miercuri, 28 noiembrie 2012

Irinel Prisăcariu – Cititorul de vise

 ”Bunicul zâmbea plin de încredere, nepotul meu o să fie un mare autor într-o zi și o să scrie cărți adevărate, groase, cu copertă cartonată, în care o sa vorbească despre probleme serioase, despre oamenii buni și oamenii răi, așa spuneau privirile lui.”(p. 8)

Cartea lui Irinel Prisăcariu ( dacă nu ați auzit de el până acum, nu vă faceți girji, probabail el nu a vrut ca voi să o faceți) nu este nici groasă, nici cartonată, nici nu știu dacă vorbește despre probleme serioase, de fapt cine decide ce e serios și ce nu?, și oamenii din ea nu sunt nici buni, nici răi, sunt și buni și răi în același timp, fiindcă sunt oameni, chiar dacă sunt virtuali și făcuți din cuvinte.

Dar despre ce vorbește cartea aceasta? Vorbește despre povești, despre plăcerea de a (te) povesti și de a îți reaminti despre tine, despre oameni, despre vise (mai ales un Vis cu iz de Nostalgie), penare cu mașinuțe care sunt de vină pentru notele bune sau rele ale copilului, despre bunici, iubire, manechine, carti, sau viață. Mici fragmente de viață, o privire aruncată lumii, o bucățică de ici, una de-acolo, pentru a crea un tot (Totul) personalizat, trecut prin mintea noastră de oameni. Noi vedem lumea nu așa cum e, ci așa cum ni se pare nouă și lumea lui Irinel Prisăcariu este o lume a micilor bucurii și tristeți, a micilor gesturi și a marilor vise… doar este un cititor de vise. Visele cui le citește? Ale lui, ale noastre, ale cui vrea mașina lui de citit vise. Totul este un vis.

Cititul de vise nu-i treabă ușoară, dar Irinel Prisacariu se descurcă foarte bine să le transpună în cuvinte. Cartea este o suită de cinci capitole sau povestioare (Patru, Poveste cu Mandarina, Se păstrează în ambalabul original, Opera Casino și Cititorul de vise), care pot fi citite seprat, ca fiind de sine stătătoare, în ordine aleatorie, fără a se pierde farmecul sau pot fi citite ca un roman. Un roman scurt, din păcate, dar îndeajuns de atractiv încât să vrei să-l recitești și o poți face cu ușurință, într-un timp scurt, dar care trece repede.

Toate sunt bune  și mă bucur să descopăr autori care se apleacă asupra prozei scurte, fiindcă toți marii autori au spus-o: proza scurtă este marea încercare, acolo își dă un autor valoarea. Fiecare cuvânt are un rol în proza scurtă, fiindcă el creează și distruge, poate da tonul, poate schimba cursul poveștii sau poate dărâma tot ce s-a construit la nivel de narațiune, de atmosferă, de idee. În proza de mari dimensiuni pot intra pagini întregi de divagații, de ruperi de ritm, pot fi aruncate în mijlocul poveștii alte povești sau filozofări și dacă sunt făcute cum trebuie, cu artă, nu deranjează, ba din contră, dar în proza scurtă sau în romanele puzzle cum e acesta, de dimensiuni reduse, cu capitole de sine stătătoare, foarte ușor se poate rata totul.

Din fericire, chiar dacă este aflat la debut, Irinel Prisăcariu pare că a descoperit cum se scrie. Are talent și mi-a plăcut mult că nu a avrut să scrie o carte care să ne demonstreze cât de profundă și scânteietoare poate fi literatura (chiar dacă este și în cartea aceasta găsim bucăți foarte bune, triste sau din contră, cinice și amuzante, fiindcă, nu-i așa, lucrurile serioase se spun uneori în gluma), ci a ales să se joace, să spună povești simple (cel putin aparent), personale și să experimenteze cu diferite stiluri. E o căutare a ceva pierdut candva, a unei limbi comune, o căutare în care se angajează să-l ia și pe cititor.
restul recenziei aici.

P.S: mai scrii?

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Campania electorală ca insultă


Jignit.  Așa mă simt când privesc afișele pentru campania electorală, interviurile sau spoturile publicitare. Ca orice om, am anumite preferințe, dar nu pot să nu observ cu amărăciune că toată campania electorală parcă se încăpățânează să ne demonstreze că suntem proști. Chiar și cei deștepți parcă au uitat că mai sunt și unii care gândesc. Știu că prostimea este cea vizată în primul rând și că sunt mulți care pun botul sau chiar sunt impresionați de anumiți candidați care mărșăluiesc cu poporul și cu încrederea că vor continua ce au început (chiar, ce au început?) și chiar dacă ard de nerăbdare să se schimbe ceva, nu vreau să ard pe nimeni în cabina de vot. Nici măcar nu mai e amuzant. Anii trecuți mă distram, dar am mai îmbătrânit și nu mi se mai pare amuzant. Încă mai râd uneori, dar fără poftă. E doar trist și jignitor.

Sloganuri simple, uneori penibile, îndemnuri de parcă am fi la grădiniță, fotografii din care ne privesc uneori cele mai bizare ființe, genul de oameni cu care nu aș vrea să stau la o cafea, d-apăi care să mă conducă, discursuri inegale, promisiuni pe care eu nici măcar nu le înțeleg. Știu că toți vor puterea, dar măcar să învețe să mintă frumos. Aș vrea să fie o provocare, să mă încânte, să trezească ceva în mine când îi ascult. Dar nu, tot ce reușesc cei mai mulți să trezească este nedumerirea mea față de ei și crește în mine ideea că ei habar nu au pe ce lume trăiesc sau pur și simpu nu le pasă. Și e păcat, fiindcă unii dintre ei chiar cred că pot mai mult și poate au un gând bun, dar sunt neinspirați și neconvingători.

