vineri, 4 mai 2012

Horror: Real. Imaginar. Perpetuu. Stephen King- Carrie

De câteva nopți visez un personaj care m-a marcat negativ în copilărie. Mă simt ca unul dintre copiii din Orașul BantuIT al lui Stephen King, care au fragmente de amintiri legate de Pennywise și de ororile de atunci. Nu au fost chiar orori cele ce mi s-au întâmplat mie, dar oricum mi-au marcat drumul în viață și m-au făcut să fiu mai atent la ceea ce fac și mai ales la faptul că nu contează prea mult ceea ce fac, ci contează cine crede că nu e bine ce fac și se hotărăște să mă pedepsească pentru asta. Și astfel, contează mai mult de cine trebuie să mă feresc sau cui trebuie să țin piept. Nu înțeleg de ce tot revin în ultima vreme în mintea mea, mai ales noaptea, ca mai apoi să mă gândesc întreaga zi la ele, acele evenimente și mai ales el, cu figura lui zâmbitoare și mereu gata să îmi zică ceva usturător sau să îmi ardă prietenește una peste cap. El era cu mult mai mare iar eu doar un copil timid și care nu prea știa cum să reacționeze și mai ales cum să scape. Oricum, la un moment dat i-am ținut piept și a dispărut din peisaj de multă vreme și chiar dacă îl mai întâlnesc odată la mult timp, acum e doar marioneta a ceea ce reprezenta și nu îmi mai e teamă. Doar scârbă. Cred că termenul care i se potrivește este bully, dar eu cred că mai mult rezonează cu  ratat sau căcănar. În fine.

Ideea la care voiam să ajung, altfel nu aș fi povestit chestia asta care nu interesează pe nimeni oricum, este alta. Tot zilele astea am citit două cărți de Stephen King (să fie acesta motivul pentru care au revenit acele amintitri?) : Christine despre care am vorbit și aici și Carrie. Despre Carrie voiam să scriu un post, dar o să scriu aici câteva cuvinte, pentru ca mai apoi să intru în subiectul ideii mele. Prin Carrie, King reușește să creeze o lume crudă, aceea a copiilor/adolescenților care se cred mai buni decât ceilalți și care terorizează un tânăr/tânără în acest caz, care are neșansa să fie altfel. De când lumea și pământul această luptă, căci e o luptă, a unora să distrugă și a celuilalt să se apere. Numai că în viața de zi cu zi, prea puțini dintre cei atacați reușesc să se apere sau reacționează în așa fel încât să fie lăsați în parte înainte ca viața lor să se schimbe definitiv. Chiar se schimbă. Un copil care crește în bătaia de joc a celorlalți, care apoi crește și este tot bătaia de joc a celorlalți nu va fi niciodată un tânăr sau un om întreg. Ceva în el se rupe. Unii se înrăiesc și se răzbună pe alții, devenind ei bullys, alții devin umbre care se târăsc pe străzi, mereu cu capul plecat, mereu gata să își ceară scuze. Și prea puțini se răzbună pe cei ce le-au făcut viața amară. Sunt cunoscute cazurile în care un tânăr a venit cu o armă la școală și a împușcat pe oricine i-a ieșit în cale. Nu mai contează cine moare. După ce ani de zile mai toată lumea s-a uitat urât la tine, a râs de tine sau te-a bătut, nimeni nu îți e prieten și toți sunt dușmani. Și apeși pe trăgaci. Nu contează al cui creier va fi împroșcat. Nu te va face să te simți mai bine, nici mai rău, ci doar cumva răzbunat și împăcat. Te duci în Iad, dar iei cu tine cât mai mulți. Mori cu oameni de gât.

King crează un personaj absolut adorabil, cel puțin mie așa mi s-a părut. Și-a început cariera de scriitor cu acest roman în care creionează primul personaj feminin, din multele care au urmat, care își ia viața în mâini și răspunde răului, la început bunătate, cu lacrimi și tristețe iar mai apoi cu și mai mult rău, când situația degenerează. Carrie are puteri telekinetice și e victima unei mame îndoctrinate religios. E victima societății care o asociază cu mama ei și e victima colegilor ei de școală care nu fac decât să o rănească. Drept urmare, când situația devine cu adevărat oribilă, ea îi omoară pe toți. Nu vă spun cum și când, dar sunt pagini pe care nu le veți uita. Și repet ceea ce am zis și în articolul despre Christine: horrorul nu este neapărat reprezentat prin fețele arse și paranormalul scăpat de sub control, ci prin teroarea sufletească, întâmplările complet realiste și  astfel cu atât mai dureroase, prin care trece un om. Și repet, Carrie este un personaj adorabil: o fată frumoasă, inteligentă, cuminte, cu idei bune și cu un suflet capabil să elimine tot răul și să cuprindă bunătatea lumii.  Nu o să uit paginile acelea minunate care descriu prima ei experiență cu adevărat bună, lacrimile de bucurie, barierele pe care le-a lăsat, sceptică fiind la început de ce se întâmplă, ca mai apoi să se lase cuprinsă de un val de fericire, primul din existența ei marcată de răutate. Putea fi un om normal, putea să își controleze puterile încă latente dacă ar fi avut parte de puțină compasiune și puțină iubire. Dar puterea omului de a face rău semenului său este nemărginită. Oricum, cartea asta face dreptate,cel puți livrească, tuturor celor batjocoriți. E o lectură obligatorie. Uitați tot ce ați auzit rău despre Rege și citiți cartea!

Și acum, ideea: mă gândeam la legătura dintre copiii mai altfel, mai slabi, bruscați în copilărie/adolescență și rata de suicid sau de crimă. Eu cred că mulți dintre cei care nu au reușit să își înfrunte adversarul sau care au continuat să fie ”luați la pulă” și mai târziu, își pierd speranța și încrederea treptat, până ce ajung să se urască pe ei înșiși, iar într-un moment de încordare ori dau cuiva în cap ori se aruncă de la etaj. Și o altă idee care mi-a venit tot azi, după visul acela : posibilitatea de a crea horror! Da, horror! Să explic : nici un scriitor de horror nu va reuși să trezească mai mult de un anumit disconfort celor care citesc, dacă nu reușete să îi înspăimânte ducând in extremis lucruri adevărate, lucruri care li s-au întâmplat chiar lor. Dacă atunci când erai mic ai văzut un om arzând sau o casă în flăcări, te vei căca pe tine de frică mai târziu, citind despre un om cu puteri pirokinetice sau despre un incendiu care a cuprins un oraș. Și ducând raționamentul mai departe, nu e posibil oare să vindeci pe cineva tocmai folosindu-te de asta? Un fel de terapie prin expunere sau un șoc care să atenueze un șoc? Cum e faza cu durerea mai mare care o anihilează pe cea pe care deja o resimți, dar fără să te mai doară. Mintea omului e bântuită de frici, frustrări, probleme. Mulți trec prin viață mereu uitându-se în stânga și în dreapta, așteptându-se ca de după colț să apară cineva care să le facă rău. Dacă ați văzut ”Bully”, filmul  lui Larry Clark, înțelegeți  până unde se poate ajunge când ești constant terorizat de cineva. Și dacă veți strâmba din nas la cartea lui King sau la filmul omonim al lui Brian de Palma făcut după această carte (pe care vi-l recomand), poate văzând acest film o să înțelegeți și mai bine (în caz că nu l-ați văzut). Dacă ați fost victime ale vreunui cretin din ăsta în copilărie/adolescență, care nu vă dădea pace, veți înțelege. Dacă nu, sunteți norocoși. Dar poate vă veți face o  idee despre ce vorbesc eu acum.

Chiar și în vis este grotesc și bizar. Nu pot și nu vreau să îmi imaginez cum este să fi în pielea unui om care nu reușește să se impună sau să treacă peste și care toată viața este sub o oarecare presiune care la un moment dat poate să erupă. E horror!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu