sâmbătă, 11 august 2012

Povești despre boemă


Tocmai am terminat de citit o carte foarte, foarte bine scrisă și plină de povești despre boema franceză a secolului 19, ”Parisul literar în veacul al XIX-lea” de Pierre Labracherie, apărută la editura Univers în anul 1974, în condiții nu foarte bune. Coperta este de-a dreptul neinspirată, însă nu vă lăsați păcaliți, este o carte bună, bine închegată, care spune povestea artistilor fameni, a poeților care mai bine au murit pentru arta lor decât să o abandoneze, despre celebrele cafenele prin care aceștia se strângeau, dintre care Chat Noire este poate cea mai interesantă, despre balurile, petrecerile, aventurile și nu în ultimul rând, suferințele lor. Cartea se găsește prin anticariate, eu am luat-o cu infirma suma de 2 lei, atras fiind de câteva rânduri pe care le-am citit în timp ce o răsfoiam.



Se spun în carte povești despre Charles Baudelaire, Touluse Lautrec, Henry Murger, Victor Hugo, Gerard de Nerval, Champfleury, Arsene Huussaye, Max Jacob si sute de alți necunoscuți, veniți la Paris plini de vise, mulți dintre ei sfârșind ca vagabonți, bețivi sau chiar sinucigași. În mizerele lor locuințe, neîncălzite, mereu fără bani, mereu flămânzi, dar mânați de o pasiune devastatoare, mulți dintre ei au scris capodopere, au pictat tablouri care azi se vând pe sume uriașe sau au lăsat sculpturi care sunt studiate la facultațile de Artă.

Am aflat lucruri triste, lucruri care nu ar trebui să se întâmple nimănui, mai ales unor mici genii (umiliri de tot felul, joburi mizere, unii chiar au murit literar de foame - este o poveste cu un poet care nemaifiind învățat să mănânce cum trebuie, moare după ce mănâncă o friptură), dar m-am și amuzat copios de multe ori, fiindcă oricât de serioși ar părea azi, mulți  dintre tinerii boemi de atunci erau mereu puși pe șotii. Se trăgea cu revolverul pentru a impresiona o femeie, se organizau baluri mascate care îngrozeau vecinii, se lăsa de multe ori cu arestări, se făcau glume uneori geniale pe seama unori necunoscuți, sau pe seama prietenilor. Boemii, mereu fără bani, găseau mijloace pentru  a mânca, a se îmbrăca sau chiar a dormi sub un acoperiș. Unii apelau la șmecherii literare, alții se dădeau bine pe lângă literații de vază, între care tronează ca un zeu Victor Hugo sau alții pur și simplu reușeau să își vândă operele, de cele mai multe ori pe sume infirme. Se bea copios absint și bere, se pune lumea la cale, se înființau reviste ce dispăreau rapid, se organizau petreceri, se făcea dragoste, se legau prietenii sincere. Era o altă lume, una de multe ori mizeră, dar sinceră în paiunea pentru Artă!

Prea puțini dintre cei pe care îi citim azi cu admirație au reușit să își depășească condiția de muritori de foame  și foarte puțini au fost apreciați cum se cuvine în timpul vieții. Era chiar o modă să mori pentru ca posteritatea să te regăsească, însă mult prea mulți au murit și au fost degrabă uitați.

Este o carte care se citește într-o suflare, ca pe un roman bun, fiindcă o parte din oamenii prezenți aici chiar au avut vieți demne de a fi povestite.

În încheiere, dacă vă întrebați cum a apărut cubismul, uitați aici:
(Picasso la Bateau-Lavoir)

”În acest timp, la Bateau-Lavoir, Picasso, care din când în când îi cedează pe douăzeci de franci câte un desen lui moș Soulie, fost luptător și băutor perpetuu, trece prin perioada artei negre și inventează cubismul. Dacă e să-l credem pe Francis Carco, Max Jacob și-a avut partea lui în noua estetică. Picasso i-a arătat un romb, spunându-i că e portretul unei amante arțăgoase. Max Jacob adăugă câteva retușuri, și această colaborare a dus la descoperirea cubului. Max îi lăsă lui Apollinaire grija de a perora despre această descoperire, cu o seriozitate îngăduitoare și se amuză ca de obicei.” (p. 257)
(Picasso - Femme en pleurs)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu