vineri, 27 iulie 2012

Pe drumuri de munte. Buila Vânturarița

Au trecut mulți ani de când nu am mai făcut un traseu montan și sincer nu credeam că o să mai pot merge atât de mult pe picioare, la urcare spre crestele munților, prin păduri, prin grohotiș, pietriș, frunze moarte, copaci căzuți, cu un perete de stâncă în dreapta sau stânga ta și cu o prăpastie în cealaltă parte, însă ieri am reușit. împreună cu 3 prieteni ne-am încumetat spre vârfurile muntelui Buila, pe un traseu ales dinainte, dar pe care l-am refăcut în timp ce mergeam, fiindcă ne-am rătăcit de câteva ori și în plus, am vrut să ne întoarcem de unde am plecat, așadar, practic am înconjurat muntele, asta după ce mai întâi l-am urcat până în creastă. și cât de bine se vede lumea de sus, cât de trainică pare viața când ai reușit și ai urcat până sus și de acolo auzi vântul cum șuieră printre stânci, auzi tălanga oilor și  într-un fel ești doar tu cu muntele. nu e nimic mai uman decât să șezi în mijlocul naturii și să privești în jurul tău, să te bucuri de ceea ce vezi și să fii mulțumit și împlinit de faptul că ai putut să ajungi până acolo, mai ales când ceilalți se îndoiau.

planul a venit într-o seară, pur și simplu din neant și cu toate că l-am discutat, nimeni nu s-a așteptat s plecăm, până când chiar am plecat. nu e cel mai greu traseu , nici cel mai lung, dar totuși, pentru un om destul de sedentar și cu condiția ficică la pământ, să mergi aproape 10 ore, să faci peste 30 de km, mai ales în urcare, e ceva. am urcat 5 creste, una mai mare decât cealaltă, am trecut pe la 2 stâni unde ne-au lătrat câinii și ne-am bucurat de brânză proaspătă și apă rece, am traversat 2 păduri, atât în urcare. cât și în coborâre, pe drumuri improvizate, dar urmând marcajele, fără de care ne-am fi rătăcit cu siguranță.

se spune că muntele cere sânge, cere ofrandă din când în când și e adevărat, fiindcă e foarte ușor să faci un pas greșit și să te prăvălești în hău, sau să dai cu capul de stânci și mulți chiar au făcut-o, mărturie stau crucile împlântate în pământ, cu pozele celor morți sau cel puțin cu câteva cuvinte și numele lor. ciobanii ne-au povestit și ei multe întâmplări nefericite, unele chiar recente, nu mai mult de două săptâmâni în urmă s-a rătăcit un băiat și l-au găsit mort. oricum, regula de bază a muntelui sunt 2: nu mergi singur, ești atent la fiecare pas și vorbești cu salvamontul de câte ori te rătăcești. ei mai bine îți dau sfaturi și te învață decât să te găsească cu gâtul rupt prin cine știe ce văgăună.



am mers și printr-o porțiune unde se aflau multe vipere, un fel de habitat natural, și am aflat că trebuie să facem zgomot cu picioarele sau cu bâta pe stânci sau pe pământ, fiindcă ele nu aud dar simt vibrațiile și se retrag, neavând nimic de împărțit cu oamenii. spre marea mea bucurie n-am văzut nici una.

când nu ești obișnuit cu mersul mult, mai ales în urcare, te termină inima, plămânii și toți mușchii, însă se întâmplă o chestie foarte adevărată, pe care o citisem și în cartea lui Stephen King (aka Richard Bachman)- ”Marșul cel lung”- când depășești o anumită stare de oboseală, când deja te dor toate, intri într-un fel de automatism, o stare nouă în care creierul nu mai resimte durerea mușchilor, plămânii ți se înfundă, dar dacă te oprești 2-3 secunde îți revii și mergi mai departe, mergi fiindcă trebuie să mergi, știi că dacă te oprești nu vei mai ajunge acasă și nu va veni nimeni să te ia în spate și oricum parcă nu ești așa de obosit. când am intrat în acea stare, spre sfârșitul marșului, ultimele 3 ore nu le-am mai simțit, aș fi putut merge la nesfârșit. dar de asemenea și starea mea spirituală era altfel, eram amortizat: no fear, no pain, I am a god! și este magnific, adrenalină pură îți curge prin corp, ai merge la nesfârșit, până pici lat.

e o mare bucurie să știi că ai reușit, ai făcut traseul, ai văzut peisaje minunate, ai tras aer de munte în spinare, ai chiuit de 7 ori și ecoul a revenit multiplicat. erai jos și acum ești sus și vezi oile ca niște fulgi care se mișcă, stânele par din lego, lumea e a ta, ai reușit, ai ajuns cât de sus ai putut. îmi imaginez cum e să urci la 4-8 mii de metri înălțime, îmi imaginez cât de bine te poți simți. dar e bine și la 2.000 de m, pe drumuri de munte, sus pe Buila Vânturarița, via popasul Scărișoara, stâna din Văcărie sau Piatra, curmătura Builei, stâna Albul și înapoi la Scărișoara, spre Pietreni. puteam să ajungem și la schitul Pătrunsa, dar trebuia să mai coborâm 15 km până la Bărbăteși, unde venea o mașină să ne ia și nu ni s-a părut avantajos. frumos era să rămânem o noapte la călugări, să bem vin și să ascultăm povești, apoi să plecăm. dar oricum, am stat în vârful munelui, pe spate, cu capul pe o piatră cuprinsă de vegetație și am privit norii. apoi am închis ochii și am simțit că nu sunt singur și că pot face ce vreau în lumea asta cu puțină voință și mult efort.





Ajuns acasă, toate mă dureau, dar eram fericit. Am făcut baie și am dormit 10 ore. am visat pădurea și munții.


sâmbătă, 21 iulie 2012

dragostea de zăpadă


dragostea mea s-a îngropat sub  norii de zapadă. a iesit din casă în papuci de lână și a vrut să plece departe. dar vântul era aprig și seara căzuse peste chipul meu. ea nu a apucat să facă decât doi pași și s-a întors spre mine. o lacrimă s-a scurs din ochii ei de ceață, a suspinat și a picat moartă. zile întregi am vegheat-o, dar lupii dădeau tarcoale și a trebuit să o îngrop în spatele cabanei. de atunci, umblu pe străzi și-i strig numele, o caut în toate femeile pe care le întâlnesc,dar simt că spiritul ei mă veghează de undeva de sus, departe de lumea dezlanțuită.

câteodata era răutacioasă. îmi făcea semn că vrea să plece, dar doar se prefăcea....atunci mă supăram pe ea și o alungam. nu credeam că nu avea să se mai întoarcă niciodată.

miercuri, 18 iulie 2012

Jorge Luis Borges – Aleph

Nu există literatură modernă fără scriitorii Gabriel García Márquez sau Jorge Luis Borges. Este inestimabil rolul literelor lor în crearea unei noi literaturi. Practic, oamenii au reinventat modul de a spune o poveste. Este de ajuns să citim ”Un veac de singurătate” sau ”Aleph”, pentru a înțelege că literatura lor este aparte. Pe aceeași linie cu Sabato, Casares sau Cortazar, minunata abilitate de a îmbina realul cu fantasticul, în cel mai natural mod posibil, este fără doar și poate o realizare demnă de cercetat și de admirat.
Talentul nu ține cont de întinderea pe pagini, iar Borges nu a scris roman, pentru că nu avea nevoie de întinderi mari, pentru a crea lumi în lumi,în lumi. Avem aici un volum de povestiri, dintre cele mai bune, care susținea această teorie.
Autorul este pasionat codificator. De exemplu, într-o povestire, o „nuvelă despre spioni”, în care se povesteşte cum eroul, un spion german, pierzând „canalul de legătură” cu comandamentul, omoară pe cineva cu numele Albert. Pentru noi, care citim intrigaţi cum se produce fapta, suberb construită, numele nu contează, citim numele arbitrar, ca pe „o întîmplare a fiinţei”. Dar, fiindcă numele acestuia apare în ziar la „cronica criminală”, nemţii îl citesc ca pe un cod: oraşul care trebuie bombardat se numeşte Albert! Iată cum, scriitorul, cu umor, conduce povestirea către un deznodământ, logic construit, dar de o fantastică rezolvare, absurdă și deloc realistă. Dar este și o încătură politică,deoarece nici Borges nu este străin de ”realizărle” secolului său. Destinul colectiv al unei generații, este reprezentat prin însuși tilul, sugestiv. Unde este bifurcarea?  În interior. Calea pe care o alegem, aceea de trădători sau eroi, de codificatori sau decodificatori. Albert este mistificarea absurdității de a lupta împotriva unei idei.

restul aici

vineri, 13 iulie 2012

Starea bucuriei mele sau viața la țară




Mânat de interesul cu care am citit dosarul cel nou al Dilemei Vechi -Starea bucuriilor noastre, m-am gândit să scriu și eu despre ce mă mai bucură zilele acestea. Mi-au plăcut tare mult articolele lui Matei Florian și Dan Lungu, dar toate articolele sunt foarte bune. Dintre toate revistele de cultură&idei din România, Dilema Veche a rămas singura cu adevărat interesantă. Restul s-au cam spălăcit, poate doar 22 și România Literară au mai rămas, dintre cele vechi și printre ultimele apariții Doar O Revistă și Lectura mă atrag.

Dar să mă întorc la bucurie. Stau să mă întreb când m-am bucurat sincer pentru ultima dată. Au fost multe bucurii, am terminat facultatea (dar e o bucurie umbrită de tristețea terminării facultății, oare când au trecut cei 3 ani?), reîntâlnirea cu ai mei după câteva luni sau lectura cărții lui Orhan Pamuk -Mă numesc Roșu ( care e work in progress și care, vorba fie între noi, mă deprimă groaznic, când îmi dau seama cât de bine pot scrie unii, oare ce-or mânca? ), însă sunt bucurii normale. Există însă bucuria pură, bucuria neumbrită de absolut nimic, bucuria care să te ridice în alte lumi, care să anuleze timpul să oprească cursul vieții? Problema este că dacă există o astfel de bucurie, îți anulează total existența, fiindcă ce rost mai are viața, în banalitatea ei ușuratică și simplă, după ce ai cunoscut Totul? Asta este însă altceva, e un alt subiect.

Ce mă bucură pe mine zilnic? Acum sunt la țară, pe tărâmul natal, locul de baștină, la poalele munților, unde natura freamătă de viață, gâzele zboară fericite, florile se întind către soare și copiii zburdă pe ulițele încinse, ridicând praful în spatele lor. Dacă aș fi Duiliu Zamfirescu v-aș reda mai bine toate aceste delicii ale traiului la sat, însă nu-s, așadar o să vă spun cu cuvintele mele ( nu-i așa că sună stupid expresia asta? ”Hai Ionel, spune cu cuvintele tale ce s-a întâmplat”, dar cu ale cui cuvinte? ) ce mă bucură pe mine la țară. În primul rând e mult mai răcoare și când mă trezesc după-amiaza (dimineața nu există pentru mine decât atunci când e musai să fac ceva, și nu prea îmi convine) și e atât de liniște față de vacarmul Capitalei. Se aud doar babele care bârfesc pe băncuță, vreun câine care latră, nici el nu știe de ce, o pasăre care croncăne pe bătătură, o muzică populară la vecina, vreo mașină care trece, o vacă mugind pe pășune. E plăcut.

Îmi place la nebunie să citesc la umbra merilor din grădină, cu o cafea și o țigară alături (bineînțeles trebuie să mă feresc de bunicul meu, asta dacă nu vreau să îmi întrerup forțat lectura pentru o lungă conferință despre pericolele fumatului), asta în timp ce mă bâzâie vreo albină sau mă atinge aripa unui fluture. Îmi place să comentez scena politică cu vecinii trecuți de o vârstă, care sunt atât de previzibili, dar mă încântă cu expresiile lor absolut demențiale, alimentate din belșug cu înjurături foarte bine plasate. Poate o să scriu un post despre înjurăturile oltenilor, sunt delicioase.

Viața se scurge naiv, inocent, calm, altfel, altele sunt grijile aici, altele sunt ideile, gândurile. E o bucurie să ascult povești de demult, despre haiducii care se ascundeau prin munți, despre comorile ascunse și aurul care ”joacă” în anumite nopți, aruncând flăcări care pot înnebuni pe cei care le văd, despre cum se iubeau oamenii pe vremuri și despre cum se băteau oamenii pe vremuri, la nunți, pe dealuri, cu pari și șarampoi rupți din garduri. Când îi ascult pe bătrâni, uit de tot și îmi vine să îl grăbesc pe Hawkins să găseasă soluția călătoriei în timp, atât de mult îmi place acele vremuri, așa cum reies ele din povești. Evident, când mă gândesc mai bine, îmi dau seama că e doar o impresie, așa cum bine o prezintă Woody Allen în ”Midnight in Paris”, dar alung repede aceste gânduri spre a plonja din nou în lumea poveștilor. Las orice, renunț la petreceri pentru a îi asculta pe bâtrânii care atunci când nu bârfesc, spun povești faine.

Încerc să mă bucur de toate aceste lucruri mici, fiindcă așa cum îmi spunea cineva, dacă mă bucur de aceste mici lucruri ( o întâlnire, jocul cu câinele, poveștile bătrânilor, discuțiile cu sora mea sau cu vreo fată inteligentă, udatul picioarelor în râu, mâncatul unui măr direct din pom), o să mă bucur mai des și cât o să mai stau pe aici, o să profit din plin.

duminică, 8 iulie 2012

băncuța de lemn din fața porții

Dacă poetul spunea că ”veșnicia s-a născut la sat”, eu zic că veșnicia s-a împiedicat la sat și timpul tinde să se oprească, mai ales seara sau în weekenduri. sătui de atâta veșnicie, oamenii se strâng în fața porții, pe câte o bancă de lemn, spre  își îndulci puțin existențele. și ce mod mai bun de a se destinde, decât prin bârfă? aici, bârfa capătă dimensiuni epopeice și când mai multe creiere încinse de căldură sau anchilozate de frig, se strâng laolaltă, cele mai neînsemnate fapte devin romane fluvii, o ocheadă a unei fete mai îndrăzneață spre bustul dezgolit al vreunui Adonis de la țară, devine o invitație la sex, dacă nu chiar confiormarea faptului că cei doi ”vorbesc” ( la țară, termenul care desemnează faptul că doi tineri sunt într-o relație este ”vorbesc”. ex: Ion și Veta vorbesc de vreo trei ani și părinții nu știu). O țigară în mâna vreunui nefericit înseamnă automat și faptul că acesta este un bețiv notoriu, poate chiar drogat, lucru întărit de faptul că acesta poate este student la oraș sau plecat să-și găsească norocul.

Exemplele sunt nenumărate și câte guri atâtea bârfe, ba mai mult, câte guri atâtea variante ale unei singure bârfe. Există la sat femei specializate în bârfă, cu ochi iscoditor și ureche versată, care dispun de o imaginație bogată, glas mieros și convingător, ale căror vorbe și scorneli sunt preluate de mai toate agentele bârfei. de obicei, femeile, mai ales cele trecute de o vârstă, sunt prinse în tăvăiugul bârfei, însă mai pică și câte un bărbat, care mânat de o dârzenie muntenească, reușește să adauge întâlnirilor conspiratoare un aer de confirmare, de veridicitate, fiind un fel de legiuitor, de judecător care decretează că: da, așa e!

Cine a spus că gura lumii nu poate fi închisă, mare dreptate a avut, însă unele bârfitoare sau unii bârfitori pur și simplu și-au creat întreaga viața, țesând precum păianjenul, o pânză cu multe ramificații, în care sunt cuprinse scorneli, vorbe, intrigi, certuri, dezmințiri sau întăriri și viața lor, sănătatea lor mintală nu depinde decât de posibilitatea unei noi bârfe. private de banca de lemn, de urechea gata să asculte și de gura gata să admintă și să propage mai departe, aceste ființe s-ar usca precum cireșele neculese și ar pica una câte una, secate de sevă și fără niciun rost pe lume.

