăteau mâinile deloc, râdeau, povesteau sau poate bârfeau, tare aș fi vrut să știu ce anume, părea de-a dreptul interesant și captivant. La un moment dat, mi-am dat seama că băiatul cred că a zis ceva de rău, fiindcă toate cele patru practic s-au întors spre el și au început să-l certe, îl mai trăgeau și de mânecă, îl înghionteau.  el încerca să se eschiveze, dar nu avea săracul decât două mâini și ele erau mai multe. Cert e că preț de vreo două stații l-au muștruluit bine și el a renunțat la un moment dat să mai argumenteze, a făcut un gest de lehamite sau poate de acceptare a sorții și a plecat capul, cufundându-se în amara scriere a unui mesaj, sau poate doar mimarea lui...

   Fetele au început să râdă și preț de vreo trei secunde au tăcut. Apoi nu l-au mai băgat în seamă pe băiat și și-au continuat discuțiile. Doamne, cum le mai mergeau mâinile! Concluzia: nu contează modalitatea, femeile vor pălăvrăgi tot timpul și ca bărbat, nu prea e bine să îți pui mintea cu mai mult de două în același timp, mai ales dacă discuția e încinsă, fiindcă nu le vor seca niciodată cuvintele și vei fi nevoit mai devreme sau mai târziu să te lași bătut... Ori să zici sau să faci ceva care poate le-ar închide gurile, însă mai mult ca sigur că odată pornite, pe mai multe voci ( sau mâini) te vor toca până vei intra în fibrilații  și vei abandona din disperare.

  Mi s-a părut tare amuzant. Lăsând la o parte misoginismul, erau de-a dreptul fermecătoare, cum gesticulau, râdeau, n-auveau nicio treabă. Ba mai mult, din noianul de chipuri plouate (la propriu și la figurat), grupul lor era singurul animat și plin de viață. Tineri, normali și cu poftă de distracție și de vorbit. Mi-au înseninat seara.. plouată (la propriu și la figurat)

Cu ocazia asta, mi-am amintit de această melodie minunată  a lui Paul McCartney, cu un videoclip pe măsură.

!!!off topic: nu ratati ultima carte a lui Mircea Cărtărescu- Ochiul căprui al dragostei noastre. Am citit-o azi, e un volum de povestioare și eseuri, majoritatea apărute prin diverse publicații, volume colective, una inclusa si în Pururi tanar...., dar sunt și câteva inedite. E e o carte  bună, care nu dezămagește.  Povestioara care dă titlul volumului este cutremuratoare și cât se poate de adevarată, trăită de autor în copilarie și a cărei tema a dezvoltat-o pe larg în Orbitor. Se vede că îl bântuiește și îl va bântui până la sfârșit probabil...
 Se va lansa si la Bookfest, pe 31.

marți, 22 mai 2012

Interviu cu Mediocracy


Avem plăcerea de a vă oferi un interviu cu una dintre cele mai bune trupe din undergrund, Mediocracy. Vocalul trupei, Viez, a avut amabilitatea de a răspunde câtorva întrebări:


Vali: Salut și bine ați venit pe let`s rock! Pentru cei care nu vă cunosc, spuneți-ne ceva despre trupă, despre genul pe care îl abordați, despre voi, despre fiacare în parte dacă se poate. Cine sunteți și de ce ar fi bine ca oamenii să vă asculte?

Viez: Salut! Eu sunt Viez și mă ocup de versuri, voce și artwork la Mediocracy. Genul pe care-l abordăm noi e o combinație de punk/hardcore cu diferite stiluri de metal (thrash,black,sludge etc). Inițial când căutam oameni cu care să formez trupa asta voiam ceva crust punk pentru că e genul meu preferat și o trupa care să cânte așa ceva în Romania nu există... Pe colegii mei de trupă cred că îi cunoaște mai multă lume. Costin [Chioreanu n.m. ] e un cunoscut designer, artist și muzician care a avut tot felul de proiecte de-a lungul anilor, Radu a cântat și el în Cap de Craniu, Protest Urban, 16 mm etc, Para și Fane cântau în Rain District... eu sunt singurul la prima trupă serioasă.

Nu știu dacă ar fi bine sau rău să ne ascule lumea, asta depinde de gusturile și starea fiecăruia, eu unul, dar și colegii mei, facem asta din suflet și încercăm să transmitem asta atât prin muzică dar și prin mesaj.

