sâmbătă, 30 iunie 2012

Rock The City ziua 1, Romexpo -29 iunie

[...] Pe Heaven Shall Burn îi așteptam de multă vreme. I-am descoperit acum câșiva ani, odată cu albumul Iconoclast (Part 1: The Final Resistance) din 2008 și le-am ascultat mai apoi toate  albumele, piesele lor fiind mereu în playlistul meu. O trupă aparte, cu membri vegani care protestează împotriva rasismului prin versuri puternice. Unii i-ar încadra în genul deathcore sau deathmetal, dar o etichetă definitivă nu le poate fi pusă, fiindcă muzica lor este destul de complexă, agresivă și totuși melodică, însă ce se poate spune este că în prezent sunt una dintre cele mai bune trupe tinere ale Germaniei. Un concert cu ei este o experiență, lucru de care aveam să îmi dau seama în seara aceasta. La un moment dau au oferit fanilor tricouri cu trupa, drept mulțumire pentru primul concert pe plaiurile noastre și chiar au invitat un copilaș, care venise împreună cu tatăl său la concert, pe scenă unde a fost aclamat de public. Un punct scăzut pentru cei de la securitate care nu știu că crowd surfingul este ceva obișnuit la concerte și la un moment dat l-au lovit pe unul dintre cei care practica acest ”sport”, în loc să îl dea jos cum trebuie sau să îl tragă peste gard și să-i dea apoi drumul în public. Din fericire, am văzut era printre ei și un security cu un tricou cu Ministry, care i-a certat și le-a explicat cum stă treaba. Din păcate era o pasăre rară, restul fiind pur și simplu niște bătăuși. Nu așa se face trabă. NU a venit nimeni să se bată, ci să se distreze și moshpittul sau crowd surfingul sunt lucruri obișnuite care se întâmplă la concerte. Bineînțeles, dacă începe un scandal, atunci e altă treabă, însă nu era cazul.

Heaven Shall Burn au zguduit scena timp de o oră și jumătate, dovedind că sunt o trupă care devastează live. Mă așteptam să fie așa și m-am simțit cât se poate de bine. Atâta energie are solistul,  Matthias Voigt, încât nu are cum să nu îți transmită și ție măcar o parte și chiar a transmis, fiindcă nimeni stătea locului. Un nor de praf uriaș s-a ridicat în scurt timp, dar nu-i prea păsa nimănui. Au început concertul cu The Weapon They Fear, au continuat cu Black tears (Edge of Sanity cover ) spre a ne trece mai apoi prin toată discografia. Un moment mult așteptat a fost piesa Endzeit, precedată de introul Awoken, in timpul careia pur și simplu Raiul și Pământul chiar au luat foc. A fost fără doar și poate printre cele mai bune concerte de metal extrem la care am avut ocazia să merg până acum. Sper să se reîntoarcă. [...]

restul aici

luni, 25 iunie 2012

În vis


În vis, uneori sunt mai adevărat decât în lumea reală și nu de puține ori mi se întâmplă să îmi doresc să nu mă mai trezesc niciodată. Aș vrea să continui drumul prin tenebre, în locuri unde pot zbura, unde dragostea se împlinește, unde nu am nevoie de bani pentru a trăi și unde morții se întorc pentru a îmi fi din nou alături. Când dorm și visez nu trebuie să dau nimănui socoteală pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce vreau sau sa fac, fiindcă nimeni nu ma judeca si ma priveste doar pe mine ceea ce mi se întâmplă. Uneori am coșmaruri, alteori lucrurile o iau razna și cateodata mă trezesc plângând la gandul groaznic ce putea fi real, dar fericit că nu a fost decât un vis. Insa coșmarurile din viața reală sunt, nu de puține ori, mai groaznice și mai distrugătoare. 

Până la urmă, în vis sunt doar produsele minții mele, pe când în lume, de cele mai multe ori, sunt izvorâri ale unor minți pe care eu nici măcar nu le cunosc sau care poate sunt moarte de mult. Coșmarurile mele sunt personale și apropriate și când se mai întâmplă să îmi ia mintea cu asalt nu mă dor și dacă mă înspăimântă, e o groază mută și trecătoare, pe când ale lor sunt îndepărtate și totuși mă cuprind fără voia mea. Sunt rele, sunt crude, nu țin seama de mine și atunci când îmi bat la ușa constiintei nu mă pot ascunde. Și din ele nu mă pot trezi ușurat că au fost doar fantasme ale nopții, nu, din ele nu pot ieși decât murind o moarte rece, dezlânată și amară.

sâmbătă, 23 iunie 2012

Stephen King - Cimitirul animalelor



Cimitirul animalelor (Editura Nemira) se înscrie cu succes în lungul șir al cărților clasice marca Stephen King. Același Maine, cu un nou orășel în care toată lume se cunoaște cu toată lumea, cu mențiunea că în acest roman autorul nu mai pune atât de mare accent pe descrierile locuitorilor, ci autorul  se axează mai mult pe povestea în sine și atmosfera este creată mai degrabă în sânul familiei și pe prispa casei bătrânului Jude, cel cu care Louis creează o legătură ce se va dovedi minunată și fatală. Povestea biblică a învierii lui Lazăr de către Iisus se împletește cu legenda unui loc sacru al indienilor Micmac și se țese un vertij epic cu inserții horror, dublat de însemnări foarte profunde pe marginea morții și a vieții de apoi. Este unul dintre romanele speciale ale lui King, unde eu cred că și-a expus foarte bine credințele privitoare la religie, viața de după moarte și sensul vieții în general.

Marea întrebare a cărții este: câte orori poate îndura mintea omenească fără să cedeze, cât poate îndura un om până o ia razna? și o altă întrebare: ce e dispus un om să facă pentru a se reuni cu cei dragi, trecuți de partea cealaltă și oare este bine să deranjezi morții sau e mai indicat să îi lași să își continue călătoria sau somnul sau viața de după, sau orice s-ar întâmpla după moarte?

Cartea este divizată în trei mari părți și se construiește gradat. E ca atunci când vrei să sari de pe o stâncă într-o apă rece. Mai întâi cercetezi zona, analizezi, faci planul, măsori apa, o încerci cu mânasă vezi cât e de rece, arunci mai întâi un sac și de abia apoi te arunci și tu. Așa e și aici și pe măsură ce înaintezi în lectură te lași prins în jocul nebunesc și chiar îți imaginezi ”cum ar fi dacă...?”. e un roman tulburător în esența sa și drama se construiește în interiorul unei familii normale care simte pe propria piele adierea morții și suflul nebuniei. Fiica cea mică a familei este cea care pune întrebările esențiale ți ea întruchipează foarte bine esența curiozității copilărești în relație cu lumea care i se dezvăluie și cu coșmarurile nocturne care o fac să descopere o altă față a existenței. Louis înțelege ce se întâmplă când te joci de-a Iisus, însă finalul este tulburător. Epilogul transcede limitele și pare a schimba regula jocului.

Ce anume alimentează imaginația lui Stephen King este greu de înțeles, însă ceea ce știu e că limita dintre normalitate și nebunie, dintre viață și moarte, dintre real și fantastic este mai subțire decât ne place să credem.Viața a dovedit de multe ori că orice este posibil și literatura nu face decât să spună ceea ce unora le e teamă să gândească sau le e teamă să rostească.

Citiți cartea!

poneiul roz

atât de mult am auzit despre poneiul roz, "oroarea, rușinea, apocalipticul” etc. de-a lungul ultimilor 2-3 ani încât mă așteptam la o adevărată crimă, un holocaust cel puțin. expoziția rușinoasă, ”uite unde se duc banii romanilor prin ICR....” și alte absurdități de genul. toată lumea știe despre adevăratul război mediatic, aproape ocult, dus împotriva ICR-ului și al ”intelectualilor lui Băsescu”, ”pornografii” , niște măgării imense aruncate în scenă de niște idioți, părerea mea. Cine zice că Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolae, Doina Ioanid, Florin Iaru sau alți scriitori traduși și promovați în străinătate de către ICR sunt pornografi sau lipsiți de talent, e pur și simplu ori prost, ori răuvoitor ori ambele.... e absurd. am citit câteva articole prin Cotidianul sau alte abjecții de genul, în care erau date citate scoase din context prin care cică se demonstra cât de rele și imorale sunt textele acestor scriitori. nu mai spun de comentarii.... pur și simplu m-am înfiorat, nu credeam că poate exista atâta răutate și prostie!!! vai de capul meu, unii oameni sunt sub orice critică!

vorbeam despre celebrul ponei roz... nu știu cum se face, dar eu nu l-am văzut niciodată, ori dacă l-am văzut vreodată la tv sau prin presă, pur și simplu am uitat. așadar, în seara asta, printre zecile de articole despre Adrian Năstase, Victor Ponta & stuff, am mai dat peste un articol în care iar erau biciuiți cu prost gust intelectualii, cu H.R. -Patapievici în frunte.... și iar am citit abjecțiile acelea ordinare pe care nu vreau să le reproduc aici din respect pentru scriitorii și artiștii pe care acești răuvoitori nu s-au mai săturat să îi insulte, iar printre cuvinte am dat - din  nou - peste poneiul roz, deja mare călăreț sau cal  al Apocalipsei.... de fapt Caii Apocalipsei sunt niște mârțoage pe lângă acest ponei!!! și m-am hotărât să văd și eu poneiul, o poză ceva... și fraților, am rămas șocat... o jucărie de plastic, un ponei micuț, blând, de genul celor cu care se joacă fetițele... care are desenat pe fund o zvastică minusculă și mai are legat de coadă un os alb.... aceasta este oroarea!!!! are you fucking kidding me?? acesta este poneiul care a alimentat atâta ură?? o jucărie care poartă cu sine un mesaj de revoltă sau eu știu ce simbol? este jenant să te legi de așa ceva, să construiești o întreagă pânză de insulte și atacuri în jurul acestui obiect....
sunt pur și simplu dezgustat...

acesta este poneiul, fraților!

miercuri, 20 iunie 2012

Voi nu căutaţi decît plăceri şi victime*

E întristător cum azi nu mai există cuceritori precum acei celebri libertini ai secolelor 17-18 și cum tot acel frumos joc de-a rezistența feminină în fața necruțătoarei voințe masculine s-a vulgarizat. Toată poezia, toată punerea în scenă, uneori deosebit de complexă, calcultă, rece și totuși duioasă nu își mai au loc (sau își au prea puțin, într-o altă formă) în cuceririle amoroase ale timpului nostru. E adevărat, multe lucruri se aseamănă, este tot un război al sexelor, unul al emoțiilor, al decadenței, elementele sunt cam aceleași, dar lipsește atmosfera. Lipsește limbajul, lipsește acea pudoare impusă de legile vremii, inocența tinerelor neștiutoare în fața invaziei de vorbe, fapte și gesturi ale bărbatului care și-a dedicat viața satisfacerii sexuale și în primul rând a izbânzii, a triumfului. Libertinii nu erau atât intereseați de partea sexuală a ”afacerii”, chiar dacă ea venea ca un plăcut cadou, ci îi interesa mai ales jocul în sine, tensiunea psihologică creată între el și ”victimă”, ușurința sau  greutatea cu care putea să dărâme un val de rezistență, o sumă de principii, ca totul să se sfârșească cu un scandal gustat de toată societatea. Și faima astfel dobândită îl preceda pe cuceritor, îi deschidea porțile, ațâța imaginația bârfitorilor.



Aceștia erau personaje fascinante, aduceau cu sine povești, erau imorali, inteligenți, fermecători, culți, stăpâneau arta discursului, retorica le era aliată și chiar dacă nu întotdeauna uimeau prin frumusețe, degajau un aer superior, cultivat, fiind charismatici, lunecoși. Deloc plictisotori, puteau să întrețină o seară întreagă o petrecere. De cele mai multe ori inventivitatea lor depășea orice imaginație. Trișori notorii, regizori abili, manipulatori fără scrupule, puteau crea premizele perfecte pentru o poveste romantică în fața căreia rezistența feminină era dărâmată. Interesant este că toate femeile le cunoșteau faima, majoritatea îi disprețuiau și credeau că nu vor pica niciodată în mrejele lor, dar odată intrate în vizor și mașinăria fiind pusă în mișcare, foarte puține, spre niciuna, reușeau să reziste. Și pe atunci nu era ca acum. Erau în joc reputații, fecioria, buna cuviința erau litere de lege, căsătoria era sfântă, familia de tip feudal și patriarhatul dominau. Și cu toate acestea, femei de viță nobilă, soții respectabile, tinere crescute de maici în mânăstiri, laolaltă cu femeile din clasele de jos cădeau într-o voluptate perversă, irezistibil de pasionantă, dar care le aduceau de cele mai multe ori oborul public, rușinea. Dar și satisfacția, chiar dacaă de cele mai multe ori era extrem de scurtă, fiindcă un cuceritor trecea la următoarea, odată scopul fiind atins. Bârfa, atunci, ca și acum circula cu viteza gândului și nicio faptă nu rămânea necercetată și neîmpărtășită. Secretele nu rezistau, lumea era interesată, vorba se ducea.

Romanul lui Laclos- Legături Primejdioase ( de asemena filmul este foarte bun)  este probabil cel mai notoriu exemplu de operă în care libertinul este descris cu mare artă. Vicomtele de Valmont este cel mai crud și fascinant libertin și între paginile acestei cărți atât de hulite, interzisă multe decenii, este cel mai bine cuprinsă lumea aceea din preajma Revoluției Franceze, aflată într-o ușoară decadență, de toți știută, de nimeni recunoscută. Laclos a venit și a spus lucrurilor pe nume. Normal că nu a fost iertat pentru asta. Apoi  Don Juan sau  Casanova  sunt cunoscuți în întreaga lume. Fascinează, trezesc gelozie, admirație, respect sau sunt puși la index.

Astăzi cucerirea amoroasă este mult mai vulgară. Despre asta poate într-un alt post, însă ideea e că în ciuda faptului că rezultatul rămâne același, scopul s-a schimbat parțial și modul de ”operare” este mult depoetizat, mai puțin demonic, mult mai conformist, mai puțin periculos și uneori foarte banal.

Probabil și societatea s-a schimbat. La fel și mentalitățile. Oricum, fascinația libertinajului rămâne, dovadă sunt titlurile ziarelor, filmele care tratează tema, scriitorii care reiau subiectul, uneori într-un mod vulgar, dar esența este aceeași: cucerirea unei femei este o artă și satisfacția succesului este dulce. Păcat că bârfa s-a vulgarizat atât de mult....

*titlul este extras din Laclos- Legături periculoase

luni, 18 iunie 2012

Dragostea la porumbei

Pe o crenguță, în bătaia soarelui arzător, ședea o porumbiță. Din când în când își mai ridica o aripioară, pesemne pentru a se răcori. Deodată, cutezător și tupeist, un porumbel vine în zbor și se așează lângă ea. Porumbița nici nu îl bagă în seamă. El se face că n-o vede, își umflă pieptul și bate din aripi, apoi se dă un pas mai aproape de ea, cu capul întors, privind spre alte zări. Porumbița, agasată în intimitatea ei, se îndepărtează. Prinzând și mai mult curaj, cuceritorul înveșmântat în cele mai bune pene ale sale, întoarce capul, se aproprie și mai mult de ea și încearcă o mișcare mai îndrăzneață. Porumbița, luată desigur prin surprindere și foarte nemulțumită de manevra mârșavului, îl ciocănește furioasă și își ia zborul.

Rămas singur, porumbelul cugetă câteva clipe. Își ia inima în dinți și zboară spre crenguța unde a aterizat aleasa lui. Se așează lângă ea, ciripește ceva, aceasta nici nu-l bagă în seamă. Încearcă din nou o apropiere și de data aceasta porumbița nu se mai îndepărtează. Se pare că ceva s-a mișcat în inima ei. Își întoarce capul și porumbelul își umflă pieptul. Bate tare din aripi. Porumbița este într-o mare dileamă. Cu 10 minute în urmă era liberă, nu știa de iubire, acum inima ei tresaltă când vede virilitatea acestuia.

Sfioasă, face un pas către el. Apoi se retrage și zboară brusc. Zadarnic încearcă să scape. Tânărul pretendent o urmărește. Se lasă la pământ și ciugulește ceva de pe jos, neatentă. Porumbelul bate cu aripile în pământ, își umflă pieptul și mai tare. Se aproprie amenințător. Ea se îndepărtează. Își ia zborul, se așează pe aceeași crenguță pe care atât de liniștită stătea. Acum este pierdută. Frumoasele lui pene, privirea fixă și ciocul tare îi stăruie încă în minte. Porumbelul vine mai hotărât ca niciodată, se aruncă asupra ei, ciocurile li se întâlnesc, se sărută pasional. Preludiul durează câteva zeci de secunde. Se caută, se mușcă. Paiunea este la apogeu.

Porumbița se abandonează, cu voioșie se lasă încălecată. Porumbelul i-o trage între pene cu viteză, o mușcă de cap, bate din aripi cu aroganță și zboară. Dus a fost. Porumbița a rămas din nou singură, pe o creangă.

*Deci și în lumea lor e la fel. Expresia ”se iubesc ca doi porumbei”, capătă brusc noi valențe.

(true story, vizionată live de la fereastra balconului meu)

OST Fest 17 iunie, Romexpo - Ziua 3

A treia zi de OST a fost și cea mai călduroasă. Credeam că o să mă evaporez cu totul. Am ajuns puțin mai târziu chiar când cei de la Reborn își terminau recitalul. Din păcate nu am prins decât ultima piesă. Nu era multă lume, cei care erau, se ascundeau de căldură pe undeva prin cortul pregătit pentru scena 2 sau la o bere. Din câte am apucat să îmi dau seama cei de la Reborn cântă un metal/rock accesibil, bun de dat din cap, dar pe căldura aia nici de asta nu îți mai ardea. Poate o să îi mai văd vreodată, undeva la răcoare, mai multe piese.

După un chenge-up destul de rapid pe scenă au intrat tăticii de la Metrock. Nu mai auzisem de multă vreme de ei, nici nu știam că mai activează până nu au văzut lineup-ul de la OST. Oamenii bagă un rock bătrânesc, pur sânge, în dulcele stil clasic. Au mobilizat o parte din populația prezentă, au cântat juma de oră, uscați și ei de căldură. Nu sunt chiar genul meu, dar e de apreciat că încă mai cântă și o fac bine.

Pe Lake of Tears i-am mai văzut de două ori, o dată fiind chiar ei capul de afiș și de fiecare dată m-am bucurat. Sunt o trupă cu care am crescut și toți cei care zic că sunt prea moi, prea melancolici, trupă pentru gagici pot să facă stânga-mprejur și să tacă. Nu înțeleg exact de ce nu sunt o trupă mult mai populară în lumea largă, însă în România au mulți fani și pot să mai vină de 100 de ori, tot se vor găsi oameni care să vină. Nu prea se potriveau versurile lor cu ce era afară: cold, autumn și rain nu prea făceau casă bună cu nebunia termică ce topea sufletul în mine, dar showul lor a fost de excepție. Cu un setlist variat au reușit să împace cam toate gusturile. Nu au cântat Headstones din păcate dar au fost Taste of Hell, Ill Will, House of the Setting Sun, Raven Land,  The Greymen, Crazyman, Demon You / Lily Anne, Forever Autumn și Boogie Bubble. Brennare&co erau mai voioși ca data trecută și s-a văzut pe scenă. Erau tot felul de neofiți în spatele meu care tot comentau cât de varză e trupa și cum s-au dus după primul album. Eh, nu poți să-i împaci pe toți.

continuarea (despre WASP, Megadeth si Motorhead) aici

duminică, 17 iunie 2012

OST Fest, 16 iunie, Romexpo-Ziua 2

După o noapte agitată...nu m-am trezit transformat în gândac, ci cu și mai multă dorință de muzică și distracție. Zi infernal de caldă, încât căldura de ieri părea chiar agreabilă. Am ajuns în jurul orei 15.00 și primul concert a și început în scurt timp. Din nou probleme pentru presa. Din nou nu am mai avut brusc acces decât la Gazon. Mi s-a spus că : ”ieri a fost o neînțelegere și de aceea ați avut voie la Golden și Fire. Și în plus, puteți vedea foarte bine și de aici concertele...”. Foarte drăguț. Până la urmă am reușit să intru la Fire Circle și nu am mai ieșit până la sfârșit. În rest, aceleași prețuri extrem de mari, 6 lei pentru un pahar cu apă... Totuși! Parcă azi a fost și mai multă lume decât ieri, dar era de așteptat, doar headlineri au fost Manowar.

Ziua a început cu formația Desant din Timișoara despre care nu știam nimic și nici nu mi-au spus prea multe. Cântă un heavy/power metal clasic, corect, cu versuri în română, fără prea multe pretenții. Nu era foarte multă lume prezentă, dar și-au făcut treaba onorabil. Din câte știu, basistul, Alin Achim, a cântat și în Cargo pe vremuri. Nu mă declar dezamăgit, doar că muzica lor nu mi-a spus nimic. La scena doi sunt mult mai multe trupe bune care meritau să fie în principală. Din setlistul lor am reținut o piesă, Joc de noroc, care mi-a părut mai bună decât celelalte.

Următoarea trupă m-a impresionat mai mult prin pasiune și talent. Mystery sunt o trupă din Australia, formată din puști de 15-16 ani, foarte talentați și dedicați, care cântă un heavy metal a la Manowar, dar care sună foarte bine și ținând cont de vârstă, vocalul chiar are o voce cât se poate de puternică. Odată cu maturizarea va deveni cu siguranță și mai bună. Oricum un mare plus pentru pasiune și piesele chiar nu sunau deloc rău. Câteva stângăcii, dar e normal. Eu susțin inițiativele acestea și mă bucur să aflu că puștii mai cântă și altceva decât pop cu hituri de un sezon.

HolyHell sunt mai cunoscuți pentru faptul că au o femeie la voce și pentru că sunt produși de Joey DeMaio, basistul Manowar. Dar nu sunt foarte impresionat de muzica lor. Este extrem de genrică și fără nimic catchy. Instrumentalul sună așa cum ar trebui, la fel și vocea, dar fără prea multă individualitate. Au făcut spectacol, au mobilizar publicul care începuse să se strângă, au avut un moment de solo în care keyboardistul și-a demonstrat abilitățile, totul a fost ca la carte, nimic de zis, însă nu mi-au spus nimic. Au cântat multe piese de pe ultimul album, dar și câteva din clasicele lor, care oricum mie îmi sunt toate necunoascute.

restul (despre Europe, Manowar și alții) aici

OST Fest -15 Iunie, Romexpo-Ziua 1

După ce luni întregi s-a făcut publicitate masivă, a venit în sfârșit ziua în care începe unul dintre festivalurile verii în România – OST Fest. Dacă în anii precedenți festivalul a fost în mijlocul naturii la Busteni si la Rasnov, organizatorii au făcut un pas înainte și s-au mutat în capitală. Și nu au venit cu mâna goală ci cu trei zile încărcate de trupe, una mai bună decât alta: Dimmu Borgir, Motley Crue, Europe, Manowar, Megadeth, Motorhead fiind capetele de afiș plus multe alte trupe atât românești cât și în afară. Pe lângă scena principală este și o scenă secundară, mai mică, dar energică și cu trupe dedicate care sunt pe cale de afirmare. Așadar două scene, showurile încep la ora 15.00 după amiază și se termină târziu în noapte, înspre ora 3, pentru cei mai pasionați și energici dintre rockeri.

Am ajuns la Romexpo pe la ora 14.30, zi caniculară, mi-am ridicat acreditarea și m-am îndreptat spre intrare unde erau probleme, pentru că nu veniseră încă brățările de acces. Așa că am stat vreo 40 de minute până când ne-au dat drumul. La ora aceea încă nu se strânseseră prea mulți oameni, dar era de așteptat, fiindcă majoritatea vor să vadă doar capetele de afiș. Cu reporterii și fotografii au fost ceva probleme fiindcă inițial organizatorii nu ne-au lăsat decât în Zona Gazonului și era aproape imposibil pentru fotografi să facă fotografii de calitate și pentru noi, jurnaliști destul de greu să vedem ce se întâmplă pe scenă. Așadar prima jumătate a zilei nu a fost cea mai bună, însă apoi ne-am revoltat și am vorbit cu organizatorii care într-un final ne-au dat all access și lucrurile s-au schimbat.

Prima zi a început pe la ora 15.30 cu trupa Armies of Enlil, o trupă tânără de tehnic death metal/deathcore din Craiova. Se strânseseră câțiva oameni mai ales în fire și în golden circle și showul a început. Trupa prestează foarte bine, plini de energie, un metal modern pe gustul celor mai tineri.  Au cântat vreo 25 de minute și din setlistul lor nu au lipsit piesele Visions,  The One You Left Behind sau Remembrance.

restul (despre Dimmu Borgir, Motley Crue si altii) aici

marți, 12 iunie 2012

Pastel

căldură mare mon ami
cu  alegeri locale
plictisitoare
trei copii în fața blocului
bat mingea nu-i așa
că rar mai vezi în zilele
acestea conectate la rețele
sociale, diablo și rpg-uri
copiii bătând mingea?

de la fereastra
văd o lume înfloritoare
dar nu este a mea
aroma florilor de tei mă înconjoară
absorb minunea
o torn în ceașca rece cu cafea
și îmi aprind în cinstea
poeților romantici,
o țigară

vineri, 8 iunie 2012

Even more empty thoughts




Stopping by Woods on a Snowy Evening

                                                            by Robert Frost

 Whose woods these are I think I know. 
His house is in the village, though;
He will not see me stopping here
To watch his woods fill up with snow

  My little horse must think it queer
To stop without a farmhouse near
Between the woods and frozen lake
The darkest evening of the year.

  He gives his harness bells a shake
To ask if there's some mistake.
The only other sound's the sweep
Of easy wind and downy flake.

  The woods are lovely, dark and deep,
But I have promises to keep,
And miles to go before I sleep,
And miles to go before I sleep.

Mulți dintre voi cunosc acest poem. Este o manifestare a tristeții și o împăcare cu gândul morții. Dar de asemenea este și o manifestare a speranței. Ce mai e speranța în zilele acestea gri? Ce mai este poezia în lumea de azi? Câți mai citesc un poem din pură plăcere și încearcă să înțeleagă gândul poetului, poate chiar să se bucure de frumusețea cuvintelor?

Nu am venit să țin o prelegere pentru poezie. Eu cred că nu toată lumea trebuie să citească și nu toată lumea trebuie să simtă. Dar este trist când și cei care simt și cărora le place nu mai citesc și se scuză : nu mai am timp, nu am bani, sunt obosit. Sunt false scuze și mă întreb: ce contează toate acestea? Pentru ce trăiți? Oare e de ajuns doar să ai ce mânca?

Și nu e vorba doar despre poezie. Mă uit în jurul meu și nu înțeleg încotro se îndraeptă toată lumea, ce îi preocupă. Oare viața aceasta ne-a fost dată doar să alergăm? Să ne facem griji? Să transformăm orice bucurie într-un țel atât de îndepărtat încât nu mai ai cum să ajungi la el?

Nu-mi place ce văd. Oameni triști. Probleme. Zilele astea am fost asaltat cu promisiuni electorale. Îmi e scârbă, îmi vine să vomit pe costumul fiecărui politician care mă minte cu discernământ și căruia nu-i pasă de mine. Îmi e scârbă de clasa politică, de Guvernul Ponta cu toți Miniștirii lui imbecili. Unii nu știu să vorbească. Toți se uită în ochii noștrii și apoi ne-o trag! Fără să clipească. Fără să li se miște vreun mușchi pe figurile zâmbărețe și perfide.

Sunt student și termin facultatea. Ce mă așteaptă? Sunt în școli de la 7 ani. O să am o diplomă. Mă întreb câtă vreme îmi va lua să îmi găsesc de muncă. Și aici este o mare ironie, o contradicție: la fiecare interviu de angajare ți se cere experiență. Dar eu cum să capăt experiență dacă nimeni nu mă angajează? E ciudat.

Încă mai am câteva vise legate de literatură și de bucuria de a scrie. Asta mi-a mai rămas. Speranțe. Dar știu că mulți strâmbă din nas când aud de lucrul acesta. De ce să scrii, zic ei? Cine citește? Cui îi pasă? Nu mă descurajează, doar mă întristează oamenii care nu înțeleg utilitatea unui act artistic. Comunismul ne-a îndobitocit. Ne-a învățat că nu e nevoie decât de fabrici, că oamenii sunt egali și că scopul literaturii e de a preamări marile realizări ale țării. Eu cred că nevoia de povești, nevoie de realități paralele, nevoia de a te regăsi în gândurile și sentimentele celuilalt este una dintre cele mai de bază nevoi umane. Rolul poeziei, al literaturii în general este acela de a aduce bucurie creierului, de a mangaia imaginația și de a trezi un sentiment. E o ușă spre o lume care eu cred că îndulcește ființa umană.

Avem creiere. Să gândim pentru noi!


joi, 7 iunie 2012

Deliciile limbii. Două cărți de Andrei Pleșu.



Citesc în paralel două cărți de Andrei Pleșu -Note, stări zile și Obscenitatea publică. Prima este o carte care cuprinde diferite însemnări de jurnal scrise de-a lungul timpului, între 1968 (avea doar 20 de ani, cu 3 ani mai puțin decât mine și deja scria exasperant de bine) și 2011, iar a doua este o colecție de articole din Dilema Veche, Plai cu Boi și Jurnalul Național. Volumele au apărut la Editura Humanitas. Ambele cărți sunt delicioase. Îmi place extrem de mult stilul natural, candid, cald, tranșant, uneori dur, deseori comic, dar mereu cursiv și atrăgător pe care îl are dl Pleșu. Citesc cu drag, mă încântă atât ideile cât și felul în care sunt puse în cuvinte. Este o bucurie să citești frazele atât de armonios construite, încărcate de asocieri dintre cele mai neașteptate și de comparatii ghidușe. Când vrea, este serios și grav, dar poate fi și jucăuș, cinic, ironic, delicat.

Temele sunt vaste. În Note..., sunt multe povești despre Constantin Noica, Petre Țuțea și alți oameni dragi lui, printre care preoți, scriitori sau oameni simpli pe care i-a întâlnit în anumite momente ale vieții. Nu este un jurnal propriu zis, este mai mult o dare de seamă a vieții sale interioare, a ideilor , lecturilor, întâlnirilor sale. Aici, tonul este lejer, dar asta nu înseamnă că este o carte ușurică. Nu este nici Limba păsărilor, dar nici o carte de citit la plajă. Este un conglomerat de trăiri, însemnări de lectură, mici povestioare, dar sunt și pagini extrem de pasionante despre religie, Dumnezeu, filozofie, artă ( să nu uităm că dl Pleșu este un foarte fin critic de artă la originile sale). Mi s-a părut magnific episodul despre Țuțea, care în închisoare fiind, le explică unor analfabeți diferența dintre Jaspers și Kierkegaard. Întrebat cu mirare de ce face asta, de ce le explică unor oameni care nu înțeleg, Țuțea dă un răspuns fenomanal, tipic lui: ”Odată și odată trebuia explicată și diferența aceasta!” Extraordinar.  Cartea este plină de astfel de mici anecdote.

În Obscenitatea publică dl Pleșu tratează diferite teme amare, dubioase chiar, legate de întâmplări și personaje de cea mai joasă speță sau care pur și simplu nu ar trebui să aibă o așa mare credibilitate. Sunt ”executați” uneori cu duioșie, alteori cu tristețe, niciodată cu ură, poate doar cu dezgustul pe care îl merită personaje politice, culturale, artistice precum : C. V. Tudor, George Pruteanu, Adrian Năstase sau Adrian Păunescu. Tonul nu este agresiv, de multe lori mi s-a părut că d-lui Pleșu îi este aproape  rușine de rușinea lor. Datorită unor personaje de genul acesta, spațiul public este contaminat de prost gust, spume la gură și nesimțire. Oameni care au lins dosul Dictatorului apar acum cu mâinile curate și gândul murdar. Tot ei sunt beneficiarii Revoluției, așa cum amar constată dl Pleșu. Tot ei sunt instanțe morale și tot ei sunt modele de succes. Este de-a dreptul bizar și îngrozitor acest fapt. Revoltător, dar real.

Andrei Pleșu pune degetul pe multe răni în această carte și rostește adevăruri usturătoare, dar o face cu mult tact, multă diplomație și fără răutatea cu care suntem obișnuiți în media, zilele acestea. Asta îmi place foarte mult la Andrei Pleșu sau Gabriel Liiceanu, ale căror cărți le devorez pur si simplu: nu scriu cu vrășmășie sau ură, nu aruncă cu dejecții, ci critică cu multă inteligență, omenie și bun simț, oameni și fapte care nu merită așa ceva. Însă ei știu să se distanțeze și chiar dacă unele lucruri îi dor și îi deranjează, le semnalează cu multă bunăcuviință. Pare rupt din alte lumi un asemena discurs, dar este cel mai corect, mai onest și mai potrivit.
Recomand cele două volume, laolaltă cu tot ce a scris Andrei Pleșu. Este unul dintre cei mai savuroși scriitori/ intelectuali pe care i-a dat spațiul românesc!

marți, 5 iunie 2012

Slayer- a doua venire

Seara avea sa fie pentru mulți împlinirea unui vis cine știe de când aprins și alimentat cu fiecare play dat unui CD. Slayer este mai mult decât o trupă, este o religie, așa cum bine spunea un fan într-un interviu. Când spui Slayer, spui de fapt SLAYEEEEERR!!!! și spui metal, spui versuri memorabile, riffuri pe care odată auzite nu le mai uiți. De multe ori mă trezesc murmurând un ritm de melodie și nu de puține ori îmi dau seama că este “South of Heaven” sau “Angel of Death”. Nu poți să asculți Slayer o vară și apoi să-i uiți, nu sunt o trupă de sezon. Intrat în lumea lor nu mai ieși, iar dacă se întâmplă înseamnă că nu ai înțeles nimic și mai bine că ai ieșit. Slayer nu e o trupă pentru snobi și pentru nehotărâți. E o trupă pentru cei care simt metal și care înțeleg că în spatele zgomotului pe care îl aude un neavenit, se află de fapt o lume întreagă.

Așadar, în seara aceasta, lumea s-a redus la Tom Araya, Kerry King (Hail to the King!), Dave Lombardo. Din păcate Jeff Hanneman nu a putut veni, fiind bolnav, dar Gary Holt (Exodus) a fost mai mult decât perfect ca înlocuitor. Un mare chitarist al unei trupe care este și ea mai mult decât o simplă formaţie.

 Deşi la trupele româneşti n-a fost tot publicul prezent, Slayer nu are voie să cânte decât de la cel puţin 3000 de oameni în sus. Când Slayer au urcat pe scenă, Arenele erau plina. Și asta a fost bine!

Înainte de a trece la cronica propriu zisă a concertului Slayer vreau să spun câteva chestii. În primul rând nu am văzut la nici un concert mai multe gărzi ca aici. Inițial am crezut că erau toți fani și au cerut voie la șef să vină, chiar fără plată, dar de fapt alta este explicaţia. Mentalitatea oamenilor când vine vorba despre concertele metal este foarte limitată. Ei cred că toți suntem o adunătură de bețivi și drogați puşi pe revolte. În plus, fiind vorba de Slayer, cu siguranță s-au interesat și au văzut că sunt mai răi și au zis că vor fi probleme. Nu au fost. În fine, asta nu e o problemă. În caz de ceva, măcar erau acolo.


restul aici

vineri, 1 iunie 2012

”Vantureasa de plastic” sau cea mai frumoasă declarație de dragoste pentru o mamă

Știam de multă vreme că Marius Chivu o să lanseze o carte de poeme, dar nimic nu m-a pregătit pentru șocul lecturii. Uitați tot ce știți despre criticul cu rubrică în Dilema Veche, despre prozatorul care și-a făcut simțit talentul prin antologiile pe care nu de puține ori chiar el le-a întocmit și faceți cunoștință cu poetul Marius Chivu și mai ales, cu fiul unei mame. Încă de la primele versuri m-a captivat și întristat povestea pe care o spune, liric,  poetul. Am găsit în carte sinceritatea emoțiilor, realitatea bolii, iubirea necondiționată față de o mamă care începe să își uite trecutul, căreia i se șterge memoria pe zi ce trece și căreia moartea începe să-i amușine sufletul; neputința fiului, care o veghează,  îi spune povești: ”de-odată își întinde mâna bună/ pe după gât mă trage înspre ea / face ochii mari și rostește/ cu grijă/ apăsat să nu încapă îndoială: // po-ves-teș-te!” (pg. 43)