Bârfa este suculentă peste tot, orașele au și ele oamenii lor specializați, fiecare scară de bloc are iscoadele ei, însă la țară informațiile se propagă mult mai repede: o clacă, un strâns de cartofi, facerea unei clăiție de fân sunt pur și simplu sunt scuze pentru un nou episod de bârfă. Bineînțeles, există scuze foarte bune gen : ”am venit după o cană de zahăr, îmi vin copiii de la oraș și vreau să fac o plăcintă. dar ai auzit ce a făcut Ioana lu` Chioru? Vai, se alege praful de familia aia... și nu erau de neam rău!” , dar băncuța cea de lemn din fața porții este centrul satului, centrul lumii, acolo se pun toate la cale, acolo se țes orgolii, se dărâmă reputații, acolo se fac planuri de viitor, se discută trecutul, acolo se naște și acolo moare satul. Fără băncuța de lemn la ceas de seară, satul românesc s-ar sustrage din gheara timpului și ar dispărea, fără posibilitatea de revenire.

sâmbătă, 7 iulie 2012

negânduri 2

din când în când Universul ejaculează particule imperfecte ce se transformă în celule dezgolite de suflet sau inteligență. le-am putea numi simple interjecții bipede dacă nu ne-ar păcăli prin faptul că articulează vagi sunete, tentative de cuvinte, fără de înțeles.

God particle is never for them!

joi, 5 iulie 2012

negânduri 1

sometimes, nothing is better than something and no one is better than someone! and someone is sometimes enough! but everytime a book & cigarettes are better with  a coffe in silence!

miercuri, 4 iulie 2012

nu vă temeți de cuvinte

am mai zis-o și o zic în continuare: cititul nu e pentru toată lumea, nu toți trebuie să pună mâna pe carte, nu toți trebuie să se bucure când se lansează un nou volum, nu toți trebuie să se simtă onorați când primesc un autograf. aceste lucruri sunt pentru cei care au avut șansa să descopere cât de bine e să te afunzi în lumea cuvintelor, cât de plăcut e să descoperi într-o carte idei pe care credeai că doar tu le-ai gândit sau povești la care nu poți decât să zici: wow! lectura și cărțile nu sunt bunuri de moment, nu țin nici de foame, nu înlocuiesc nici viața, nici sexul, nici nimic, sunt doar metode de a deveni mai bun, mai înțelept sau pur și simplu o metodă extraordinară de relaxare și chiar de distracție. trebuie să ai în tine această dorință de a citi și uneori e nevoie să fie cultivată, iar odată crescută, sămânța rodește și nu se lasă până nu crește în tine o lume nouă, la care ai acces ori de câte ori vrei. cei care nu o au în ei sau nu vor să o descopere, nu au decât de pierdut, dar eu nu-i condamn, așa cum am încetat să mai explic oamenilor de ce e bine să citești sau să îmi explic pasiunea. unii pur și simplu nu înțeleg, alții au argumente (de cele mai multe ori extren de proaste sau pur și simplu patetice) împotriva lecturii, iar alții, ei bine, lor pur și simplu nu le pasă. pentru ei s-au inventat grătarele în spatele blocului sau emisiunile cu fata de la țară & stuff. e loc pentru toți în lumea asta.

și în ciuda pronosticurilor proaste, să știți că încă se citește destul de serios în țara asta și în lumea largă. fie că e vorba de romane populare, fie că e vorba de clasici sau de filozofi, gânditori, experți în marketing, dezvoltare personală sau chiar poeți, există cărți și autori pentru toate gusturile.  în jurul meu văd cărți  și oameni care le citesc în metrou, în autobuz, prin cafenele sau în parc. au apărut bloguri despre cărți ținute de tineri pasionați. am văzut dăunăzi o puștoaică într-o librărie care pur și simplu o imnplora pe mama ei să-i mai cumpere măcar o carte, cu toate că femeia avea un teanc substanțial în brațe. s-au înmulțit și e-readerele, lucru bun din punctul meu de vedere, fiindcă nu contează cum și în ce format citești, ci faptul că citești. și oricât de condamnați ar fi autori precum Paulo Coleho, Dan Brown sau Sandra Brown ( să dau numele cele mai criticate sau atacate), oricum e mai bine să-i citești pe ei decât să te uiți la o emisiune de 2 bani sau să deschizi un tabloid unde nu găsești nimic. Și în ciuda aparențelor, să știți că și autorii aceștia au ceva talent și știu să spună o poveste. Și cărțile de genul acesta sunt bune, pentru că mai apoi, există posibilitatea ca cititorii lor să ajungă la raftul 1 și să poată facă astfel o comparație. Recunosc, Sandra Brown nu am citit, dar Coelho sau Dan Brown, da, și nu pot zice că mi-au displăcut. Repet, am ales aceste exemple super comentate și extrem de clișeice, tocmai pentru că sunt cele mai cunoscute, nu din alt motiv și poate astfel sunt mai bine înțeles.

și... foarte important: să știți că în România zilelor noastre sunt autori extrem de buni, care pot oricând concura cu marii autori internaționali și spun asta citindu-i. am tot auzit oameni care spun că literatura română contemporană este slabă, lucru fals. sunt scriitori buni ( nu-i mai pomenesc,, mulți și-au găsit loc în paginile acestui umil blog), unii cu câteva volume în spate, alții proaspăt intrați în lumea editorială și bine primiți (Adrian Voicu de pildă, care în cele doua volume ale Nepovestitelor trăiri ale templierilor români, demonstrează că încă se poate scrie roman picaresc/ fals istoric deosebit de bun, de amuzant, care se citește cu plăcere). cititorii și scriitorii români sunt la fel de buni ca ai altora, poate chiar mai buni și nu o spun dintr-o pornire naționalistă, nu e cazul la mine de așa ceva, ci privind atât din mijlocul lucrurilor, ca cititor și aspirant, cât și din afară, ca simplu mergător prin lume.

în încheiere nu mai spun decât: nu vă temeți de cuvinte! și dacă vă temeți, nu e nicio problemă, e loc pentru toți în lume asta.

luni, 2 iulie 2012

Rock The City ziua 3, Romexpo -1 iulie

[...] Guns N' Roses sunt o apariție. Cu 8 membri în trupă, including Mr. Axl Rose, nu au cum să nu facă show. Toți sunt muzcieni de excepție. Dizzy Reed, Tommy Stinson, Chris Pitman, Richard Fortus, Ron "Bumblefoot" Thal, Frank Ferrer și  DJ Ashba pe aceeași scenă, cu Axl Rose frontman, nu are cum să nu însemne show de excepție, atâta timp cât toate merg bine și nu sunt incidente, așa cum se obișnuiește la concertele Guns N Roses, în pare parte datorită temperamentului instabil al lui Axl Rose. Bineînțeles, lipsa lui Slash este evidentă, este resimțită, la fel și a lui Duff McKagan sau Matt Sorum, să numesc doar doi dintre cei mai cunocuți foști membru ai trupei, care alături de Slash, cel mai cunoscut ex-Guns, au făcut din Guns marea trupă care a fost și continuă să fie, cel puțin prin melodiile lor, unele cu adevărat bune, cum ar fi Nobember Rain (care este în opinia mea, una dintre cele mai bune piese compuse vreodată), Welcome to the Jungle sau Paradise City.

În primul rând, showul pe care îl orchestrează trupa este bun, cu artificii, proiecții de imagini pe ecrane, confetti, fum și alte efecte speciale și aseară nu au fost incidente și spre marea mea surprindere, trupa chiar a cântat 3 ore așa cum a promis si nu a întârziat decât juma de oră. Axl a fost cuminte, poate chiar prea cuminte și momentele mele preferate, în afară de piesa November Rain (da, poate sunt eu fixat pe piesa asta, dar e foarte bună!) au fost momentele solo ale fiecărui membru, care și-a demonstrat abilitățile muzicale. Cei 7 instrumentiști au arătat de ce fac parte din trupă.

