miercuri, 26 septembrie 2012

Alte negânduri


Acea amăreală pe care o simți în gură și o apăsarea pe piept când îți dai seama că nu știi. Te uiți în jurul tău, mai vezi un episod din serial, citești câteva pagini dintr-o carte bună, dar îți dai seama că nu ai înțeles nimic. Nici nu ai văzut cuvintele. Gândul se juca cu alte gânduri în spatele minții, în locuri care se desfășoară cu viteza cu care îți intră fumul de țigară în sânge. O scurtă amețeală. Ești pe balcon. Nici nu știi când ai deschis o cutie cu Pepsi. Dar când ți-ai cumpărat Pepsi? Probabil e de mult prin frigider. Țigara s-a terminat și te uiți pe fereastră. Oameni. Câini. O cioară pe o creangă. Mașni trec nonstop. Unde or merge oamenii ăștia? Cine sunt oamenii ăștia?

Nu te interesează. Până să-ți dai seama deja ai făcut un tur de facebook. Ce căcat, ce pierdere de vreme. Iar te gândești să-ți ștergi contul, dar îți amintești că mai ții legătura cu oameni. Nu trăiești în pădure. Din păcate. Metropola te ucide. Viața te ucide. Born to die. Lana del Rey și toți înțelepții lumii. Să asculți niște muzică. A lansat Muse album. S-au dat și ăștia pe dubstep. Nu sună rău. Dar mai bine ai asculta Song for Absolution. Mai ții minte V. când ascultam piesa asta morți de beți la jaful ăla de telefon, sprijiniți de gard?

Se întunecă, se lasă ceața. Un titlu de carte, parcă. Nu știu de cine și mi-e lene să caut. Nu contează. Tot zici că te reapuci de romanul ăla. Nu faci nimic. Te suge viața. Dar o să te apuci cândva. Știi asta. O să fie o lovitură. Știi că poți face asta.

E acolo. Te gândești? Dar se gândește? Nu știi.

Anton ți-a amintit de Roco. Roco e mort. La fel și copilăria ta.

luni, 24 septembrie 2012

Concerte sa fie!


Weekendul acesta am fost la 3 concerte. Bune toate. Diferite. A fost obositor, dar mie imi place aceasta placuta oboseala "cauzata" de mersul intens la evenimente muzicale. Nimic nu se compara cu senzatia ca esti in mijlocul a ceva frumos, alaturi de alti oameni si ca cel de pe scena a venit special, poate chiar pentru tine. Kempes ne-a demonstrat ca poate sa se intoarca dupa 10 ani si sa umple Arenele Romane cu oameni fericiti sa il vada, Leonard Cohen ne-a aratat cum se face show la 78 de ani, imbracat la costum si cu palarie, iar Anathema se prezinta ca o trupa complet reinventata si care ne arata cum se canta cu stil.

Cronici scrise de mine la Kempes aici, la Anathema aici si o cronica a concertului Leonard Cohen (nu e scrisa de mine) aici.

A mai fost cineva la concertele acestea? Tare sunt curios de impresii.

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Ce am mai ascultat

A trecut multă vreme de când nu am mai scris despre albumele pe care le ascult, nu pentru că nu aș fi găsit ceva demn de semnalat, ci pentru că mi-a fost cam lene să scriu despre ele. M-am mulțumit doar să le ascult. Dar o să vă spun câteva cuvinte despre albumele noi pe care le-am ascultat în ultima vreme și care mi-au plăacut:

Ensiferum - Unsung Heroes

Un album proaspăt, destul de bun încât să-mi ațâțe entuziasmul, dar nu atât de bun ca precedentul, From afar, din 2009. A fost o vreme când m-am afundat în folk metal cu pasiune, dar acea vreme a rămas în urmă. Cu toate acestea, încă mai am trupe de suflet din acest gen, a căror evoluție o urmăresc cu interes.

Acest album aduce cumva cu Amorphis, la nivelul riffurilor și al atmosferei create, dar și cu trupe de power metal sau gothic metal, prin piesele cântate exclusiv de voci feminine, pe un instrumental mai soft. Acest lucru nu mi-a plăcut în mod deosebit, poate și pentru că sunt prea multe de genul acesta și prea puține de rupt capete. Nu e un album rău, merită ascultat de câteva ori, chiar mi-am ales câteva piese preferate: In My Sword I Trust, Unsung Heroes ( care are cel mai bun instrumental de pe album) și Passion Proof Power. Recomanand, dar dacă nu ați ascultat până acum, e de preferat să încercați albumele mai vechi.

The Chariot - One Wing

Un album dur ca un pumn în gât, rapid ca o urmărire a unui infractor, de către poliție, pe autostradă și destul de divers pentru a cere ascultări îndelungate. Aș cataloga muzica lor ca o combinație între hardcore, deathcore și ceva progresiv, cu o voce care atinge uneori sonorități grindcore/ black metal, dar și cu pasaje clean, cântate de o voce feminină. Piesele, cu câteva excepții, au sub 3 minute, dar reușesc să conțină și pasaje mai liniștite, unde chitara are întâietate.

One Wing este un album puternic, numai bun de asculat în diminețile de toamnă. Te umple de energie, te motivează și îți dă putere să începi lucruri noi. Sună ca un bullshit, știu, dar nu e. Nu am găsit cuvinte mai potrivite pentru a descrie ce am simțit. Pentru fanii Arsonists Get All The Girls, The Black Dhalia Murder sau Genghis Tron este un un must listen, pentru cei care se strâmbă când citesc numele astea de care nu au auzit niciodată, este un album numai bun pentru a încerca sonorități extreme. Vă invit să descoperiți fragmente din cuvintele lui Charlie Chaplin într-una dintre piese.

The Faceless - Autotheism

Una dintre trupele mele preferate din noul val de trupe tinere. Extrem de talentați, foarte ingenioși, progesivi, plin de energie și imaginație, fac din fiecare album o experiență totală. Piese cu mesaj, combinație de duritate și melodicitate, o voce care distruge tot, chitări care, prin riffurile lor, mângâie imposibilul.

Acest nou album este chiar mai bun decât precedentul, este mult mai lucrat, are mai multe părți pur instrumentale de cea mai bună calitate și când intră vocea, te prinde de cap și te aruncă într-o lume unde sunetele nu zboară, ci se coagulează într-un zid prin care nu poți să treci decât rupându-te din lumea muzicii după ce s-a încheiat albumul. Dar atunci, tot ce vrei e să rămâi acolo și să-i mai dai încă o dată play.

Gojira - L'enfant Sauvage

Dacă spun că trupa aceasta are șansele de a schimba fața muzicii metal, nu spun cuvinte mari. Poate doar Mastodon sau Trivium mai au capacitatea aceasta și prin ultimele lor albume au demonstrat cu vârf și îndesat că felul în care văd lumea și muzica este total diferită și specială.

Acest album este de o complexitate și frumusețe dezarmantă. Francezii acesțtia probabil au descopeerit elixirul pe care dacă îl bei compui muzică așa cum nu o mai  face nimeni. Într-o altă lume, într-un alt secol, probabil că ar fi compus muzică clasică atât de progresistă și avangardistă încât ar fi fost considerați nebuni.

Acest album conține doza exactă de melodicitate, de extrem, de atmosferic, de progresiv. Și dacă mai luăm în calcul versurile deosebite, atunci nu poate decât să rezulte albumul anului. Și nu cred că e doar pentru mine. Foarte recomand.

miercuri, 12 septembrie 2012

Laura Restrepo – Dulce companie


Nu vă enervează când o carte are un subiect care vă place, începe  în forță, primele capitole sunt ceea ce vreți să citiți și apoi brusc se transformă într-o telenovelă insipidă? Pe mine mă enervează și mă face să mă întreb oare cum de autorul nu și-a dat seama ca nu merge în cea mai bună direcție? Oare ce l-o fi determinat să mute cursul acțiunii într-o zonă nefastă?

Acest lucru mi s-a întâmplat cu cartea Dulce companie de Laura Restrepo. Am fost atras de copertă ca un canar de bolul cu grăunțe și când am citit in descriere că este o poveste cu un înger, scrisă în stilul realismului magic, nu am ezitat. Mă așteptam la un roman grozav, mai ales că pe metrou, în drum spre casă am citit primele capitole care chiar  mi-au plăcut. Nici scriitura nu părea proastă, poate puțin cam dulceagă în unele locuri, dar i-am oferit credit autoarei, convins că știe ea ce face.