Vali: Îmi place numele pe care l-ați ales pentru trupă. Credeți că este posibil ca într-un viitor mediocrația să triumfe? Cum ar arăta o astfel de lume? Cum arată lumea în momentul acesta?

Viez: Nu știu la ce viitor te referi, pentru că eu am ales numele din ce văd în prezent. Pe viitor aș spera ca asta să se schimbe însă mi se pare că e din ce în ce mai așezată mediocrația și îndobitocirea. Eu cred că a triumfat „glorios” deja și sunt foarte puțini oameni rămași care să i se opună../

Vali: ”Asoma”și ”Human Progress-Endless Regress” au fost materiale excelente, diferite. Cum a fost la debut? Ce ați învățat în tot acest timp? Cum e să faci parte dintr-o trupă? De ce v-ați apucat de cântat?

Viez: Scuze dar nu știu la care întrebare să răspund mai întâi... :)) E foarte frumos să faci parte dintr-o trupă pentru că faci ceea ce îți place și e un mod de a-ți transmite mesajul sau ideile unui număr mai mare de oameni decât în viața de zi cu zi. Eu unul, de asta m-am apucat de cântat, simțeam nevoia să strig undeva.. cu rost.


Am învățat între timp că nu e foarte ușor să duci în spate o trupă, însă într-un final, efortul merită.

restul aici

marți, 15 mai 2012

un scamator de duzină.

O țară în care un scamator de duzină este aplaudat de milioane. cu accent pe de duzină.

Ador magia și trucurile bine ticluite. Știu că sunt doar farse bine puse la punct, sau vorba mamei : ”iuțeală de mână și nebăgare de seamă”, însă un truc magnific este un truc magnific. Houdini făcea să dispară elefanți! genial!!  Am citit mai demult o carte superbă, The Prestige (tradusă la Nemira cu titlul Magicienii), scrisă de Christopher Priest - și  mi-a plăcut de m-am udat.  Christopher Nolan a făcut un film omonim minunat cu Christian Bale și Hugh Jackman pe care l-am revăzut de multe ori. Sunt un admirator al magiei bine executată. 

Dar domnul acesta, Gog,  mi-a fost antipatic de la început. e un scamator de duzină.

Când eram mic, a venit la noi la școală un magician cam de mâna a doua, puțin bețiv și care făcea trucuri simple: cărți de joc, mâncatul sticlei, șmecheria cu sfoara tăiată etc. Dar domnule, avea o voce de tremura sala și o prestanță extraordinară. când începea numărul, se transforma din bețivul ratat care colinda gimnaziile pentru un ban, într-un adevărat prestidigitator care îți captiva atenția. Mi-a rămas în minte ora aceea petrecută în sala de sport a școlii ca ceva atemporal, rupt de lume, nerealist. Contează foarte mult felul în care ambalezi trucurile și bineînțeles, cu cât trucul e mai bun, cu atât mirarea și entuziasmul sunt mai mari.
Însă acest băiat nu m-a captivat nici cu vocea, nici cu trucurile, nici cu nimic.

Nu mă interesează cum se fac trucurile lui, cât de banale sunt de fapt.  sunt sigur că și Houdini dacă ar fi explicat cum își făcea numerele, atunci fi părut facil totul . bine, bine, Gog nu e magician, e mentalist. tot un drac. tot pe trucuri se bazează și mentalismul. nimeni nu face lingurile să se topească cu puterea minții ( ok, poate există persoane care au ajuns la un nivel spiritual atât de avansat încât și-au activat anumite părți ale creierului și astfel au un mai mare control asupra materiei, dar asta e o altă poveste). Nu asta mă interesează. Am tot văzut pe net și în media explicațiile trucurilor. e irelevant. știu că nu e adevărat, mă interesează doar efectul pe care îl produce asupra mea. dacă mă bucură, mă încântă, mă face să mă gândesc, ”bă, pula mea, e tare”, atunci e perfect. Însă băiatul acesta m-a făcut să râd. părea mai mult un pocăit din ăla care vine la ușă și te fute la cap cu biblia lui de căcat scrisă de un schizofrenic acum 200 de ani. din prima clipă mi s-a părut genul de om care te trage de mânecă și îți spune : ”sunt bun, nu?, sunt șmecher, îți citesc mintea, muhahaha”. citești un căcat. singura mea problemă cu băiatul ăsta este că e prost în ceea ce face. e de mâna a treia. trucurile lui sunt basic. nu are prestanță. nu face spectacol. nu mă atrage. se și bâlbâie. are vocea falsă.

scriu asta pentru că am tot citit peste tot despre cât de de căcat a fost decizia juriului și voiam și eu să îmi dau cu părarea, ca tot românul. . în primul rând a fost o emisiune creată special pentru audiență. e adevărat, am văzut niște oameni impresionanți, însă oamenii talentați nu se afirmă aici. îmi place mult de Andi, sunt fan din copilărie, dar nu m-am uitat la emisiune la tv doar pe net la înregistrări, în câte o seară. cu Andra nu am nimic, pare o fată bună , nu sunt fan al muzicii, dar e ok. Petre e un papagal. baby face, zero brain.
așa am dat și peste Gog, pe net.  și m-am cutrenurat de râs când i-am văzut prestația!!

toată lume spune că a fost de căcat decizia ca el să fie câștigătorul, pentru că au dat premiul unui scamator, nu unui cântăreț sau dansator, care vezi domne, mustește de talent. putea să îl dea și unia care bătea cuie într-o blană, dacă o făcea cu stil și într-un fel unic. cu un fir de păr, să zicem . :) eu am altă doleanță. spun că a fost de căcat pentru că au dat premiul unui scamator prost. dacă era bun, eu eram mulțumit. dacă trucurile, prestanța, showul erau cu adevărat magnifice, atunci foarte bine. dar nu au fost!!

îi respect pe magicienii care chiar îți fut mintea. însă Gog e la grădiniță. însă el se visează uriaș....

sâmbătă, 12 mai 2012

orele

ce mai rămâne din noi când nimic nu ne mai rămâne de făcut?

ce mai rămâne după dintr-un scriitor după ce și-a irosit toate cuvintele? ce mai rămâne dintr-un sfânt după iluminare? ce mai rămâne dintr-un tată care și-a pierdut copii? dintr-o mamă pe care a părăsit-o fiul? sau dintr-un preot fără credință?

ce mai face un pictor fără mâini? un savat cu altzheimer? un cineast orb? un muzician surd?

ce îi mai rămâne unui om după ce a pierdut singurul lucru care îi dădea sens vieții?

cu ce mai umple el orele ce i-au mai rămas? de ce ar mai dori acele ore? de ce le-ar mai umple?

miercuri, 9 mai 2012

cărți sau shaorma?


o culme a culmilor: să dai într-un anticariat pe 8 cărți cât se poate de bune mai putini bani decât pe o shaorma mare cu de toate. mi s-a întâmplat mie azi. mi-am cumpărat 8 cărți cu 10 lei și când treceam pe lângă una dintre multele shaormării din zona Unirii/Universitate am văzut că prețul unei shaorme mari este 12 lei.

nici nu apuci să răsfoiești bine una dintre cărți, că stomacul tău a absorbit multitudinea de e-uri și de calorii cu mult peste limită, pe care le conține această mâncare de tip fast-food pe care eu nu o suport. și nu te alegi decât cu un stomac care e plin de tâmpenii și posibil cu o stare de greață mai târziu, să nu mai vorbesc de un pas garantat spre obezitate. recunosc, ca tot omul am mâncat și eu de câteva ori și nu neg faptul că dacă îmi este foarte foame și nu am altă posibilitate (a se citi: mai mulți bani) o să îmi cumpăr și așa ceva. nu sunt vreun ipocrit, dar altceva vreau să subliniez în rândurile de mai jos.

problema este că îmi e aproape rușine să merg să mănânc o shaorma la 12 lei după ce mi-am cumpărat câte un Noica și un Radu Aldulescu, fiecare cu 50 de bani (!!!!). cred că și hârtia lor valorează mai mult ( chiar, cum își scot anticarii banii? cât dau ei pe o carte dacă își permit să o vândă mai apoi cu 50 de bani și să scoată profit? ). dacă aș duce raționamentul mai departe, ar trebui să îmi fie cumva jenă să dau doar 50 de bani pe oricare dintre cărțile astea. și uite că se găsesc! să mai aud oameni care se plâng de prețul cărților, ca argument adus în apărarea situației lor de necititori. dar săracii ar vrea să citească, numai că de unde bani de cărți? uite oameni buni, există cărți bune la 50 de bani. trebuie numai să vreți să citiți și să pierdeți 15 minute pentru a le găsi într-un anticariat (nu sunt puține în București și sunt sigur că orice oraș are măcar un anticariat). orice se poate, numai să vrei. cu 50 de lei intri într-un anticariat și pleci cu o plasă de cărți pe care poți să le citești într-o lună sau chiar mai mult. și oricât de mici ar fi salariile în România (și sunt,ce-i drept), eu cred că 50 de lei nu e mult. și am dat o sumă oarecare. se poate și cu mai puțin. sunt sute de cărți de calitate care au prețuri de la 50 de bani la 10 lei. dacă ai bani de shaorma, ai bani și de cărți, e clar. dacă ai bani de țigăi (cel mai ieftin pachet este 12 lei la orice chioșc) ai bani și de cărți. ș.a.m.d.

despre aceste lucruri vorbește foarte bine și George Orwell în cartea sa de eseuri ”Cărți sau țigări”, tradusă anul trecut la Polirom și pe care v-o recomand cu drag. în librării costă cam cât două shaorme, iar prin anticariate cam cât una, chiar mai puțin. Orwell atacă cu iscusință oamenii din socieatea americană a vremii sale, (uite că nici în privința asta nu s-au schimbat prea multe în ultima jumătate de secol de la publicarea cărții) care afirmă că sunt prea scumpe cărțile și nu au bani să le cumpere. iar Orwell drept răspuns, le argumentează că o carte costă mai puțin decât un pachet de țigări, iar dacă au bani să își cumpere zilnic unul, atunci au bani să își cumpere măcar o carte din când în când. eu cred că așa este. dar citiți cartea și trageți singuri concluziile. eu le-am tras experimentând pe viu situația: cărțile vs shaorma.

așadar, cărți sau shaorma (țigări) ?

în final, vă las să meditați la cuvintele lui John Waters. :))

vineri, 4 mai 2012

Horror: Real. Imaginar. Perpetuu. Stephen King- Carrie

De câteva nopți visez un personaj care m-a marcat negativ în copilărie. Mă simt ca unul dintre copiii din Orașul BantuIT al lui Stephen King, care au fragmente de amintiri legate de Pennywise și de ororile de atunci. Nu au fost chiar orori cele ce mi s-au întâmplat mie, dar oricum mi-au marcat drumul în viață și m-au făcut să fiu mai atent la ceea ce fac și mai ales la faptul că nu contează prea mult ceea ce fac, ci contează cine crede că nu e bine ce fac și se hotărăște să mă pedepsească pentru asta. Și astfel, contează mai mult de cine trebuie să mă feresc sau cui trebuie să țin piept. Nu înțeleg de ce tot revin în ultima vreme în mintea mea, mai ales noaptea, ca mai apoi să mă gândesc întreaga zi la ele, acele evenimente și mai ales el, cu figura lui zâmbitoare și mereu gata să îmi zică ceva usturător sau să îmi ardă prietenește una peste cap. El era cu mult mai mare iar eu doar un copil timid și care nu prea știa cum să reacționeze și mai ales cum să scape. Oricum, la un moment dat i-am ținut piept și a dispărut din peisaj de multă vreme și chiar dacă îl mai întâlnesc odată la mult timp, acum e doar marioneta a ceea ce reprezenta și nu îmi mai e teamă. Doar scârbă. Cred că termenul care i se potrivește este bully, dar eu cred că mai mult rezonează cu  ratat sau căcănar. În fine.

Ideea la care voiam să ajung, altfel nu aș fi povestit chestia asta care nu interesează pe nimeni oricum, este alta. Tot zilele astea am citit două cărți de Stephen King (să fie acesta motivul pentru care au revenit acele amintitri?) : Christine despre care am vorbit și aici și Carrie. Despre Carrie voiam să scriu un post, dar o să scriu aici câteva cuvinte, pentru ca mai apoi să intru în subiectul ideii mele. Prin Carrie, King reușește să creeze o lume crudă, aceea a copiilor/adolescenților care se cred mai buni decât ceilalți și care terorizează un tânăr/tânără în acest caz, care are neșansa să fie altfel. De când lumea și pământul această luptă, căci e o luptă, a unora să distrugă și a celuilalt să se apere. Numai că în viața de zi cu zi, prea puțini dintre cei atacați reușesc să se apere sau reacționează în așa fel încât să fie lăsați în parte înainte ca viața lor să se schimbe definitiv. Chiar se schimbă. Un copil care crește în bătaia de joc a celorlalți, care apoi crește și este tot bătaia de joc a celorlalți nu va fi niciodată un tânăr sau un om întreg. Ceva în el se rupe. Unii se înrăiesc și se răzbună pe alții, devenind ei bullys, alții devin umbre care se târăsc pe străzi, mereu cu capul plecat, mereu gata să își ceară scuze. Și prea puțini se răzbună pe cei ce le-au făcut viața amară. Sunt cunoscute cazurile în care un tânăr a venit cu o armă la școală și a împușcat pe oricine i-a ieșit în cale. Nu mai contează cine moare. După ce ani de zile mai toată lumea s-a uitat urât la tine, a râs de tine sau te-a bătut, nimeni nu îți e prieten și toți sunt dușmani. Și apeși pe trăgaci. Nu contează al cui creier va fi împroșcat. Nu te va face să te simți mai bine, nici mai rău, ci doar cumva răzbunat și împăcat. Te duci în Iad, dar iei cu tine cât mai mulți. Mori cu oameni de gât.

King crează un personaj absolut adorabil, cel puțin mie așa mi s-a părut. Și-a început cariera de scriitor cu acest roman în care creionează primul personaj feminin, din multele care au urmat, care își ia viața în mâini și răspunde răului, la început bunătate, cu lacrimi și tristețe iar mai apoi cu și mai mult rău, când situația degenerează. Carrie are puteri telekinetice și e victima unei mame îndoctrinate religios. E victima societății care o asociază cu mama ei și e victima colegilor ei de școală care nu fac decât să o rănească. Drept urmare, când situația devine cu adevărat oribilă, ea îi omoară pe toți. Nu vă spun cum și când, dar sunt pagini pe care nu le veți uita. Și repet ceea ce am zis și în articolul despre Christine: horrorul nu este neapărat reprezentat prin fețele arse și paranormalul scăpat de sub control, ci prin teroarea sufletească, întâmplările complet realiste și  astfel cu atât mai dureroase, prin care trece un om. Și repet, Carrie este un personaj adorabil: o fată frumoasă, inteligentă, cuminte, cu idei bune și cu un suflet capabil să elimine tot răul și să cuprindă bunătatea lumii.  Nu o să uit paginile acelea minunate care descriu prima ei experiență cu adevărat bună, lacrimile de bucurie, barierele pe care le-a lăsat, sceptică fiind la început de ce se întâmplă, ca mai apoi să se lase cuprinsă de un val de fericire, primul din existența ei marcată de răutate. Putea fi un om normal, putea să își controleze puterile încă latente dacă ar fi avut parte de puțină compasiune și puțină iubire. Dar puterea omului de a face rău semenului său este nemărginită. Oricum, cartea asta face dreptate,cel puți livrească, tuturor celor batjocoriți. E o lectură obligatorie. Uitați tot ce ați auzit rău despre Rege și citiți cartea!

Și acum, ideea: mă gândeam la legătura dintre copiii mai altfel, mai slabi, bruscați în copilărie/adolescență și rata de suicid sau de crimă. Eu cred că mulți dintre cei care nu au reușit să își înfrunte adversarul sau care au continuat să fie ”luați la pulă” și mai târziu, își pierd speranța și încrederea treptat, până ce ajung să se urască pe ei înșiși, iar într-un moment de încordare ori dau cuiva în cap ori se aruncă de la etaj. Și o altă idee care mi-a venit tot azi, după visul acela : posibilitatea de a crea horror! Da, horror! Să explic : nici un scriitor de horror nu va reuși să trezească mai mult de un anumit disconfort celor care citesc, dacă nu reușete să îi înspăimânte ducând in extremis lucruri adevărate, lucruri care li s-au întâmplat chiar lor. Dacă atunci când erai mic ai văzut un om arzând sau o casă în flăcări, te vei căca pe tine de frică mai târziu, citind despre un om cu puteri pirokinetice sau despre un incendiu care a cuprins un oraș. Și ducând raționamentul mai departe, nu e posibil oare să vindeci pe cineva tocmai folosindu-te de asta? Un fel de terapie prin expunere sau un șoc care să atenueze un șoc? Cum e faza cu durerea mai mare care o anihilează pe cea pe care deja o resimți, dar fără să te mai doară. Mintea omului e bântuită de frici, frustrări, probleme. Mulți trec prin viață mereu uitându-se în stânga și în dreapta, așteptându-se ca de după colț să apară cineva care să le facă rău. Dacă ați văzut ”Bully”, filmul  lui Larry Clark, înțelegeți  până unde se poate ajunge când ești constant terorizat de cineva. Și dacă veți strâmba din nas la cartea lui King sau la filmul omonim al lui Brian de Palma făcut după această carte (pe care vi-l recomand), poate văzând acest film o să înțelegeți și mai bine (în caz că nu l-ați văzut). Dacă ați fost victime ale vreunui cretin din ăsta în copilărie/adolescență, care nu vă dădea pace, veți înțelege. Dacă nu, sunteți norocoși. Dar poate vă veți face o  idee despre ce vorbesc eu acum.

Chiar și în vis este grotesc și bizar. Nu pot și nu vreau să îmi imaginez cum este să fi în pielea unui om care nu reușește să se impună sau să treacă peste și care toată viața este sub o oarecare presiune care la un moment dat poate să erupă. E horror!


marți, 1 mai 2012

Stephen King și a lui Christine

Mie îmi place Stephen King! Mi-a plăcut de la prima carte citită (The Shining), de la primul film văzut după o carte de-a lui (Dreamcatcher) și de la primul interviu pe care l-am citit cu el acum multă-multă vreme  (once upon a time, when I was a child and I met The King... ). Mulți prieteni, cu lecturi serioase (romane grele, filozofie, politcă, eseistică) au încercat să mă convingă cum că King ar fi mult prea comercial și că niciodată nu va putea fi pus alături de marii grei ai literaturii. Cum că subiectele lui sunt neinteresante și că horrorul este un gen minor. Normal că m-a durut în fund de argumentele lor și am venit și eu cu argumentele mele. Nu că mă laud, dar am citit și eu vreo două cărți, am gustat marea literatură a lumii și am prefarații mei printre ”nemuritori” ( ghilimelele sunt pentru că mă amuză acest apelativ, nu pentru că aș fi sarcastic) și știu să fac diferența dintre o carte mediocră, minoră și o capodoperă. Și îmi asum aroganța de a spune că Stephen King a scris câteva - la o primă strigare ar fi The Stand, The Shining, Misery sau Salem`s Lot, să nu mai vorbesc despre minunatele povestiri din Different Seasons după care s-au făcut filme incontestabile ( ”The Shawshank Redemption” sau ”Stand by Me”sunt filme antologice, iar ”Apt Pupil” ar merita să fie văzut de către orice puțar cu aspirații naziste, să vadă unde poate duce această pasiune maladivă). My personal favourite este IT (Orașul BântuIT), care pur și simplu m-a lăsat mască într-o vară de acum mulți ani, când l-am citi și recitit de câteva ori (Mulțumesc Rareș!! ). Nu m-a dezamăgit până acum nicio carte de-a lui, dar din păcate mai am până dau gata opera Regelui (da, chiar am de gând să citesc tot ce a scris, începând cu cărțile traduse la noi și continuând cu celelalte care încă nu au primit haine din cuvinte românești). Și iată cum, în plină sesiune, înainte de licență, cu teza pe sfert gătită, eu mă apuc să citesc una dintre clasicele marca King - Christine (Ed. Nemira) . And oh, boy, I regret no moment of it!

Interesant la King este că nu horrorul pur (morți vii, monștrii, aliens & stuff) sunt cei care mă înfricoșează cu adevărat. Nu, de multe ori mă amuză, dar ma inspaimanta acea teroare psihologică, acele fapte triste si ingrozitoare făcute sau pățite de personajele cărților lui. Acelea sunt cu adevărat terifiante. Momentul care iti da fiori este acela în care îți dai seama de ororile pe care le poate plăsmui mintea umană și de suferințele prin care poate trece o persoană.  Îmi amintesc de celebra scenă din The Shining în care Wendy Torrance merge la masa de lucru a soțului său, scriitorul aflat în pană de inspirație, dar care de ceva vreme scrie în continuu - pare a își fi revenit- și citind pagini random își dă seama că sunt doar cuvinte fără niciun sens, scrise de o minte irațională. Sute de pagini de cuvinte fara sens!Acela este un moment teribil- Jack Torrance nu mai a în toate mințile. Puneți-vă în situația femeii. Cum ați reacționa? Eu cred că aș paraliza.

Revenind la Christine, cel de-al treilea roman publicat de Stephen King, lucrurile stau la fel. Din start vă spun că este o carte minunată, un clasic al literaturii americane și nu ar trebui să vă lăsați intimidați de eticheta ”horror”, este mult mai mult decât atât - eu cred că la King horrorul este doar un pretext, un înveliș pentru poveste. Cum spune chiar naratorul chiar din prima pagină, este vorba despre povestea de dragoste dintre un băiat și două fete (una dintre ele nu e chiar o fată, dar se comportă ca una - este geloasă, iubitoare, capricioasaă, ascunde un secret groaznic și este pusă pe rele - dar dacă citiți cartea, veți vedea că nu e ea de vină) : Arnie, Leigh și Christine. Și aș adăuga eu: extraordinarea povestea despre prietenia între doi băieți Arnie și Dennis și o foarte bună panoramă a unui orășel din America anilor `70. Dacă King se pricepe la ceva, acesta este acela de a spune povești emoționante ( si cat de bine le spune!), stie  să revină la copilărie, la greutatile și farmecele ei și are marea capacitate de a înțelege oamenii și mediul în care trăiesc.

Așadar, Arnie este băiatul timid, plin de coșuri, bruscat de cei mari, singuratic și trist, dar care ascunde un om minunat, inteligent și amuzant. Fiecare școală are unul ca el, cel căruia ”durii” (pulii, aș adăuga eu) îi scuipă în mâncare și îi fură banii, cel care nu are o prietenă pentru că tipele sunt mult prea proaste pentru a observa că de fapt e un băiat bun. Înțelegeți ideea. Și Dennis este singurul lui prieten, cel care i-a descoperit adevărata față și care îl apără de proști. Dennis nu este cel mai popular băiat, dar joacă fotbal, are o prietenă, e mai bine văzut. Ca o paranteză, oriunde în lume, adolescenții sunt la fel și liceul poate fi un calvar sau o delectare, depinde de atitudinea și de personalitate.

Și într-o zi Arnie o vede pe Christine și totul se schimbă. Și de aici începe o întreagă tevatură. Părinții lui Arnie, în principiu mama, care e învățată să îl controleze, nu sunt de acord cu Christine. Arnie se schimbă, îi dispar coșurile, întâlnește o fată, pe Leigh cu care are o relație, la început minunată. Dar Christine este posedată, este geloasă. Punctul de pornire al terorii este o bătaie pe care Arnie o încasează de la Buddy, un bad boy. Și lucrurile degradează, se lasă cu morți. Dar adevărata dramă este înstrăinarea lui Arnie de părinți, transformarea lui în rău. Cei care nu au avut nimic în  viață, cei care au fost umiliți și înjosiți, tind ca la un moment dat să se agațe de ceva și prin acel ceva să se rupă de ei, să devină independenți si mai duri. Arnie o are pe Christine. 

Momentele de groază absolută pentru mine nu au fost cadavrul care conducea mașina, fantomele celor uciși sau Christine însăși, ci sinuciderea Veronicăi, moartea prin sufocare a Ritei sau cele 3 cadavre - o întregă familie, puse unul lângă altul în coșciuge și foarte puțini oameni veniți la înmormântare. Teroarea este cand Dennis descopera ca prietenul sau este...schimbat, inlocuit. M-au trecut aproape lacrimile.

King reușește în acest roman să spună o poveste tristă despre prietenie, dragoste &rock and roll, care pe mine m-a impresionat. Micile personaje, adevărate caractere, sunt de asemenea un deliciu al cărții. Bătrânul LeBay, sau  Will cel care se ocupa cu afaceri ilegale... sunt absolut fascinanți. Nu e doar o carte în care se întâmplă chestii care te țin cu sufletul la gură, ca într-un roman de John Grishman, dar pe care le uiți după două zile, e o carte în care se întâmplă chestii care te țin cu sufletul la gură, dar care cresc în tine, pe care nu le uiți, la care pur si simplu meditezi mai apoi, pentru că știi  că nu e așa imposibil, lăsând fantasticul la o parte, să ți se întâmple chiar ție.

Apropo, în caz că nu știați, Christine este o mașină, un superb Playmouth Fury, seria `58, roșu cu alb, cu tapițerie din piele și care are în bord 120 km/h. Minunată.

*s-a facut si un film dupa carte, un clasic al genului, pe care de asemena vi-l recomand. dar cititi cartea mai intai!