Se pare totuși că Guns își revine, cel puțin live, și acesta este un lucru îmbucurător. Este foarte aiurea când mii de oameni așteaptă o trupă care nu mai vine și când vine, este jenantă, așa cum nu de puțin ori s-a întânmplat de-a lungul anilor. Din fericire, nu a fost cazul aseară, când în ciuda pronosticurilor proaste, eu cred că a fost un show bun, unul dintre cele mai bune probabil din ultima vreme a trupei. Axl nu mai are vocea de odinioară, dar duce bine, a rezistat 3 ore și măcar dansul lui celebru încă este bun. Și nu s-a împiedicat decât o dată, dar nu a căzut, ceea ce e bine pentru el, pentru imaginea lui de artist și pentru imaginea trupei. Poate începe o nouă etapă, poate  a fost doar o seară bună, dar cert e că oamenii au demonstrat de ce totuși sunt una dintre cele mai bune trupe din istorie. E adevărat, au tot schimbat membrii și au avut momentele lor jenante, însă încă se mai țin bine și în ciuda scepticismului meu, m-am bucurat marte parte din show. La fel și alții, care au cântat alături de trupă și au avut parte de un concert bun, fără incidente. [...]

restul aici

duminică, 1 iulie 2012

Rock The City ziua 2, Romexpo -30 iunie

[...] Cu Machine Head practic am crescut. Îmi aduc și acum aminte zilele când în toată casa, spre disperarea alor mei, răsunau albume precum Burn My Eyes (1994), The More Things Change... (1997) sau The Burning Red (1999). Aveam prieteni buni alături de care toceam CD-urile și făceam planuri  cum o să mai creștem și o să mergem să-i vedem, pe ei și pe alții, care ne desfătau zilele și nopțile. Apoi am mai crescut, am început să-i ascult mai rar, dar fiecare album nou a trecut prin playlistul meu. Când am auzit că vin la Rock The City m-am bucurat și le-am reascultat piesele preferate, am dat telefoane, dar dintre toți aceia care eram odată tineri rebeli, doar eu am ajuns aseară la concert. Nu pot întoarce timpul, anii aceia rămân elmblematici pentru mine și m-am gândit pe durata concertului la ei, la prietenii mei, la cel care mi-a dat pentru prima dată un album Machine Head, emoționat de descoperire. Cei care susțin că sunt o trupă pentru puști au dreptatea lor, dar asta nu înseamnă că nu rămân în continuare una dintre cele mai bune trupe de metal din istorie. Ascultam aseară riffurile de la Darkness Within, meditând la cuvintele lui Robb Flynn, care înainte de piesă ne-a vorbit despre cum muzica i-a schimbat viața și despre cum muzica ne unește pe toți, ne dă speranță, ne ajută în vremurile grele și așa e, și ascultând, mi-am adus aminte de ce îmi plăceau atât de mult Machine Head. Sunt chiar o trupă talentată, sună bine pe CD și live transmit atâta energie, emoție, versurile lor vorbesc despre viață, despre probleme, despre monștrii interiori ai fiecăruia. Au reușit să facă un show cu adevărat bun și chiar dacă cei prezenți erau obosiți, băuți, loviți de soare ore întregi, am văzut bucuria pe fețele lor, oameni de toate vârstele veniți la festival pentru că le place muzica, pentru că au crescut cu trupele astea, pentru că nimic nu se compară cu sentimentul acela când ești la un concert, alături de mii de oameni care cântă alături de solist versurile pieselor preferate, dau din cap, sar, își exprimă trăirile și emoțiile.

Prin piesa Aesthetics Of Hate, Machine Head au adus un tribut lui Dimebag, una dintre legendele muzicii, ucis de un nebun chiar în timpul unui concert.

A fost un show cu adevărat intens și cathartic, care cel puțin mie mi-a trezit multe emoții și m-a făcut să mă simt fericit că încă sunt tânăr și mă pot bucura de muzica unor trupe pe care cu ani în urmă doar visam că am să le văd live.

Din setlist au făcut parte piese precum : I Am Hell (Sonata in C#), Imperium, Beautiful Mourning, Locust, Aesthetics of Hate sau Halo. 


restul aici