vineri, 13 iulie 2012

Starea bucuriei mele sau viața la țară




Mânat de interesul cu care am citit dosarul cel nou al Dilemei Vechi -Starea bucuriilor noastre, m-am gândit să scriu și eu despre ce mă mai bucură zilele acestea. Mi-au plăcut tare mult articolele lui Matei Florian și Dan Lungu, dar toate articolele sunt foarte bune. Dintre toate revistele de cultură&idei din România, Dilema Veche a rămas singura cu adevărat interesantă. Restul s-au cam spălăcit, poate doar 22 și România Literară au mai rămas, dintre cele vechi și printre ultimele apariții Doar O Revistă și Lectura mă atrag.

Dar să mă întorc la bucurie. Stau să mă întreb când m-am bucurat sincer pentru ultima dată. Au fost multe bucurii, am terminat facultatea (dar e o bucurie umbrită de tristețea terminării facultății, oare când au trecut cei 3 ani?), reîntâlnirea cu ai mei după câteva luni sau lectura cărții lui Orhan Pamuk -Mă numesc Roșu ( care e work in progress și care, vorba fie între noi, mă deprimă groaznic, când îmi dau seama cât de bine pot scrie unii, oare ce-or mânca? ), însă sunt bucurii normale. Există însă bucuria pură, bucuria neumbrită de absolut nimic, bucuria care să te ridice în alte lumi, care să anuleze timpul să oprească cursul vieții? Problema este că dacă există o astfel de bucurie, îți anulează total existența, fiindcă ce rost mai are viața, în banalitatea ei ușuratică și simplă, după ce ai cunoscut Totul? Asta este însă altceva, e un alt subiect.

Ce mă bucură pe mine zilnic? Acum sunt la țară, pe tărâmul natal, locul de baștină, la poalele munților, unde natura freamătă de viață, gâzele zboară fericite, florile se întind către soare și copiii zburdă pe ulițele încinse, ridicând praful în spatele lor. Dacă aș fi Duiliu Zamfirescu v-aș reda mai bine toate aceste delicii ale traiului la sat, însă nu-s, așadar o să vă spun cu cuvintele mele ( nu-i așa că sună stupid expresia asta? ”Hai Ionel, spune cu cuvintele tale ce s-a întâmplat”, dar cu ale cui cuvinte? ) ce mă bucură pe mine la țară. În primul rând e mult mai răcoare și când mă trezesc după-amiaza (dimineața nu există pentru mine decât atunci când e musai să fac ceva, și nu prea îmi convine) și e atât de liniște față de vacarmul Capitalei. Se aud doar babele care bârfesc pe băncuță, vreun câine care latră, nici el nu știe de ce, o pasăre care croncăne pe bătătură, o muzică populară la vecina, vreo mașină care trece, o vacă mugind pe pășune. E plăcut.

Îmi place la nebunie să citesc la umbra merilor din grădină, cu o cafea și o țigară alături (bineînțeles trebuie să mă feresc de bunicul meu, asta dacă nu vreau să îmi întrerup forțat lectura pentru o lungă conferință despre pericolele fumatului), asta în timp ce mă bâzâie vreo albină sau mă atinge aripa unui fluture. Îmi place să comentez scena politică cu vecinii trecuți de o vârstă, care sunt atât de previzibili, dar mă încântă cu expresiile lor absolut demențiale, alimentate din belșug cu înjurături foarte bine plasate. Poate o să scriu un post despre înjurăturile oltenilor, sunt delicioase.

Viața se scurge naiv, inocent, calm, altfel, altele sunt grijile aici, altele sunt ideile, gândurile. E o bucurie să ascult povești de demult, despre haiducii care se ascundeau prin munți, despre comorile ascunse și aurul care ”joacă” în anumite nopți, aruncând flăcări care pot înnebuni pe cei care le văd, despre cum se iubeau oamenii pe vremuri și despre cum se băteau oamenii pe vremuri, la nunți, pe dealuri, cu pari și șarampoi rupți din garduri. Când îi ascult pe bătrâni, uit de tot și îmi vine să îl grăbesc pe Hawkins să găseasă soluția călătoriei în timp, atât de mult îmi place acele vremuri, așa cum reies ele din povești. Evident, când mă gândesc mai bine, îmi dau seama că e doar o impresie, așa cum bine o prezintă Woody Allen în ”Midnight in Paris”, dar alung repede aceste gânduri spre a plonja din nou în lumea poveștilor. Las orice, renunț la petreceri pentru a îi asculta pe bâtrânii care atunci când nu bârfesc, spun povești faine.

Încerc să mă bucur de toate aceste lucruri mici, fiindcă așa cum îmi spunea cineva, dacă mă bucur de aceste mici lucruri ( o întâlnire, jocul cu câinele, poveștile bătrânilor, discuțiile cu sora mea sau cu vreo fată inteligentă, udatul picioarelor în râu, mâncatul unui măr direct din pom), o să mă bucur mai des și cât o să mai stau pe aici, o să profit din plin.

5 comentarii:

  1. Te invidiez! Vreau şi eu mai ales partea cu cititul sub meri, plus ţigările de rigoare.:)

    RăspundețiȘtergere
  2. am fost și eu ieri...am dormit vreo 12 ore. ratat orice măr (ai mei au doar de toamnă), orice citit, orice câine. bucurat doar de clătitele și gogoșile mamei. și de mult somn, cum ziceam :D

    RăspundețiȘtergere
  3. urme de visare ce mă fac să tresalt de dor şi încântare... zilele trecute am privit două ore la stele nopţii cu Ducu lângă mine, care-şi pusese botul pe labe şi mă privea întrebător.
    la ţară e locul cel mai fericit unde poate sălăşlui un orăşean pur-sânge...
    probabil că de aceea-mi şi place atât de mult.. :)

    RăspundețiȘtergere