vineri, 1 iunie 2012

”Vantureasa de plastic” sau cea mai frumoasă declarație de dragoste pentru o mamă

Știam de multă vreme că Marius Chivu o să lanseze o carte de poeme, dar nimic nu m-a pregătit pentru șocul lecturii. Uitați tot ce știți despre criticul cu rubrică în Dilema Veche, despre prozatorul care și-a făcut simțit talentul prin antologiile pe care nu de puține ori chiar el le-a întocmit și faceți cunoștință cu poetul Marius Chivu și mai ales, cu fiul unei mame. Încă de la primele versuri m-a captivat și întristat povestea pe care o spune, liric,  poetul. Am găsit în carte sinceritatea emoțiilor, realitatea bolii, iubirea necondiționată față de o mamă care începe să își uite trecutul, căreia i se șterge memoria pe zi ce trece și căreia moartea începe să-i amușine sufletul; neputința fiului, care o veghează,  îi spune povești: ”de-odată își întinde mâna bună/ pe după gât mă trage înspre ea / face ochii mari și rostește/ cu grijă/ apăsat să nu încapă îndoială: // po-ves-teș-te!” (pg. 43)

Citind volumul, nu mi-am putut înfrâna câteva lacrimi. Și nu îmi e rușine! Ar fi fost mai rușinos să nu se întâmple asta. Numai un om care nu știe ce înseamnă o mamă, numai acela poate să rămână nepăsător în fața unei cărți ca aceasta. Îmi aduc aminte cu scârbă de un interviu cu  Slavoj Žižek, care spunea că el nu a acordat nicio clipă din timpul său pentru plângerea părinților săi morți. La pol opus se află cartea aceasta cutremurător de autentică, de bine scrisă, minunată în sinceritatea și candoarea ei, în care un fiu își acordă timp să facă timpul mai puțin aspru pentru o mamă care are nevoie de dragoste, așa cum are de perfuzii sau medicamente.

Volumul aduce în unele poeme adierea trecutului, amintiri ale unor lucruri care acum par din altă viață. Sfaturile mamei, ”eram doar un puști/ dar ea îmi spunea: //femeile și-așa au o soartă nenorocită/ nu contribui și tu la nefericirea lor // iubește-le dacă poți, dacă nu//treci mai departe//însă ai grijă de ele” (pg.70), sunt de o simplitate covărșitoare prin adevărul pe care îl exprimă. Imaginea femeii -ca mamă, uneori ca iubită, sau ca sora pe care nu a avut-o niciodată- este m mereu prezentă în volum. Fiecare rând este dedicat femeii, femeia adevărată care își înțelege destinul, îl acceptă și încearcă să scoată ce e mai bun din viață. Cât de departe pare în lumea de azi această imagine, când, privind în jurul meu, de abia pot recunoaște câteva femei într-o mulțime de paiațe, tablouri și avataruri.


Nu am putut să nu mă gândesc la propria mamă -cred că mamele bune au toate trăsături comune, mai ales cele care au crescut la sat-, citind scrisoarea pe care mama, Lidia, i-o trimite lui Marius, fiul, odată cu pachetul cu mâncare: ”Dragul meu copilaș, țin să te anunț că din toată mâncare pe care ți-am făcut-o, nimic nu-mi place cum mi-a ieșit. Chiftelele sunt sărate (așa a fost carnea cumpărată, eu n-am mai pus sare deloc), perișoarele din ciorbă sunt tari, mazărea nu a fiert sub nicio formă, budinca cu brânză a ieșit moale (se farâmă brânza, nu știu cauza), așa că o să primesc Premiul Nobel pentru cea mai proastă bucătăteasă din lume.”(pg.83) Dacă și mama lui gătea la fel de bine ca a mea, înseamnă că mâncarea pe care a primit-o a fost delicioasă, însă aceleași cuvinte mi le spune și mie mama de fiecare dată când îmi gătește: că friptura e tare, că ciorba e prea acră, că prăjitura nu i-a ieșit... Dar de fapt toate sunt excelente. Însă toate aceste cuvinte de auto-ocară (nu știu dacă există expresia) sunt doar pentru că mama vrea doar ce e mai bun pentru fiul ei, deseori netrebnic și rău, cu atât mai mult mâncarea pe care orice mamă o consideră extrem de importantă.


Volumul nu trebuie citit cu mintea, ci cu inima. Sensul, ideile, sunt mai importante decât meștelugul scriituri, însă asta nu înseamnă că meșteșugul nu e bun. Din contră, este un volum egal, bine scris, cuvintele au putere, jocurile de cuvinte, metaforele, atunci când sunt, sunt bine gândite. Poezie modernă de cea mai bună calitate. Este oricum un volum atipic, dar atipicul acesta este bun. Într-o vreme în care poezia modernă este silabică, scurtă, golită de emoție, plină de visceral, de orori și de sensuri fără sens, poezia lui Marius Chivu este plină, poemele sunt lungi și emoția țâșnește din fiecare literă. Poate mulți o vor cataloga ca autobiografism lacrimogen, dar se înșeală. Lacrimogenul există, însă nu e nimic patetic și nimic zaharisit în el. Este doar realitate transformată în poezie, sentiment scris cu cerneală. Nu este nimic mai uman decât un lung poem dedicat unei mame. Versuri ca acestea : ” te-am așezat și azi cu nasul lipit de/ geamul perfuziei/ măcar până mâine/ mai ai grijă de mine/ puțin” (pg.16), trezesc copilul din adultul care s-a lăsat prins în vârtejul vieții.

Stai pe canapea/ ca un personaj abandonat dintr-o carte/ fără coperte/ sînt doar câțiva metri între noi/ dar trăim paralel/ taci și te pierzi zi de zi în ceața/ unui trup ce nu mai este.”(pg. 79). Eu stau pe canapea și recitesc versuri dintr-o carte pe care nu o să o uit prea curând. Nu de fapt asta înseamnă poezia adevărată? Să nu uiți, să te atingă, să reiei versurile, să trezească ceva în mintea ta și în sufletul tău de cititor nemodel?

Citiți cartea și sunați-vă mamele! Timpul trece și ele nu întineresc. Nici voi.

Marius Chivu - Vântureasa de plastic, Editura Brumar, Timișoara, 2012

5 comentarii:

  1. Vali, nu-mi dai textul asta pt ACCENTE? Multam!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc! Mi-l poti trimite pe mail sau il copiez eu de aici?

      Ștergere
    2. cum iti e mai bine. daca vrei ti-l trimit, daca nu, poti sa il copiezi direct de aici.

      Ștergere