De vreo două săptămâni m-am apucat de recitit
Orbitor de Mircea Cărtărescu, în parte pentru ca îmi plac enorm atât cartea cât și scrisul lui Mircea Cărtărescu, în parte în scop academic. Nu asta e important. Altceva vreau sa spun aici.
Toată lumea a citit măcar unul dintre zecile de articole răuvoitoare, chiar mizerabile, publicate prin reviste și pe siteuri pe care nu vreau sa le numesc, din sila bineînțeles, în care ”se demonstrează” cică, cu citate scoase din context de prin
Orbitor mai ales, de ce este Cărtărescu un scriitor neimportant, ba mai mult, pornografic. Și se revarsau acolo roabe de dejecții la adresa lui și a operei și se comenta cu indignarea propunerea de acordare a Premiului Nobel scriitorului. Eu nu fac acum pe avocatul lui Mircea Cărtărescu, oamenii deschiși la minte știu ca toată această campanie de imbecilizare a maselor și dezonorare a scriitorului este dictată din alte sfere.
Numai că, citind romanul, îmi reveneau în minte fragmente din articole și când ajungeam la acele citate de care se facea atâta caz, îmi venea să râd de puerilitatea celor care le-au scris și apoi, brusc, ma indispunea toată această luptă împotriva lui Cărtărescu. Înțelegeam, mut de uimire, că au fost oameni care chiar au citit această carte și nu numai că nu au înțeles nimic din ea (sau se fac că nu au înțeles), dar au și muncit pentru a căuta toate prostioarele din ea, spre a scrie mai apoi acele articole mizerabile. Credeti-mă pe cuvânt, este o carte foarte complexă si greu de citit, așadar uimirea mea este cu atât mai mare când realizez că unii chiar au citit cartea în scopul clar de a o discredita prin toate mijloacele posibile. Este mindfuck acest lucru!
Cine vrea sa citeasca articolele se găsesc la un click distanta, eu nu îmi spoiesc blogul cu ele, dar ideea e că mai mult de jumatate din toate acele citate sunt rupte din bancuri ale vremii sau sunt discuții între copiii din fața blocului. Pentru cei care nu au citit
Orbitor explic foarte pe scurt: cartea vorbește printre altele (scene onirice sau fantastice de o reală frumusețe, călătoria strămoșilor scriitorului peste Dunărea înghețată, Știutorii, Amsterdamul, statuile, coborâri în catacombe etc) și despre copilăria lui Mircișor în anii `60-`70. Și când sunt scene despre copilăria sau adolescența în Epoca de Aur, Mircea Cărtărescu evocă, pe lângă amintiri sau jocuri de copii, și toată gama de prostioare pe care le spuneau aceștia (apoi erau certați de părinți sau amuzau vecinii, asta când nu erau singuri) precum și bancuri deocheate de care copiii se amuzau. Stiți și voi, ați fost copii și vă amintiți toate acele jocuri, acea poftă de a spune și a face lucruri interzise. Așadar, scriitorul, pentru a fi 100% veridic, reproduce exact toate acele porcărioare care dau farmec poveștii. Astfel, jumătate dintre acele
citate scoase din context provin din paginile acestea, în care se discută despre copilărie în toate formele ei și se reproduc uneori și bancuri.
"Infamele" scene pornografice ("dă-mi-o și în popou" etc) se petrec în mare parte între Ester si Ionel, doi securiști. Bineînțeles, mai sunt și scenele erotice de o reală frumusețe, profund onirice, cu fluturi, levitatii, călătorii astrale, schimburi de identitate, dintre Mircea și Silvia de exemplu sau scena magică dintre Herman și Soile în casa ce zboară spre Împărăția lui Dumnezeu. Mai este și scena cu "laptele de țigan" din
Aripa Stângă, extrem de crudă și profund magică, ruptă parcă din ”Un veac de singurătate” a lui Marquez și ar mai fi câteva, dar cei care au compilat citatele din articole nu cred că le-au înteles și nu s-au legat de ele, fiindcă
era cam greu să le rupi din context și să le faci să sune provocator.
Așadar, Ionel și Ester (devenită Emilia după ce intră în rândurile Securității) fac sex ca toți oamenii, dar uneori pun în practică fanteziile Esterei, despre care se dă de înteles că ar fi bolnavă psihică și nimfomană și visează printre altele cum este violată brutal de zeci de tineri. Așa că descrierea cât mai veridică a acestor scene (
de câteva ori, câteva rânduri, în câteva pagini, într-un roman de 1479 de pagini) nu este pornografie, ba mai mult, dă măsura talentului lui Mircea Cărtărescu în a surprinde dereglările psiho-sexuale ale unei femei cu rang mare în Securitatea română, în antagonism cu disperarea bărbatului ei, un țăran simplu, venit la oraș să-și caute rost și care visează Circuri și spectacole magice toata ziua.
Apropriindu-mă de cea de-a doua jumătate a ultimului volum,
Aripa Dreaptă, am dat se peste celebra scenă cu regina Angliei. Recunosc că uitasem care este contextul, fiindcă am citit volumul în 2007 la scurt timp dupa apariție și asteptam să ajung la pagina respectivă. Și am ajuns... Mi-a venit să dau cu pumnul în Soare de indignare la adresa celor care au scris acele articole, care acum îmi par mai mizerabile ca niciodată! Știam că sunt niște făcături ordinare, dar nu îmi imaginasem că au putut să coboare atât de jos și să smulgă din context un citat dintr-o scenă atât de teribilă care vorbește pe față despre oribila propagandă comunistă.
Înainte să redau adevaratul citat voi spune în doua cuvinte contextul: trei tineri, printre care și Mircea, sunt arestați în timpul revoluției din 1989 (redata magnific în roman) și după ce sunt bătuți bine de ”securistul cel rău”, intră în scenă și "securistul cel bun", care le vorbeste părintește după bine cunoscuta schemă de interogare ( good cop, bad cop). Monologul "securistului cel bun", fiindcă doar el vorbește și nimeni nu-l întrerupe, se întinde pe câteva pagini și la un moment dat apare și "teribila" afirmație. Tot vorbindu-le celor trei tineri despre glorioasa țară, despre cum s-a construit socialismul cel de aur și despre câte au făcut Tovarășii pentru ei, se atinge și ideea de libertate. Securistul este un personaj dizgrațios, dar care știe bine cum să folosească propaganda. Redau citatul întreg, așa cum trebuie și cum se face de către cei cu bună-credință:
"Da` ei cică: nu e libertate. Nu putem să spunem liber ce gândim. Ei si ganditu`! Poate cum să i-o mai tragă vreunei fufe, sau cum să-și mai zbârlească părul ca s-arate ca poponarii ăia care cântă rock. Alte gânduri nu cred că vă mai trece prin cap. Spune, tată, ce vrei, te țin eu? Îți cos eu gura să nu spui? Numai să nu fie lucruri dușmănoase la adresa conducerii de partid, a to`ar`șului, a orânduirii noastre socialiste. Vorbește tot ce vrei, să te doară fălcile de atâta vorbit, da` să fii om, patriot, bun român, altfel la balamuc sau la pușcărie cu tine, că ajunge un măr stricat ca să le strice pe toate alea bune. Peste tot e asa.
Ce, vă-nchipuiți că un englez poate să strige pe stradă: Imi bag pula în regina Angliei? Sau un american: Mă fut în ea de Casa Albă? Scaunu` electric, tată, că nu ești de capul tău nici acolo!" (Mircea Cărtărescu,
Orbitor. Ediția definitivă, București: Humanitas, 2007, pg. 1161, sublinierea îmi aparține).
Cam acesta este episodul care a creat vâlvă în presa romanească, favorizând descărcarea deloc cuviincioasă a unei uri iraționale împotriva lui Mircea Cărtărescu. Vă las pe voi sa trageți concluziile. Eu ma întorc la carte și v-o recomand cu mare drag!