Aproape fără excepție toată acestă campanie electorală este o insultă la adresa inteligenței noastre.


miercuri, 14 noiembrie 2012

sfarsitul


moartea nu se schimba niciodata. doar schimba. pe noi in tristeti mergatoare, pe ei in cenusa si nisip. se duce o lume despre care nu mai stim nimic si noi ne uitam prosteste cum dispare si facem cu mana Mortii care ne zambeste. noi nu zambim, dar ne intrebam cu o fi sa nu mai fii.

Sf. Augustin spune ca durerea ne aduce aminte ca suntem in viata si ca trupul nostru este subred si trecator. sa fie moartea absenta durerii? cu siguranta este o absenta. ne lipseste pe noi de noi si pe altii ne noi si cand doi gropari bauti, cu pantofi din alte timpuri, arunca ultima lopata de tarana uda peste cosciug si isi aprind o tigara proasta, atunci realizam ca nu suntem nimic. acum cateva zile eram, respiram, vorbeam si acum trupurile noastre, pe care le-am pastrat curate si intregi cu atat iubire, de care am avut grija - sa nu ne ingrasam, imi sta bine parul?, cum ma prinde haina asta scumpa?-  sunt festinul viermilor. Sufletul... probabil ca se plimba pe deasupra si rade de noi. are si de ce. biete fiinte, ne taram pe Pamant si ne credem nemuritori si importanti, construim imperii si scriem capodopere... si sufletul rade de noi in calatoria lui spre Marele Tot sau poate spre Marele Nimic.

si totusi, daca tot suntem aici, macar sa fim Oameni.

vineri, 2 noiembrie 2012

He will never wake up again. R.I.P. Mitch Lucker


Moartea vine. Moartea nu iartă. Toți murim. Nu știm ce se va întampla după, dacă va mai fi ceva, dar toți sperăm să mai prindem o zi. ”Încă una , Doamne, te rog, nu acum!”, strigăm în paturile noastre, noaptea, când ne trezim după un coșmar în care ne-am visat morți. Dar Moartea vine când vrea ea, nu când credem noi ca e timpul și oricum, dacă ar fi după noi, în afară de sinucigași, toți vrem să o ducem până la infinit. Saramago ne-a arătat cum ar fi lumea dacă moartea și-ar lua vacanță, în Intermitențele morții și Tolstoi ne-a arătat cum te privește lumea când știe că mori, dar tu nu știi, în  Moartea lui Ivan Ilici. Dar când mori tânăr, fără ca măcar să bănuiești că în curând se va termina, atunci e trist. Acum ești la o petrecere, peste câteva ore dai cu motocicleta de pământ și gata, s-a terminat.

Când am aflat că solistul de la Suicide Silence, Mitch Lucker, a murit, nu mi-a venit să cred. Sunt fan al acestei formații și mi-a părut rău că nu am ajuns la concertul lor de astă-vară, dar mă gândeam că mai e timp. Era tânăr, 28 de ani, avea o fetiță și trupa lui era pe val. Dar asta nu a contat pentru  Moarte. Unii zic că posturile lui de pe Twitter demonstrează că de fapt ar fi vorba de o sinucidere. El scria:
Nu știm exact ce s-a întâmplat, dar cert e că Mitch e mort. Colegii lui de trupă au scris pe Facebook, alături de o poză care ni-l reprezintă cel mai bine pe cel care crea revoluții în timpul concertelor:
”There's no easy way to say this. Mitch passed away earlier this morning from injuries sustained during a motorcycle accident. This is completely devastating to all of us and we offer our deepest condolences to his family. He will be forever in our hearts.

R.I.P. Mitchell Adam Lucker - We Love You Brother
.”

E vorba despre viața unui om până la urmă. Dacă și-a plăcut sau nu de el sau de muzica lui e irelevant și de aceea nu-i pot înțelege pe cei care au lăsat mesaje cel puțin inumane (”not a big loss really.” ; ”fuck him”). Nu iți place, e ok, dar de ce să spui asemenea lucruri? Și e interesant că tocmai cei mai mari ratați sunt aceia care aruncă cu rahat. Să fie vorba de conștientizarea propriei neimportanțe cea care le alimentează ura?

Multora nu le place muzica asta. Mulți nu o înțeleg, nu pot trece peste ideea greșită că e doar zgomot sau că ăla de la voce doar urlă. Nu am acum chef să explic că de fapt e muzică, una foarte complexă chiar. Postul acesta este dedicat unui om care a făcut multe pentru metal și sunt sigur că printre cei care vor citit postul acesta sunt oameni cărora nu trebuie să le explic nimic, pentru că ei înțeleg.

Eu ascult Suicide Silence de câțiva ani și m-am bucurat să văd cum a crescut această trupă, cum a evoluat, cum a devenit din ce în ce mai bună, mai cunoscută, mai apreiată. Pentru mine a însemnat mult muzica lor și înseamnă în continuare. Unde unii văd haos, eu am văzut bucăți de suflet.

R.I.P. Mitch. Rămâne muzica.