Pe la jumătatea cărții am început să simt primele nemulțumiri, dar am continuat, sperând că nu e decât o parte mai slabă a romanului, care se va încheia în curând. Am citit un capitol bun, în care era vorba despre sanatorii, nu atât de puternic, dar îndeajuns cât să-mi recâștige încrederea. Apoi s-a dus pe copcă toată povestea. Am dat pagină după pagină din ce în ce mai dezamăgit și chiar m-am gândit serios să nu o mai citesc.

restul recenziei aici.

luni, 10 septembrie 2012

Întâmplări din Zona H.


Meanwhile în Zona H., provincie care începe să concureze cu zone mai nordice ale țării:

- duminica, pe la prânz, pe marginea unui drum comunal, un rudar ( un fel de țigan, mai muncitor și mai românizat) "muncea" de zor o rudăreasă. O mașină de poliție care trecea prin zonă, se oprește. Polițistul întreabă:
              - Ce faci domne, așa, ziua în amiaza mare, chiar pe marginea drumului?
              Răspunsul plin de incredere al rudarului:
              - Bag în ea pucere! ( a se citi : putere)

 - seară de sâmbătă, discoteca săptămânală. O fata deloc rea, dansa. Un tip vine la ea, se bagă în vorbă, mai dansează, îi face cinste cu un suc.
Nu peste multă vreme, începe să-i facă aluzii subtile. Ea nimic, nici nu se pune problema, ea e fată serioasă, nu merge cu oricine.
Din neant, se înființează un alt tânăr, renumit pentru ”cumințeania” lui exemplară. Fără nicio introducere, se aproprie de cei doi, o ia pe fată de mână și-i spune cu duioșie:
              - Hai fă, târhoaba dracu, hai să te fut!
Fata pleacă, veselă și chiar mândră de ea, cu tânărul care a reinventat metodele clasice de cucerire.


miercuri, 5 septembrie 2012

Arto Paasilinna – Anul iepurelui



Un roman atât de amuzant, de bine scris, de real și care să mă inspire într-o măsură la care nu mă așteptam, n-am mai citit de o vreme bună. Anul iepurelui este și un roman scurt, se citește în câteva ore, fără să plictisească sau să obosească. Cartea lui Arto Paasilinna, autor nordic și prolific din câte am citit pe pagina de Wikipedia, este epopeea unui om alaturi de un iepure. Vatanen, un jurnalist care pare a avea totul, dar de fapt viața lui este o mare minciună, se hotărăște într-o zi să lase totul în urmă. După ce mașina în care era alături de un coleg fotograf lovește un iepure, acesta se dă jos, ia iepurele, care e doar puțin rănit, în brațe și pleacă. Nu se va mai întoarce niciodată la vechea lui viață, niic măcar la vechea lui casă.

Și așa începe călătoria lui Vatanen prin Finlanda, Laponia și chiar U.R.S.S. În drumul lui ajută la protejarea unei păduri de incendiu, salvează o vacă, pe care în prealabil o ajută să fete, doarme cu un mort, fugărește un urs și pentru a se întreține face diverse munci, care se încheie mereu cu câte o aventură. 180 de pagini de ironie, tristețe, fericire, adrenalină, împăcare cu sine și multă iubire. Pentru iepurele lui, pentru o femeie, pentru natură. Cred că dacă ar fi să descriu cartea într-o frază, aceasta ar fi: Un roman despre un om, pe care un iepure îl ajută să renunțe la lumea vulgară și să regăsească viața în natură.

Scriitura este excepțională și nu folosesc cuvinte mari, cu toate că autorul le folosește cu mare artă. Lectura curge, din primele pagini ești captiv, te împrietenești cu Vatanen și începi să prinzi drag de iepure. Și totuși, nu e nimic patetic în romanul acesta. Este mult sentiment, dar nu și patetism. Am citit câteva păreri în care autorii recenziilor spuneau că ar fi un roman eco, bio, green. Nimic mai fals, fiindcă din punctul meu de vedere, mișcarea aceasta eco, din zilele noastre, pornește de la o premiză falsă: oamenii vor să scape de tehnologie și să se mute împreună în natură, să salveze Planeta și să trăiască mai mult și mai sănătos. Și vrând- neevrând fac parte din societăți, grupuri, ONG-uri. Nu, regăsirea se face în singurătate sau cu în compania unui animal, dar nu trebuie neglijate nici relațiile de prietenie, iar tehnologia este un prieten, nu un dușman, atâta timp cât e folosită corect...

restul recenziei aici