Citind volumul, nu mi-am putut înfrâna câteva lacrimi. Și nu îmi e rușine! Ar fi fost mai rușinos să nu se întâmple asta. Numai un om care nu știe ce înseamnă o mamă, numai acela poate să rămână nepăsător în fața unei cărți ca aceasta. Îmi aduc aminte cu scârbă de un interviu cu  Slavoj Žižek, care spunea că el nu a acordat nicio clipă din timpul său pentru plângerea părinților săi morți. La pol opus se află cartea aceasta cutremurător de autentică, de bine scrisă, minunată în sinceritatea și candoarea ei, în care un fiu își acordă timp să facă timpul mai puțin aspru pentru o mamă care are nevoie de dragoste, așa cum are de perfuzii sau medicamente.

Volumul aduce în unele poeme adierea trecutului, amintiri ale unor lucruri care acum par din altă viață. Sfaturile mamei, ”eram doar un puști/ dar ea îmi spunea: //femeile și-așa au o soartă nenorocită/ nu contribui și tu la nefericirea lor // iubește-le dacă poți, dacă nu//treci mai departe//însă ai grijă de ele” (pg.70), sunt de o simplitate covărșitoare prin adevărul pe care îl exprimă. Imaginea femeii -ca mamă, uneori ca iubită, sau ca sora pe care nu a avut-o niciodată- este m mereu prezentă în volum. Fiecare rând este dedicat femeii, femeia adevărată care își înțelege destinul, îl acceptă și încearcă să scoată ce e mai bun din viață. Cât de departe pare în lumea de azi această imagine, când, privind în jurul meu, de abia pot recunoaște câteva femei într-o mulțime de paiațe, tablouri și avataruri.


Nu am putut să nu mă gândesc la propria mamă -cred că mamele bune au toate trăsături comune, mai ales cele care au crescut la sat-, citind scrisoarea pe care mama, Lidia, i-o trimite lui Marius, fiul, odată cu pachetul cu mâncare: ”Dragul meu copilaș, țin să te anunț că din toată mâncare pe care ți-am făcut-o, nimic nu-mi place cum mi-a ieșit. Chiftelele sunt sărate (așa a fost carnea cumpărată, eu n-am mai pus sare deloc), perișoarele din ciorbă sunt tari, mazărea nu a fiert sub nicio formă, budinca cu brânză a ieșit moale (se farâmă brânza, nu știu cauza), așa că o să primesc Premiul Nobel pentru cea mai proastă bucătăteasă din lume.”(pg.83) Dacă și mama lui gătea la fel de bine ca a mea, înseamnă că mâncarea pe care a primit-o a fost delicioasă, însă aceleași cuvinte mi le spune și mie mama de fiecare dată când îmi gătește: că friptura e tare, că ciorba e prea acră, că prăjitura nu i-a ieșit... Dar de fapt toate sunt excelente. Însă toate aceste cuvinte de auto-ocară (nu știu dacă există expresia) sunt doar pentru că mama vrea doar ce e mai bun pentru fiul ei, deseori netrebnic și rău, cu atât mai mult mâncarea pe care orice mamă o consideră extrem de importantă.


Volumul nu trebuie citit cu mintea, ci cu inima. Sensul, ideile, sunt mai importante decât meștelugul scriituri, însă asta nu înseamnă că meșteșugul nu e bun. Din contră, este un volum egal, bine scris, cuvintele au putere, jocurile de cuvinte, metaforele, atunci când sunt, sunt bine gândite. Poezie modernă de cea mai bună calitate. Este oricum un volum atipic, dar atipicul acesta este bun. Într-o vreme în care poezia modernă este silabică, scurtă, golită de emoție, plină de visceral, de orori și de sensuri fără sens, poezia lui Marius Chivu este plină, poemele sunt lungi și emoția țâșnește din fiecare literă. Poate mulți o vor cataloga ca autobiografism lacrimogen, dar se înșeală. Lacrimogenul există, însă nu e nimic patetic și nimic zaharisit în el. Este doar realitate transformată în poezie, sentiment scris cu cerneală. Nu este nimic mai uman decât un lung poem dedicat unei mame. Versuri ca acestea : ” te-am așezat și azi cu nasul lipit de/ geamul perfuziei/ măcar până mâine/ mai ai grijă de mine/ puțin” (pg.16), trezesc copilul din adultul care s-a lăsat prins în vârtejul vieții.

Stai pe canapea/ ca un personaj abandonat dintr-o carte/ fără coperte/ sînt doar câțiva metri între noi/ dar trăim paralel/ taci și te pierzi zi de zi în ceața/ unui trup ce nu mai este.”(pg. 79). Eu stau pe canapea și recitesc versuri dintr-o carte pe care nu o să o uit prea curând. Nu de fapt asta înseamnă poezia adevărată? Să nu uiți, să te atingă, să reiei versurile, să trezească ceva în mintea ta și în sufletul tău de cititor nemodel?

Citiți cartea și sunați-vă mamele! Timpul trece și ele nu întineresc. Nici voi.

Marius Chivu - Vântureasa de plastic, Editura Brumar, Timișoara, 2012