vineri, 8 iunie 2012

Even more empty thoughts




Stopping by Woods on a Snowy Evening

                                                            by Robert Frost

 Whose woods these are I think I know. 
His house is in the village, though;
He will not see me stopping here
To watch his woods fill up with snow

  My little horse must think it queer
To stop without a farmhouse near
Between the woods and frozen lake
The darkest evening of the year.

  He gives his harness bells a shake
To ask if there's some mistake.
The only other sound's the sweep
Of easy wind and downy flake.

  The woods are lovely, dark and deep,
But I have promises to keep,
And miles to go before I sleep,
And miles to go before I sleep.

Mulți dintre voi cunosc acest poem. Este o manifestare a tristeții și o împăcare cu gândul morții. Dar de asemenea este și o manifestare a speranței. Ce mai e speranța în zilele acestea gri? Ce mai este poezia în lumea de azi? Câți mai citesc un poem din pură plăcere și încearcă să înțeleagă gândul poetului, poate chiar să se bucure de frumusețea cuvintelor?

Nu am venit să țin o prelegere pentru poezie. Eu cred că nu toată lumea trebuie să citească și nu toată lumea trebuie să simtă. Dar este trist când și cei care simt și cărora le place nu mai citesc și se scuză : nu mai am timp, nu am bani, sunt obosit. Sunt false scuze și mă întreb: ce contează toate acestea? Pentru ce trăiți? Oare e de ajuns doar să ai ce mânca?

Și nu e vorba doar despre poezie. Mă uit în jurul meu și nu înțeleg încotro se îndraeptă toată lumea, ce îi preocupă. Oare viața aceasta ne-a fost dată doar să alergăm? Să ne facem griji? Să transformăm orice bucurie într-un țel atât de îndepărtat încât nu mai ai cum să ajungi la el?

Nu-mi place ce văd. Oameni triști. Probleme. Zilele astea am fost asaltat cu promisiuni electorale. Îmi e scârbă, îmi vine să vomit pe costumul fiecărui politician care mă minte cu discernământ și căruia nu-i pasă de mine. Îmi e scârbă de clasa politică, de Guvernul Ponta cu toți Miniștirii lui imbecili. Unii nu știu să vorbească. Toți se uită în ochii noștrii și apoi ne-o trag! Fără să clipească. Fără să li se miște vreun mușchi pe figurile zâmbărețe și perfide.

Sunt student și termin facultatea. Ce mă așteaptă? Sunt în școli de la 7 ani. O să am o diplomă. Mă întreb câtă vreme îmi va lua să îmi găsesc de muncă. Și aici este o mare ironie, o contradicție: la fiecare interviu de angajare ți se cere experiență. Dar eu cum să capăt experiență dacă nimeni nu mă angajează? E ciudat.

Încă mai am câteva vise legate de literatură și de bucuria de a scrie. Asta mi-a mai rămas. Speranțe. Dar știu că mulți strâmbă din nas când aud de lucrul acesta. De ce să scrii, zic ei? Cine citește? Cui îi pasă? Nu mă descurajează, doar mă întristează oamenii care nu înțeleg utilitatea unui act artistic. Comunismul ne-a îndobitocit. Ne-a învățat că nu e nevoie decât de fabrici, că oamenii sunt egali și că scopul literaturii e de a preamări marile realizări ale țării. Eu cred că nevoia de povești, nevoie de realități paralele, nevoia de a te regăsi în gândurile și sentimentele celuilalt este una dintre cele mai de bază nevoi umane. Rolul poeziei, al literaturii în general este acela de a aduce bucurie creierului, de a mangaia imaginația și de a trezi un sentiment. E o ușă spre o lume care eu cred că îndulcește ființa umană.

Avem creiere. Să gândim pentru noi!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu