vineri, 27 iulie 2012

Pe drumuri de munte. Buila Vânturarița

Au trecut mulți ani de când nu am mai făcut un traseu montan și sincer nu credeam că o să mai pot merge atât de mult pe picioare, la urcare spre crestele munților, prin păduri, prin grohotiș, pietriș, frunze moarte, copaci căzuți, cu un perete de stâncă în dreapta sau stânga ta și cu o prăpastie în cealaltă parte, însă ieri am reușit. împreună cu 3 prieteni ne-am încumetat spre vârfurile muntelui Buila, pe un traseu ales dinainte, dar pe care l-am refăcut în timp ce mergeam, fiindcă ne-am rătăcit de câteva ori și în plus, am vrut să ne întoarcem de unde am plecat, așadar, practic am înconjurat muntele, asta după ce mai întâi l-am urcat până în creastă. și cât de bine se vede lumea de sus, cât de trainică pare viața când ai reușit și ai urcat până sus și de acolo auzi vântul cum șuieră printre stânci, auzi tălanga oilor și  într-un fel ești doar tu cu muntele. nu e nimic mai uman decât să șezi în mijlocul naturii și să privești în jurul tău, să te bucuri de ceea ce vezi și să fii mulțumit și împlinit de faptul că ai putut să ajungi până acolo, mai ales când ceilalți se îndoiau.

planul a venit într-o seară, pur și simplu din neant și cu toate că l-am discutat, nimeni nu s-a așteptat s plecăm, până când chiar am plecat. nu e cel mai greu traseu , nici cel mai lung, dar totuși, pentru un om destul de sedentar și cu condiția ficică la pământ, să mergi aproape 10 ore, să faci peste 30 de km, mai ales în urcare, e ceva. am urcat 5 creste, una mai mare decât cealaltă, am trecut pe la 2 stâni unde ne-au lătrat câinii și ne-am bucurat de brânză proaspătă și apă rece, am traversat 2 păduri, atât în urcare. cât și în coborâre, pe drumuri improvizate, dar urmând marcajele, fără de care ne-am fi rătăcit cu siguranță.

se spune că muntele cere sânge, cere ofrandă din când în când și e adevărat, fiindcă e foarte ușor să faci un pas greșit și să te prăvălești în hău, sau să dai cu capul de stânci și mulți chiar au făcut-o, mărturie stau crucile împlântate în pământ, cu pozele celor morți sau cel puțin cu câteva cuvinte și numele lor. ciobanii ne-au povestit și ei multe întâmplări nefericite, unele chiar recente, nu mai mult de două săptâmâni în urmă s-a rătăcit un băiat și l-au găsit mort. oricum, regula de bază a muntelui sunt 2: nu mergi singur, ești atent la fiecare pas și vorbești cu salvamontul de câte ori te rătăcești. ei mai bine îți dau sfaturi și te învață decât să te găsească cu gâtul rupt prin cine știe ce văgăună.



am mers și printr-o porțiune unde se aflau multe vipere, un fel de habitat natural, și am aflat că trebuie să facem zgomot cu picioarele sau cu bâta pe stânci sau pe pământ, fiindcă ele nu aud dar simt vibrațiile și se retrag, neavând nimic de împărțit cu oamenii. spre marea mea bucurie n-am văzut nici una.

când nu ești obișnuit cu mersul mult, mai ales în urcare, te termină inima, plămânii și toți mușchii, însă se întâmplă o chestie foarte adevărată, pe care o citisem și în cartea lui Stephen King (aka Richard Bachman)- ”Marșul cel lung”- când depășești o anumită stare de oboseală, când deja te dor toate, intri într-un fel de automatism, o stare nouă în care creierul nu mai resimte durerea mușchilor, plămânii ți se înfundă, dar dacă te oprești 2-3 secunde îți revii și mergi mai departe, mergi fiindcă trebuie să mergi, știi că dacă te oprești nu vei mai ajunge acasă și nu va veni nimeni să te ia în spate și oricum parcă nu ești așa de obosit. când am intrat în acea stare, spre sfârșitul marșului, ultimele 3 ore nu le-am mai simțit, aș fi putut merge la nesfârșit. dar de asemenea și starea mea spirituală era altfel, eram amortizat: no fear, no pain, I am a god! și este magnific, adrenalină pură îți curge prin corp, ai merge la nesfârșit, până pici lat.

e o mare bucurie să știi că ai reușit, ai făcut traseul, ai văzut peisaje minunate, ai tras aer de munte în spinare, ai chiuit de 7 ori și ecoul a revenit multiplicat. erai jos și acum ești sus și vezi oile ca niște fulgi care se mișcă, stânele par din lego, lumea e a ta, ai reușit, ai ajuns cât de sus ai putut. îmi imaginez cum e să urci la 4-8 mii de metri înălțime, îmi imaginez cât de bine te poți simți. dar e bine și la 2.000 de m, pe drumuri de munte, sus pe Buila Vânturarița, via popasul Scărișoara, stâna din Văcărie sau Piatra, curmătura Builei, stâna Albul și înapoi la Scărișoara, spre Pietreni. puteam să ajungem și la schitul Pătrunsa, dar trebuia să mai coborâm 15 km până la Bărbăteși, unde venea o mașină să ne ia și nu ni s-a părut avantajos. frumos era să rămânem o noapte la călugări, să bem vin și să ascultăm povești, apoi să plecăm. dar oricum, am stat în vârful munelui, pe spate, cu capul pe o piatră cuprinsă de vegetație și am privit norii. apoi am închis ochii și am simțit că nu sunt singur și că pot face ce vreau în lumea asta cu puțină voință și mult efort.





Ajuns acasă, toate mă dureau, dar eram fericit. Am făcut baie și am dormit 10 ore. am visat pădurea și munții.


3 comentarii:

  1. Am parcurs cararile acestui munte cand eram copil.Nu stiam ca mult mai tarziu voi fi cercetator stiintific la Subcomisia Monumentelor Naturii din cadrul Filialei Iasi a Academiei Romamiei,pentru scurt timp, iar apoi o intreaga cariera o voi dedica-o protectiei mediului.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dupa nume pareti a fi una si aceeasi persoana cu fiul invatatorului Gajban care in anii 50 a fost repartizat câtiva ani la scoala din satul Tanasesti, Horezu.
      As dori sa intru in contact cu dvs pentru a va trimite o frumoasa amintire din acele vremuri. Ma puteti contacta pe profilul de bloger sau pe blogul Huhurez.com

      Ștergere
  2. este o zona foarte frumoasa. sunt de aici si inca de mic mergeam pe munti. nu cred ca o sa ma satur vreodata de aceste carari

    RăspundețiȘtergere