joi, 7 iunie 2012

Deliciile limbii. Două cărți de Andrei Pleșu.



Citesc în paralel două cărți de Andrei Pleșu -Note, stări zile și Obscenitatea publică. Prima este o carte care cuprinde diferite însemnări de jurnal scrise de-a lungul timpului, între 1968 (avea doar 20 de ani, cu 3 ani mai puțin decât mine și deja scria exasperant de bine) și 2011, iar a doua este o colecție de articole din Dilema Veche, Plai cu Boi și Jurnalul Național. Volumele au apărut la Editura Humanitas. Ambele cărți sunt delicioase. Îmi place extrem de mult stilul natural, candid, cald, tranșant, uneori dur, deseori comic, dar mereu cursiv și atrăgător pe care îl are dl Pleșu. Citesc cu drag, mă încântă atât ideile cât și felul în care sunt puse în cuvinte. Este o bucurie să citești frazele atât de armonios construite, încărcate de asocieri dintre cele mai neașteptate și de comparatii ghidușe. Când vrea, este serios și grav, dar poate fi și jucăuș, cinic, ironic, delicat.

Temele sunt vaste. În Note..., sunt multe povești despre Constantin Noica, Petre Țuțea și alți oameni dragi lui, printre care preoți, scriitori sau oameni simpli pe care i-a întâlnit în anumite momente ale vieții. Nu este un jurnal propriu zis, este mai mult o dare de seamă a vieții sale interioare, a ideilor , lecturilor, întâlnirilor sale. Aici, tonul este lejer, dar asta nu înseamnă că este o carte ușurică. Nu este nici Limba păsărilor, dar nici o carte de citit la plajă. Este un conglomerat de trăiri, însemnări de lectură, mici povestioare, dar sunt și pagini extrem de pasionante despre religie, Dumnezeu, filozofie, artă ( să nu uităm că dl Pleșu este un foarte fin critic de artă la originile sale). Mi s-a părut magnific episodul despre Țuțea, care în închisoare fiind, le explică unor analfabeți diferența dintre Jaspers și Kierkegaard. Întrebat cu mirare de ce face asta, de ce le explică unor oameni care nu înțeleg, Țuțea dă un răspuns fenomanal, tipic lui: ”Odată și odată trebuia explicată și diferența aceasta!” Extraordinar.  Cartea este plină de astfel de mici anecdote.

În Obscenitatea publică dl Pleșu tratează diferite teme amare, dubioase chiar, legate de întâmplări și personaje de cea mai joasă speță sau care pur și simplu nu ar trebui să aibă o așa mare credibilitate. Sunt ”executați” uneori cu duioșie, alteori cu tristețe, niciodată cu ură, poate doar cu dezgustul pe care îl merită personaje politice, culturale, artistice precum : C. V. Tudor, George Pruteanu, Adrian Năstase sau Adrian Păunescu. Tonul nu este agresiv, de multe lori mi s-a părut că d-lui Pleșu îi este aproape  rușine de rușinea lor. Datorită unor personaje de genul acesta, spațiul public este contaminat de prost gust, spume la gură și nesimțire. Oameni care au lins dosul Dictatorului apar acum cu mâinile curate și gândul murdar. Tot ei sunt beneficiarii Revoluției, așa cum amar constată dl Pleșu. Tot ei sunt instanțe morale și tot ei sunt modele de succes. Este de-a dreptul bizar și îngrozitor acest fapt. Revoltător, dar real.

Andrei Pleșu pune degetul pe multe răni în această carte și rostește adevăruri usturătoare, dar o face cu mult tact, multă diplomație și fără răutatea cu care suntem obișnuiți în media, zilele acestea. Asta îmi place foarte mult la Andrei Pleșu sau Gabriel Liiceanu, ale căror cărți le devorez pur si simplu: nu scriu cu vrășmășie sau ură, nu aruncă cu dejecții, ci critică cu multă inteligență, omenie și bun simț, oameni și fapte care nu merită așa ceva. Însă ei știu să se distanțeze și chiar dacă unele lucruri îi dor și îi deranjează, le semnalează cu multă bunăcuviință. Pare rupt din alte lumi un asemena discurs, dar este cel mai corect, mai onest și mai potrivit.
Recomand cele două volume, laolaltă cu tot ce a scris Andrei Pleșu. Este unul dintre cei mai savuroși scriitori/ intelectuali pe care i-a dat spațiul românesc!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu