miercuri, 29 august 2012

David Gilmour - Clubul de film. Lectii de viata pentru fiul meu


Vă plac filmele? Ați vrea să aveți un profesor care să vă introducă în lumea capodoperelor cinematografiei? Dar dacă acest profesor v-ar fi tată? Și dacă ați putea renunța la școală cu condiția de a vedea trei filme pe săptâmână, cum vi s-ar părea?

La aceste întrebări răspunde David Gilmour, cunoscut critic american de film, care în această carte autobiografică scrie cât se poate de sincer despre relația cu fiul său, despre decizia acestuia de a renunța la școală, despre greutățile vieții de șomer, despre relația cu fosta soție sau cu iubitele fiului. Și despre filme. O dragoste nemăsurată are acest om pentru film, dragoste neegalată decât de aceea pentru fiul său.

Într-o zi, acesta îi spune că vrea să renunțe la școală. Are 16 ani, a terminat 10 clase și nu mai suportă invatamantul. Ca părinte, cred că acesta este unul dintre coșmarurile vieții, alături de droguri și anturaje periculoase. Dar Gilmour alege să fie un tată modern și-i oferă posibilitatea fiului de a alege ce vrea să facă cu viața lui. Acesta este și momentulcand alege să își petreacă cât mai mult timp posibil alături de el. Condiția pusă de el, aceea de a vedea filme împreună, are două scopuri: acela de a-i da fiului o educație, chiar dacă aceasta este cinefilă și de a petrece cât mai mult timp cu el, pentru a avea grijă ca el să nu-și distrugă viața.

Cartea este o declarație de dragoste adresată filmelor și o frumoasă poveste despre viață, așa cum e ea, cu eșecuri, certuri, sărăcie, dar și bucurie, dragoste și împliniri. Cartea poate fi privită atât ca un roman bazat pe fapte reale, fiindcă stilul este puțin asemănător cu acela al unui roman, dar și ca o carte de învățătură despre filme. Nu vă așteptați la cine știe ce recenzii a la Cahiers du Cinema, dar nici la articolașele din suplimentul unui ziar comercial. Așteptați-vă la explicații oferite simplu ale unor scene din filme, care multe dintre ele se studiază în facultăți de film, la mici povestioare despre cum s-au turnat filmele, despre tehnica cameramanilor și felul în care a fost aleasă recuzita și puse luminile.

restul recenziei aici

marți, 21 august 2012

Scena cu regina Angliei din ”Orbitor” de Mircea Cărtărescu, așa cum e ea de fapt

De vreo două săptămâni m-am apucat de recitit Orbitor de Mircea Cărtărescu, în parte pentru ca îmi plac enorm atât cartea cât și scrisul lui Mircea Cărtărescu, în parte în scop academic. Nu asta e important. Altceva vreau sa spun aici.

Toată lumea a citit măcar unul dintre zecile de articole răuvoitoare, chiar mizerabile, publicate prin reviste și pe siteuri pe care nu vreau sa le numesc, din sila bineînțeles, în care ”se demonstrează” cică, cu citate scoase din context de prin Orbitor mai ales, de ce este Cărtărescu un scriitor neimportant, ba mai mult, pornografic. Și se revarsau acolo roabe de dejecții la adresa lui și a operei și se comenta cu indignarea propunerea de acordare a Premiului Nobel scriitorului. Eu nu fac acum pe avocatul lui Mircea Cărtărescu, oamenii deschiși la minte știu ca toată această campanie de imbecilizare a maselor și dezonorare a scriitorului este dictată din alte sfere.

Numai că, citind romanul, îmi reveneau în minte fragmente din articole și când ajungeam la acele citate de care se facea atâta caz, îmi venea să râd de puerilitatea celor care le-au scris și apoi, brusc, ma indispunea toată această luptă împotriva lui Cărtărescu. Înțelegeam, mut de uimire, că au fost oameni care chiar au citit această carte și nu numai că nu au înțeles nimic din ea (sau se fac că nu au înțeles), dar au și muncit pentru a căuta toate prostioarele din ea, spre a scrie mai apoi acele articole mizerabile. Credeti-mă pe cuvânt, este o carte foarte complexă si greu de citit, așadar uimirea mea este cu atât mai mare când realizez că unii chiar au citit cartea în scopul clar de a o discredita prin toate mijloacele posibile. Este mindfuck acest lucru!

Cine vrea sa citeasca articolele se găsesc la un click distanta, eu nu îmi spoiesc blogul cu ele, dar ideea e că mai mult de jumatate din toate acele citate sunt rupte din bancuri ale vremii sau sunt discuții între copiii din fața blocului. Pentru cei care nu au citit Orbitor explic foarte pe scurt: cartea vorbește printre altele (scene onirice sau fantastice de o reală frumusețe, călătoria strămoșilor scriitorului peste Dunărea înghețată, Știutorii, Amsterdamul, statuile, coborâri în catacombe etc) și despre copilăria lui Mircișor în anii `60-`70. Și când sunt scene despre copilăria sau adolescența în Epoca de Aur, Mircea Cărtărescu evocă, pe lângă amintiri sau jocuri de copii, și toată gama de prostioare pe care le spuneau aceștia (apoi erau certați de părinți sau amuzau vecinii, asta când nu erau singuri) precum și bancuri deocheate de care copiii se amuzau. Stiți și voi, ați fost copii și vă amintiți toate acele jocuri, acea poftă de a spune și a face lucruri interzise. Așadar, scriitorul, pentru a fi 100% veridic, reproduce exact toate acele porcărioare care dau farmec poveștii. Astfel, jumătate dintre acele citate scoase din context provin din paginile acestea, în care se discută despre copilărie în toate formele ei și se reproduc uneori și bancuri.

"Infamele" scene pornografice ("dă-mi-o și în popou" etc) se petrec în mare parte între Ester si Ionel, doi securiști. Bineînțeles, mai sunt și scenele erotice de o reală frumusețe, profund onirice, cu fluturi, levitatii, călătorii astrale, schimburi de identitate, dintre Mircea și Silvia de exemplu sau scena magică dintre Herman și Soile în casa ce zboară spre Împărăția lui Dumnezeu. Mai este și scena cu "laptele de țigan" din Aripa Stângă, extrem de crudă și profund magică, ruptă parcă din ”Un veac de singurătate” a lui Marquez și ar mai fi câteva, dar cei care au compilat citatele din articole nu cred că le-au înteles și nu s-au legat de ele, fiindcă era cam greu să le rupi din context și să le faci să sune provocator.

Așadar, Ionel și Ester (devenită Emilia după ce intră în rândurile Securității) fac sex ca toți oamenii, dar uneori pun în practică fanteziile Esterei, despre care se dă de înteles că ar fi bolnavă psihică și nimfomană și visează printre altele cum este violată brutal de zeci de tineri. Așa că descrierea cât mai veridică a acestor scene ( de câteva ori, câteva rânduri, în câteva pagini, într-un roman de 1479 de pagini) nu este pornografie, ba mai mult, dă măsura talentului lui Mircea Cărtărescu în a surprinde dereglările psiho-sexuale ale unei femei cu rang mare în Securitatea română, în antagonism cu disperarea bărbatului ei, un țăran simplu, venit la oraș să-și caute rost și care visează Circuri și spectacole magice toata ziua.

Apropriindu-mă de cea de-a doua jumătate a ultimului volum, Aripa Dreaptă, am dat se peste celebra scenă cu regina Angliei. Recunosc că uitasem care este contextul, fiindcă am citit volumul în 2007 la scurt timp dupa apariție și asteptam să ajung la pagina respectivă. Și am ajuns... Mi-a venit să dau cu pumnul în Soare de indignare la adresa celor care au scris acele articole, care acum îmi par mai mizerabile ca niciodată! Știam că sunt niște făcături ordinare, dar nu îmi imaginasem că au putut să coboare atât de jos și să smulgă din context un citat dintr-o scenă atât de teribilă care vorbește pe față despre oribila propagandă comunistă.

Înainte să redau adevaratul citat voi spune în doua cuvinte contextul: trei tineri, printre care și Mircea, sunt arestați în timpul revoluției din 1989 (redata magnific în roman) și după ce sunt bătuți bine de ”securistul cel rău”, intră în scenă și "securistul cel bun", care le vorbeste părintește după bine cunoscuta schemă de interogare ( good cop, bad cop).  Monologul "securistului cel bun", fiindcă doar el vorbește și nimeni nu-l întrerupe, se întinde pe câteva pagini și la un moment dat apare și "teribila" afirmație. Tot vorbindu-le celor trei tineri despre glorioasa țară, despre cum s-a construit socialismul cel de aur și despre câte au făcut Tovarășii pentru ei, se atinge și ideea de libertate. Securistul este un personaj dizgrațios, dar care știe bine cum să folosească propaganda. Redau citatul întreg, așa cum trebuie și cum se face de către cei cu bună-credință:

"Da` ei cică: nu e libertate. Nu putem să spunem liber ce gândim. Ei si ganditu`! Poate cum să i-o mai tragă vreunei fufe, sau cum să-și mai zbârlească părul ca s-arate ca poponarii ăia care cântă rock. Alte gânduri nu cred că vă mai trece prin cap. Spune, tată, ce vrei, te țin eu? Îți cos eu gura să nu spui? Numai să nu fie lucruri dușmănoase la adresa conducerii de partid, a to`ar`șului, a orânduirii noastre socialiste. Vorbește tot ce vrei, să te doară fălcile de atâta vorbit, da` să fii om, patriot, bun român, altfel la balamuc sau la pușcărie cu tine, că ajunge un măr stricat ca să le strice pe toate alea bune. Peste tot e asa. Ce, vă-nchipuiți că un englez poate să strige pe stradă: Imi bag pula în regina Angliei? Sau un american: Mă fut în ea de Casa Albă? Scaunu` electric, tată, că nu ești de capul tău nici acolo!" (Mircea Cărtărescu, Orbitor. Ediția definitivă, București: Humanitas, 2007, pg. 1161, sublinierea îmi aparține).

Cam acesta este episodul care a creat vâlvă în presa romanească, favorizând descărcarea deloc cuviincioasă a unei uri iraționale împotriva lui Mircea Cărtărescu. Vă las pe voi sa trageți concluziile. Eu ma întorc la carte și v-o recomand cu mare drag!

vineri, 17 august 2012

Little Monsters prisoners in GaGaLand (cronica de concert Lady Gaga)

Monster&proud.

Cei care ma cunosc cred ca nu ascult decat "grohaieli", dar putini stiu ca sunt fan Lady Gaga undercover. So, a fost Lady Gaga in Romania si am fost si eu. And i`m proud to say I loved it! Multe reactii, majoritatea extatice, dar si cateva destul de deplasate... Haters will hate! O sa scriu in primul rand un articol pe care o sa-l numesc:

Cronica monstruletului entuziast:

Concertul Lady Gaga este extrem de complex. Muzica, dans, teatru, mima, ceva circ de buna calitate. Pentru o cronica care cuprinde si opening acts, cititi cu incredere aici.
O productie bine pusa la punct, in care s-au bagat multi bani, dar ale carei detalii sunt cronometate la secunda, totul este gandit, masurat, lucrat. Outfiturile artistei si ale "monstrilor ei" dansatori sunt extravagante, incarcate de simbloistica, nimic nu este random. Lady Gaga a venit insotita de muzicieni excelenti, oameni care stiu cum sa orchestreze un concert live. Cel mai mult mi-a placut tobosarul, care practic a devastat tot, ca la un concert bun de metal, urmat indeaproape de keyboardist care producea magie. Nu mai vorbesc de basistul, un barbat de culoare, care parca facea sex cu basul sau, un instrument mare si impozant. Oameni care se pricep. Backing vocals asigurat de voci in registrul artistei. Dansatorii parca fusesera scosi direct de la o sala de forta, unde se danseaza in timp ce se trage de fiare: barbati numai fibra si muschi, dar extrem de senzuali, stapani pe miscarile si trupurile lor; femei cu trupuri de nimfe+ ceva pervers si foarte sexy, dansatoare de mare talent.

Imaginarul showului mi-a parut de inspiratie medievala+ fantasy+ o mare doza de religie (unii ar zice blasfemie)+ tehnologie avansata (aici ma refer la holograma care o infatisa pe Gaga sub forma Stapana a Monstruletilor) + inca ceva, marca Lady Gaga = o combinatie reusita de vise adolescentine (inorogi, Gaga a intrat in chip de Regina, calare pe un inorog negru, preintampinata de "supusii" ei, purtatori de steag cu G.A.G.L.inscriptionat, urmata de "monstruleti" in forma de chevaliers noirs). Pe scena era asezat un mare castel, care se desfacea precum o mare poarta (spre Gaga Universe), care odata deschis semana foarte tare cu o pictura de Pieter Bruegel cel Batran (detalii aici )cu ceva din Escher, imbracat totul in pur postmodernism, asigurat atat de un manechin fara maini, stand la o masa intr-o camera cu picturi ale artistei pe pereti, cat si de holograma sus pomenita care atunci cand cobora, parea a fi un Demiurg ce avea drept corp insasi castelul. Simbolismul  castelului poate fi foarte discutabil, dar aceasta fiind o cronica de entuziast, o sa ma marginesc la a spune ca facea parte din povestea pe care Gaga a spus-o pe parcursul showului: micuta saraca, ce avea un vis si care ajunge printesa.

Pe scena s-au desfasurat mai multe fragmente ale unui mare puzzle: de la nasterea supradimensionata (Born This Way), continuand cu cateva nunti false (inclusiv una gay), trecand prin diversele personificari religioase distorsionate, blasfemic-caricaturale: Bloody Mary, Black Jesus, Drumul Crucii, ajungand in fapt la mesajul pe care il transmite Gaga: Be Yourself, Don`t give a fuck. Si mai e ceva: Lady Gaga este vazuta de femeile din toata lumea, deopotriva tinere&old ca fiind Salvatoarea, Super Femeia care pune in fata unei lumi guvernate de barbati o oglinda pe care doar ea o poate sparge. De unde si cele cateva momente cand Gaga "ucide" pe scena, de fiecare data un barbat. Dar intr-un final ajunge ceea ce a vrut sa spuna de fapt purtand acea rochie de carne: doar o bucata de carne, alaturi de alte bucati de carne care se lupta pentru a-si face loc in lume. Si ea isi face loc prin arta: muzica si dans.
Lasand la o parte showul grandios, foarte complex, sa ajung la ce e mai important: muzica. Multi au acuzat-o pe Gaga de faptul ca muzica ei ar fi foarte simplista, o reteta simpla, dar care e ajutata de mesaj, transmis prin versuri provocatoare si foarte ajutata de videoclipurile extrem de complexe (unii ar spune ca sunt pline de simboluri masonice, mind control, satanism- ceea ce nu e exclus, dar toata aceasta teorie a conspiratiei este destul de amuzanta si nu cred in ea. Doua dintre videoclipuri au fost facute de Jonas Åkerlund cunoscut pentru faptul ca a facut parte din esentiala si monumentala trupa Bathory si pentru inclinatiile sale catre dark side, so, e de inteles de ce apar toate acele simboluri. Dar de aici pana la a spune ca videoclipurile ei sunt periculoase pentru tineri si toata acea mitologie din jurul filmului Metropolis al lui Fritz Lang, de la care se pare ca Gaga ar fi imprumutat partea "mecanica" a fiintei sale artistice, care ar fi defectuoasa si masonica, mi se pare o cale lunga).
Eu cred ca muzica ei este catchy si chiar daca nu sunt capodopere, piesele ei se lipesc de tine, iti raman in minte (beatul de pe Judas este foarte tare) si live suna foarte bine, mai ales ca are o trupa in spate care ajuta mult. Am auzit acuzatii de playback. Prostii. E adevarat ca o parte din coruri erau cantate de backing vocalists, dar Lady Gaga nu ar fi dat de inteles ca le canta ea (eram chiar in fata scenei, La Monster Pitt, si m-am uitat atent la ea, nu isi misca buzele, so, trust me, departe de playback) si da, au fost vreo cateva momente in care doar a dansat, in timp ce trupa si backing vocals cantau, dar au fost introuri sau interludii si nici atunci nu ar fi dat de inteles ca ea canta.
Lady Gaga a cantat pe bune ( a avut cateva piese in care si-a luat pe scena orga-pusa intre coarnele unui motor, cu care de altfel s-a si plimbat in jurul publicului, pe o pista ce inconjura Monster Pitt si a cantat doar ea, acompaniata de clape), a cantat si in timp ce dansa si are o voce foarte faina, care mie imi place mult. So, haters, shut up.

Concluzia este ca a fost un show cum nu prea a vazut tara asta, poate in afara de Michael Jackson, AC/DC, Rammstein si Motley Crue (Madonna se pare ca nu ar fi fost atat de misto, zic multi si tind sa-i cred), asadar ma simt implinit pentru faptul ca am fost la concert, m-am simtit super bine. Amplsamentul a fost foarte fain, in Piata Constitutiei. Casa Poporului, o cladire urata in sinea ei, a fost pentru o noapte extrem de frumoasa, chiar magica. Lady Gaga put a spell on us.
(sursa foto: gandul.info, romanialibera.ro)

...va urma un articol dedicat haterilor&co, dar pana una alta watch this.


miercuri, 15 august 2012

Ovid S. Crohmalniceanu – Amintiri deghizate

Am dat peste numele lui Ovid. S. Crohmălniceanu în cărțile lui Mircea Cărtărescu, Pururi tânăr, înfășurat în pixeli și De ce iubim femeile, unde acesta își amintea cu foarte mare drag de imaginea profesorului, care patrona Cenaclul Junimea, celebru acum în istoria literaturii române. Cărtarescu vorbește foarte frumos despre el și îl consideră un mentor care i-a vegheat primii pași în literatură. La Cenaclul Junimea au citit pentru prima dată unii dintre autorii deveniți celebrii mai apoi: Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, George Cușnarencu, Cristian Teodorescu, Traian T. Coșovei sau Simona Popescu. Cenaclul era o gură de aer proaspat și neviciat pentru, pe atunci, tinerii scriitori, un loc unde se puteau întalni în voie pentru a vorbi despre literatură.

Cu toate că îl știu după nume de ani de zile, de abia acum am citit o carte de Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, considerată de critici si de cititori laolaltă ca fiind cea mai bună si cea mai  frumoasă carte a lui. Și eu, citind-o, sunt de aceeasi părere. Știu că criticul a scris și proză fantastică, S.F., dar încă nu am găsit nicio carte, ar trebui reeditate. Am găsit doar mici fragmente pe net și am rămas încântat.

