Rock The City ziua 2, Romexpo -30 iunie

[...] Cu Machine Head practic am crescut. Îmi aduc și acum aminte zilele când în toată casa, spre disperarea alor mei, răsunau albume precum Burn My Eyes (1994), The More Things Change... (1997) sau The Burning Red (1999). Aveam prieteni buni alături de care toceam CD-urile și făceam planuri  cum o să mai creștem și o să mergem să-i vedem, pe ei și pe alții, care ne desfătau zilele și nopțile. Apoi am mai crescut, am început să-i ascult mai rar, dar fiecare album nou a trecut prin playlistul meu. Când am auzit că vin la Rock The City m-am bucurat și le-am reascultat piesele preferate, am dat telefoane, dar dintre toți aceia care eram odată tineri rebeli, doar eu am ajuns aseară la concert. Nu pot întoarce timpul, anii aceia rămân elmblematici pentru mine și m-am gândit pe durata concertului la ei, la prietenii mei, la cel care mi-a dat pentru prima dată un album Machine Head, emoționat de descoperire. Cei care susțin că sunt o trupă pentru puști au dreptatea lor, dar asta nu înseamnă că nu rămân în continuare una dintre cele mai bune trupe de metal din istorie. Ascultam aseară riffurile de la Darkness Within, meditând la cuvintele lui Robb Flynn, care înainte de piesă ne-a vorbit despre cum muzica i-a schimbat viața și despre cum muzica ne unește pe toți, ne dă speranță, ne ajută în vremurile grele și așa e, și ascultând, mi-am adus aminte de ce îmi plăceau atât de mult Machine Head. Sunt chiar o trupă talentată, sună bine pe CD și live transmit atâta energie, emoție, versurile lor vorbesc despre viață, despre probleme, despre monștrii interiori ai fiecăruia. Au reușit să facă un show cu adevărat bun și chiar dacă cei prezenți erau obosiți, băuți, loviți de soare ore întregi, am văzut bucuria pe fețele lor, oameni de toate vârstele veniți la festival pentru că le place muzica, pentru că au crescut cu trupele astea, pentru că nimic nu se compară cu sentimentul acela când ești la un concert, alături de mii de oameni care cântă alături de solist versurile pieselor preferate, dau din cap, sar, își exprimă trăirile și emoțiile.

Prin piesa Aesthetics Of Hate, Machine Head au adus un tribut lui Dimebag, una dintre legendele muzicii, ucis de un nebun chiar în timpul unui concert.

A fost un show cu adevărat intens și cathartic, care cel puțin mie mi-a trezit multe emoții și m-a făcut să mă simt fericit că încă sunt tânăr și mă pot bucura de muzica unor trupe pe care cu ani în urmă doar visam că am să le văd live.

Din setlist au făcut parte piese precum : I Am Hell (Sonata in C#), Imperium, Beautiful Mourning, Locust, Aesthetics of Hate sau Halo. 


restul aici