În această carte, Crohmălniceanu (imposibil nume, pseudonim de fapt, pe care și l-a ales și pentru că este greu de pronunțat, după cum mărturisește) își aduce aminte de câțiva mari scriitori cu care a avut norocul să se întâlnească sau chiar să fie prieten cu ei. Apar în, carte zugrăviți cum nu i-am mai cunoscut până acum, mari scriitori precum: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, G. Călinescu, Zaharia Stancu sau Marin Preda. Figurile evocate sunt surprinse în intimitatea lor, în viața lor de zi cu zi, în redacțiile revistelor, la Uniunea Scriitorilor, acasa în familie, surprinși în mijlocul unor aventuri amoroase sau la vânătore, cum e cazul lui Sadoveanu.

restul recenziei aici

marți, 14 august 2012

koch test

în zbor apofatic către necunoscut.
sunt.

... prin pădurea norvegianului m-aș plimba.
dar nu cu pietre în buzunare
și nu cu chipul sfâșiat....
trist. neîntrerupt în zbor.
fără cădere


telomer
fracturat.

un fractal
descompus din
heroină

...

sâmbătă, 11 august 2012

Povești despre boemă


Tocmai am terminat de citit o carte foarte, foarte bine scrisă și plină de povești despre boema franceză a secolului 19, ”Parisul literar în veacul al XIX-lea” de Pierre Labracherie, apărută la editura Univers în anul 1974, în condiții nu foarte bune. Coperta este de-a dreptul neinspirată, însă nu vă lăsați păcaliți, este o carte bună, bine închegată, care spune povestea artistilor fameni, a poeților care mai bine au murit pentru arta lor decât să o abandoneze, despre celebrele cafenele prin care aceștia se strângeau, dintre care Chat Noire este poate cea mai interesantă, despre balurile, petrecerile, aventurile și nu în ultimul rând, suferințele lor. Cartea se găsește prin anticariate, eu am luat-o cu infirma suma de 2 lei, atras fiind de câteva rânduri pe care le-am citit în timp ce o răsfoiam.



Se spun în carte povești despre Charles Baudelaire, Touluse Lautrec, Henry Murger, Victor Hugo, Gerard de Nerval, Champfleury, Arsene Huussaye, Max Jacob si sute de alți necunoscuți, veniți la Paris plini de vise, mulți dintre ei sfârșind ca vagabonți, bețivi sau chiar sinucigași. În mizerele lor locuințe, neîncălzite, mereu fără bani, mereu flămânzi, dar mânați de o pasiune devastatoare, mulți dintre ei au scris capodopere, au pictat tablouri care azi se vând pe sume uriașe sau au lăsat sculpturi care sunt studiate la facultațile de Artă.

Am aflat lucruri triste, lucruri care nu ar trebui să se întâmple nimănui, mai ales unor mici genii (umiliri de tot felul, joburi mizere, unii chiar au murit literar de foame - este o poveste cu un poet care nemaifiind învățat să mănânce cum trebuie, moare după ce mănâncă o friptură), dar m-am și amuzat copios de multe ori, fiindcă oricât de serioși ar părea azi, mulți  dintre tinerii boemi de atunci erau mereu puși pe șotii. Se trăgea cu revolverul pentru a impresiona o femeie, se organizau baluri mascate care îngrozeau vecinii, se lăsa de multe ori cu arestări, se făcau glume uneori geniale pe seama unori necunoscuți, sau pe seama prietenilor. Boemii, mereu fără bani, găseau mijloace pentru  a mânca, a se îmbrăca sau chiar a dormi sub un acoperiș. Unii apelau la șmecherii literare, alții se dădeau bine pe lângă literații de vază, între care tronează ca un zeu Victor Hugo sau alții pur și simplu reușeau să își vândă operele, de cele mai multe ori pe sume infirme. Se bea copios absint și bere, se pune lumea la cale, se înființau reviste ce dispăreau rapid, se organizau petreceri, se făcea dragoste, se legau prietenii sincere. Era o altă lume, una de multe ori mizeră, dar sinceră în paiunea pentru Artă!

Prea puțini dintre cei pe care îi citim azi cu admirație au reușit să își depășească condiția de muritori de foame  și foarte puțini au fost apreciați cum se cuvine în timpul vieții. Era chiar o modă să mori pentru ca posteritatea să te regăsească, însă mult prea mulți au murit și au fost degrabă uitați.

Este o carte care se citește într-o suflare, ca pe un roman bun, fiindcă o parte din oamenii prezenți aici chiar au avut vieți demne de a fi povestite.

În încheiere, dacă vă întrebați cum a apărut cubismul, uitați aici:
(Picasso la Bateau-Lavoir)

”În acest timp, la Bateau-Lavoir, Picasso, care din când în când îi cedează pe douăzeci de franci câte un desen lui moș Soulie, fost luptător și băutor perpetuu, trece prin perioada artei negre și inventează cubismul. Dacă e să-l credem pe Francis Carco, Max Jacob și-a avut partea lui în noua estetică. Picasso i-a arătat un romb, spunându-i că e portretul unei amante arțăgoase. Max Jacob adăugă câteva retușuri, și această colaborare a dus la descoperirea cubului. Max îi lăsă lui Apollinaire grija de a perora despre această descoperire, cu o seriozitate îngăduitoare și se amuză ca de obicei.” (p. 257)
(Picasso - Femme en pleurs)

miercuri, 8 august 2012

Interviu cu My Dying Bride


Pentru metropotam.ro am luat un interviu trupei de suflet din tineretile mele agitate: My Dying Bride. Parerea mea este ca a iesit foarte bine, asta si pentru ca intervievatul meu, in persoana chitaristului Andrew Craighan, si-a dat interesul si mi-a oferit raspunsuri faine.

Va invit sa cititi:

 Salut si va multumesc mult pentru acest interviu. Este o mare oportunitate pentru noi sa discutam cu voi. In Romania, ne place foarte mult muzica voastra intunecata si nostalgica. Pentru inceput, cea mai comuna intrebare, fiindca veniti in Romania pentru a treia oara: ce stiti despre Romania si ce parere aveti despre tara noastra?

O sa fiu sincer, m-am documentat putin despre istoria Sibiului, dar niciodata nu as trece "un test de cetatenie romana". Stiu foarte putin in afara de ceea ce se stie in UK, un fapt care este aproape necunocut, adica faptul ca Romania are o istorie foarte profunda si importanta, la fel ca orice alta tara europeana. Asadar, sa fiu iertat, dar nu o sa te mint si nici nu o sa caut repede ceva pe internet pentru a parea mai destept.

La intrebarea “ce imi place?” pot sa raspund, chiar daca intr-o maniera limitata, deoarece am fost doar o data in Sibiu si atunci mai mult pentru concert, dar ceea ce mi-a placut cel mai mult este atmosfera si aspectul orasului Sibiu. Este parca pierdut in negura timpului, ceea ce e perfect si, in plus, oamenii cu care ne-am intalnit au fost foarte ospitalieri, fapt care face diferenta in felul cum percepem orasul. Suntem foarte incantati si fericiti sa ne intoarcem aici.

Stiu ca ati lansat un E.P., anul trecut, The Barghest O'Whitby, care suna absolut fantastic. De asemenea, suna precum vechile albume, cele pe care orice fan old school le apreciaza mai mult decat pe cele noi. Ce v-a determinat sa va intoarceti la radacini si cum a fost materialul primit de fani si de presa?

In primul rand, iti multumesc pentru apreciere. In privinta a ceea ce ne-a facut sa ne intoarcem la radacini, cred ca acest E.P. este mult mai intunecat si infiorator chiar si decat vechile albume, asadar pentru noi nu a fost o intoarcere la origini, ci mai mult o sumbra continuare a ceea ce My Dying Bride poate sa evoce atunci cand aveam starea de spirit necesara. De asemena, faptul ca ne-a lipsit sunetul chitarii atunci cand am lucrat la Evinta a fost o buna motivatie.

Fiindca noi credem ca dupa Evinta, micul diavol retusat, aveam nevoie de un material care sa balanseze acest album si The Barghest O' Whitby a iesit ceea ce a iesit, tocmai fiindca am incercat sa alungam o parte din “dragalasenia” pe care am creat-o odata cu acel album. Reactia fanilor a fost peste asteptari; am fost foarte multumiti de raspunsuri si este o mare bucurie pentru noi sa stim ca am reusit, chiar daca nu a iesit ceva perfect, dar oricum este foarte aproape de ceea ce ne-am dorit. Un mare succes!


In anii ’90, voi si alte trupe, precum Paradise Lost sau Anathema, ati creat un nou sound, care incorporeza sound-ul vechilor trupe, precum Celtic Frost sau Bathory, cu un touch de Black Sabbath. Voi ati reusit sa mergeti chiar mai departe, prin imaginea pe care v-ati creat-o si prin versurile pieselor. Ce va inspira sa compuneti o muzica atat de depresiva, dar totusi foarte fumoasa?

Ma bucur sa aud ca tu consideri muzica noastra depresiva, dar totusi frumoasa, este un compliment pentru mine. Acum, sa incerc sa-ti raspund la intrebare cat de bine pot.

Mie imi place ideea de a compune o muzica ce iti goleste inima pana aproape la a se frange sau care seamana cu ultima suflare a unui om distrus, disperat si prabusit in jurul instrumentului sau, in timp ce agonia devine suverana. Stiu ca suna nebuneste sau pretentios pana la extrem, dar in mintea mea, atunci cand compun muzica sau meditez la versuri, acela este punctul suprem in care vreau sa ajung, acolo este mintea mea, absolut distrusa si stoarsa. Acela este momentul in care sumbra muzica incepe sa curga. ...

... restul interviului, care va asigur ca este foarte interesant,  aici

Gabriel Garcia Marquez - Ceas Rau (recenzie)


Primul roman scris de Gabriel Garcia Marquez, ”Ceas rău” (La mala hora), nu este neapărat cel mai bun roman al autorului, dar prefigurează stilul unic pe care îl va adopta în romanele mult mai cunoscute ce vor urma. Povestea din spatele cărții, spusă de scriitor în cartea autobiografică: ”A trăi pentru a-ți povesti viața”, este interesantă. Sărac fiind, acesta câștigă un concurs literar și i se publică manuscrisul, pe care câștigă 3.000 de dolari, bani mulți în 1961 când apare cartea. Autorul uită să pună un nume cărții și întrebat de către editor cum se va numi, acesta spune dintr-o suflare: Orașul mâncătorilor de rahat, care șochează și este schimbat mai apoi în ”Ceas rău”.

Povestea romanului nu este complicată: într-un târgușor nenumit, într-o țară nenumită, dar despre care bănuim că este Columbia, din timp în timp apar lipite de pereții sau porțile caselor niște fițuici (pasquines), un fel de afișe pe care erau scrise diferite bârfe legate de cel vizat. Acestea sunt anonime și sunt scrise într-un stil care face autorul de nedescoperit. Astfel că se instalează panica în oraș și nu durează mult până când, un negustor bogat îl ucide pe trubadurul local, despre care aflase dintr-o fițuică, cum că ar fi amantul soției sale. Odată cu crima, se instalează si mai rau panica în oraș și primarul, împreună cu oficialitățile încep cercetările.

În oraș mai apare și un circ, ceea ce amintește puțin de apariția țiganilor în Macondo, fabulosul sat din ”Un veac de singurătate”, și cu toate că nu are loc nicio reprezentație, farmecul circului este evident și primarul face în așa fel încât se culcă cu vrăjitoarea și prezicătoarea Casandra care-i prezice, într-un mod foarte interesant, cine pune fițuicile: nimeni și tot satul. Este o metaforă foarte vicleană a bârfei care circulă prin toate orașele și satele lumii acesteia și care apare de nicăieri și cu toate că tot satul o știe și o dă mai departe, de fapt nimeni nu știe cine a scornit-o de la bun început. ...

....restul articolului aici

duminică, 5 august 2012

2001: A Space Odyssey sau baletul cosmic




Revăzut la mai bine de 6 ani de la prima vizionare, 2001: A Space Odyssey, mi se pare în continuare unul dintre cele mai bune filme din toate timpurile, cel puțin dintre cele văzute de mine până acum. Nu am citit romanul lui Arthur C. Clarke, însă Kubrick și-a demonstrat încă o dată talentul aproape inuman de regizor, pictând parcă pe celuloid scene de o reală frumusețe, încărcate de metafore, idei filozofice, sociale sau umaniste, ce te izbesc încă din primul cadru.

Lungul intro -The Dawn of Man , care cuprinde în 20 de minute istoria evoluției de la maimuță la om, pe lângă faptul că surprinde peisaje minunate, prezintă și cele mai importante etape ale acestei evoluții: de la stadiul de maimuță sperioasă care privește cum un tigru omoară un animal pentru hrană, la stadiul de aproape om care se definitivează odată cu prima crimă, făcută din resonuri politice. O maimuță vrea să preia puterea și ucide un dușman, acesta este primul pas înspre statutul de om. Nu ideea de comunitate, nu faptul că începe să se hrănească cu carne, ci crima, care nu este înfăptuită de foame, așa cum se obișnuiește în regnul animal, ci din motive mult mai raționale, pe care doar un om le poate înțelege.Practic, tot filmul este despre evoluția rasei umane, de la maimuță la copil al universului.

Obiectul în formă de monolit care călătorește prin Univers poate fi interpretat în multe feluri, aceasta este frumusețea filmului. La fel se întâmplă cu majoritatea scnelor, obiectelor, ideilor din film, regizorul a lăsat o portiță deschisă pentru fiecare, fără a uita însă să ofere și interpretarea lui. Acei monoliți sunt pentru mine pietre de hotar care apar atunci când ceva extraordinar s-a întâmplat, cum ar fi în prima parte, The Dawn Of Man, dar de asemenea funcționează și ca declanșator oniric. Mărturie stă călătoria navei condusă de Bowman prin Univers, printre culori, stele, galaxii, nebuloase și alte minunății cosmice.

Un lucru care mi-a plăcut foarte mult este, ceea ce numes eu, baletul obiectelor, obiectele care dansează pe muzică clasică, pe tot parcursul filmului. Pixul, mâncarea, șurubelnița, chiar nava, ajutate de lipsa de gravitație, se mișcă foarte duios, ca într-o operă, și senzația este amplificată atât de efectele speciale, cât și de curățenia aseptică. Nu am văzut film unde totul, de la cel mai mic obiect, până la personaje și tot spațiul înconjurător să fie atât de curate. Și acest balet este ajutat și de felul în care curge timpul în film, foarte încet. Este un aspect pe care nu l-am mai întâlnit decâ sporadic în filme, însă aici este prezent tot filmul.
Designul obiectelor- futurist de-a dreptul. Nu știu cine le-a creat, însă sunt extraordinare, mai ales mesele cu scaunele a doua  parte a filmului. Și la sfârșit, mobia în stil Louis XVI este de-a dreptul încântătoare și nu pare a-și avea locul într-un SF, dar cum acesta este un SF atipic, neegalat practic, nu ne miră, mai ales dacă ne gândim că scena în care apare acest mobilier este poate cea mai frumoasă vizual dintre toate.

Imagini superbe. Tehnologie avansată, efecte speciale pe care nu pricep cum le-au putut face în 1968, dar care au ieșit cum nu se poate mai bine. HAL, computerul de bord umanizat, e foarte simpatic chiar și atunci când face rele. Scena când este ”ucis”, impresionează prin emoție.

Un film total: regie, script, actori, imagini, efecte sceciale, dialoguri, tăcerea care are un rol foarte importnt, designul, toate sunt gândite în așa fel încât să te hăituiască mult timp după ce filmul s-a terminat.

miercuri, 1 august 2012

The Dark Knight Rises





First of it all, Tom Hardy este un actor bun, nu este doar mare și plin de mușchi, cine l-a văzut în Bronson sau în Inception-ul lui Nolan, a văzut ce poate acest tânăr actor extrem de charismatic și de dur în același timp. În al doilea rând, așteptam continuarea lui Batman încă de când am ieșit din sala în care rula The Dark Knight, așadar acest nou film al seriei, cel care încheie trilogia începută cu Batman Begins, mi-a plăcut foarte mult.

De ce mi-a plăcut? Povestea este bună, plină de twisturi, face lumină în câteva unghiuri rămase ascunse în precedentele filme și duce diabolismul pe noi culmi (acolo unde să nu le putem atinge, vorba bancului). Povestea se desfășoară la 8 ani după ce Jokerul îl pervertește pe Harvey Dent și aduce în scenă doi noi super eroi - Selina aka Cat Woman (jucată de Anne Hathaway într-o formă (forme) demențială) și Bane și pregătește rampa pentru Robin, aflat momentan sub identitatea lui Blake, un ofițer de poliție zelos care știe cine este de fapt Bruce Wayne, jucat de Joseph Gordon-Levitt.
Bane nu este la fel de catchy precum The Joker, însă este mult mai al dracu (vorba aceea), mult mai ingenios și pus pe fapte sofisitiace în răutatea lor. Și cum am mai zis, Tom Hardy, bun actor, îl personifică cum se poate mai bine pe acest villain cunoscut din benzile desenate marca D.C. Comics.

Mi-au plăcut scenele de luptă, orchestrate în mod genial, atât cele corp la corp, cât și cele cu armate. Scena în care Batman se luptă cu Bane pentru prima dată este antologică, discursul lui Bane în timp ce îl căsăpește pe Batman merită reluat, pentru a face un mic studiu de caz pe psihologia răului. Mi-au mai plăcut și efectele speciale, care dau un plus acțiunii propriu-zise, cea mai tare fiind accea în care bombele explodează și se distruge treptat acel teren de fotbal, în timp ce jucătorii încep meciul. Dialogurile când nu sunt hollywoodiene pur sânge, sunt chiar bune. Actorii sunt aleși pe sprânceană. Muzica este sublimă.

Ce nu mi-a plăcut? Încărcătura politică, despre care unii recenzenti ar zice că de fapt nu există, însă există + acel patriotism american destul de uzat. Și scenele mult prea dulci, care nu prea își au locul într-un film de genul, dar trebuie să mai și plângem, nu doar să ne bucurăm de cafteli, nu?

Un film care încheie cu succes o trilogie extremă. Păcat că au murit oamenii aceia din Colorado, la premieră, care nu aveau nicio vină și nici cei care au făcut filmul nu aveau, ci doar un psihopat ce se credea în film.
Mergeți și vedeți, de preferință la IMAX, pentru că este un film care merită văzut în cele mai bune condiții.