vineri, 28 decembrie 2012

Ganduri de dupa sfarsitul lumii

Nu a venit Apocalipsa. Sau daca a venit, eu oricum nu am prins-o. Eram in alte lumi pe vremea aceea si daca suntem deja morti cu totii si nu ne dam seama, e o moarte de cacat, fiindca nu s-a schimbat nimic. Daca a fost o Apocalipsa spirituala, iarasi nu mi se pare nimic schimbat. Ma simt la fel ca intotdeauna, parca putin mai deschis si mai tolerant, dar cateodata, cand ma uit in jurul meu si vad anumite fiinte, parca imi e ciuda ca nu a venit totusi Apocalipsa. Au fost de ajuns cateva plimbari prin zone mai rau famate ale zonei H. pentru a imi intari convingerea ca ori nu mai tin eu pasul cu lumea, ori lumea asta se duce dracu`.

Si nu e ceva ce se intampla in zone delimitate geografic, e ceva generalizat. E de ajuns sa dam o tura pe internet. In conditiile in care gangnam style a depasit miliardul si o piesa ca asta nu are nici macar o suta de mii de vizualizari, mi se pare ca poate chiar meritam sa pierim in foc de pucioasa. In conditiile in care o carte cu valoare zero precum Fifty Shades of Grey ajunsese sa se vanda in ritmul de 1 exemplar pe secunda si atatea carti bune nici macar nu ajung sa fie publicate, iarasi cred ca meritam sa auzim trambitele ingerilor care ne vestesc sfarsitul. Si sunt atatea exemple mult mai profane decat acestea, este de ajuns sa deschidem televizorul si sa vedem ce stiri sunt prezentate sub forma de breaking news sau ce emisiuni de Craciun au fost anul acesta cele mai vizionate. Jenant si cutremurator. Sa nu vorbesc despre politica...

***
A trecut si Craciunul acesta, alte sarmale, alte combinatii de alcooluri, alte "ce mare te-ai facut!", din partea unor rude. Normalitate. Totusi, ma bucur ca am redescoperit zilele aceastea un autor drag mie pe vremuri: Philip K. Dick. Citesc un roman despre viata lui: Emmanuel Carrere - Eu sunt viu, voi sunteti morti, carte pe care am avut marele noroc sa o gasesc la un pret derizoriu intr-un anticariat. Ma bucur mult ca am cumparat-o, este pasionanata si am descoperit un om care a avut o viata foarte interesanta. Trebuie sa (re)citesc si cele cateva carti pe care le am de el si sa-mi procur ce nu am. Scrie foarte fain si unele teme pe care le propune si le dezvolta m-au cam pus pe ganduri, in special una: care este de fapt realitatea?

***


Poate va fi bine.

(si pentru ca sunt baiat bun, uitati aici cea mai buna povestire pe care am citit-o anul acesta, chiar la sfarsit, dupa sfarsit)

marți, 18 decembrie 2012

Prima zăpadă



Când am văzut prima zăpadă, mi te-am imaginat acoperită de ea, cu tot cu hainele tale scumpe, cu tot cu zâmbetul tău incolor, cu toate gândurile dorințele, toanele și fițele tale de copil răsfățat. Am văzut fulgii mari cât mingile de tenis cum se reped peste tine, pe tine îngenunchind dezarmată, înfricoșată, cu mâinile ridicate a milă deasupra capului, strigând după cineva care nu va veni niciodată să te apere, apoi lăsându-te jos, întinsă pe câmpul rece, abandonată, violată de bucățile de cristal. 

Primii fulgi s-ar fi topit și apa s-ar fi scurs de pe gât, direct pe sâni, ca o mângâiere a unui necunoscut, a unui super erou din poveștile pe care atât de mult le-ai iubit și pe care ți-ai dorit să le fi scris tu. Un super erou de gheață, care te strânge în brațele lui ce se topesc și care vrând să te apere, te ucide. 

Un super erou rău, labil și care nu-și cunoaște forțele, unul care ucide fără să vrea și apoi plânge, un Lennie Small creat în laboratoarele unui mare centru de cercetare și care odată scăpat nu mai poate fi capturat cu una cu două și în lupta lui de a înțelege lumea lasă în urmă cadavrele unor ființe pe care a vrut doar să le apere și să le iubească. 

Așa, cam ca tine.
 


joi, 13 decembrie 2012

Dave Eggers – Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor

Scenariu: ai 22 de ani și părinții tăi mor de cancer, la cinci săptămâni diferență unul de celălalt. Ai un frate mai mic, care îți rămâne în grjă și doi frați mai mari de care nu ești atât de apropriat. Ești crud, nepregătit, un tânăr idealist fără mari abilități și fără mulți bani. Ce faci? Cum te descurci? Cum o să fie viața ta acum?

Dave Eggers s-a descurcat destul de bine și a și scris o carte despre această experință. Cartea, cu titlu ostentativ, Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor (A Heartbreaking Work of Staggering Genius), a fost bine primită de critică și public, astfel că Eggers a devenit peste noapte un mic star al literaturii americane.

Dar a primit și multe reproșuri: ce om își transformă o dramă într-o carte? , este etic să scrii despre o asemenea experiență și să dai nume reale, să povestești lucruri adevărate, să profiți de pe urma unei tragedii pentru a îți pune în aplicare planul de a deveni scriitor?

Sunt întrebări poate legitime, dar atâta timp cât nimeni nu are de suferit și atâta timp cât iese o carte ca aceasta, nu mai contează. Dave Eggers scrie o autoficțiune cu adevărat remarcabilă, plină de vână, mustind de talent, dărâmând toate statuile ridicate de pudibonzi, dând cu piatra în vitrina orânduirii, călcând în picioare tabuuri. Este extraordinar cum de a putut să scrie atât de sfâșietor despre moartea mamei și a tatălui fără să cadă în melodramă și patetism și cum a reușit să povestească viața alături de un frate mai mic fără să cadă în derizoriu și puerilitate.

Este foarte fain episodul în care încearcă să intre în cadrul unei emisiunii de tip reality show, The Real World, care se difuza pe MTV. În circa 40 de pagini, care reprezintă reconstituirea interviului pe care l-a dat, cu speranța de a fi acceptat în emisiune, deconstruiește o întreagă lume, după ce mai înainte o radiografiase la rece și apoi se pune și pe el pe tavă și își scoate în prim plan relația cu fratele mai mic, Toph: ”Ar trebui să auzi ce conversații am cu Toph, ce spune. E minunat, e incredibil, nu găsești scenariu mai bun. Vorbim despre moarte și Dumnezeu, nu am răspunsuri pentru el, n-am cu ce să-l ajut să adoarmă, n-am povești cu zâne.” (p.216)
Citind aceste rânduri, ”Am douăzeci și patru de ani, dar mă simt de zece mii. Sunt îmboldit de tinerețe, liber de constrângeri și plin de speranță, totuși inextricabil legat de trecut și viitor de minunatul meu frate, care face parte din amândouă. Nu vezi cât suntem de extraordinari?” (p.217), m-am gândit automat la mine și la generația mea. Am crescut cu MTV, am ascultat Nirvana, am citit reviste pop și am crezut că vom schimba lumea sau că o vom distruge. Unii dintre noi am visat (încă mai visăm) că vom ajunge staruri și că ce vom facem noi o să conteze. Dar multe vise nu se împlinesc. Nici în cartea lui Dave Eggers nu se împlinesc.

continuarea aici

miercuri, 5 decembrie 2012

Filip Florian - Toate bufnițele

Puțini scriitori au înțeles rolul cuvintelor, oricât de paradoxal ar suna. Majoritatea cred că cuvintele sunt bune doar pentru a se face înțeleși sau pentru a spune o poveste, dar puțini au conștientizat că pe lângă funcția de comunicare, cuvintele pot avea și alte scopuri, sensuri sau roluri. Ca de exemplu, acela de a crea frumusețe prin simpla lor punere unul lângă celălalt, care nu este atât de simplă, dar care poate lumina practic foaia de hârtie (sau monitorul, ca să fim moderni). Unul dintre scriitorii care a înțeles minunăția cuvintelor este Filip Florian și nu numai că a înțeles, dar și-a dat toata silința să lumineze cerul ficțiunii, jucându-se gingaș cu limba română.

Cred că Filip Florian a stat în preajma bătrânilor care spuneau povești la cârciuma din sat, la clacă sau pe băncuța din fața porții și cred că i-a citit temeinic pe Mark Twain, Salinger și Caragiale. Și cred că iubește cu adevărat să scrie, fiindcă altfel nu îmi imaginez cum ar fi putut să bibilească atât de bine fiecare frază din această carte și nu numai. Dacă luați Degete mici, Zilele regelui, Băiuțeii (scrisă cu fratele mai mic, Filip Florian, un autor de mare profunzime ludică) sau Toate bufnițele deschideți la orice pagină și citiți orice frază, o să găsiți o scriitură care se cere a fi citită, admirată, gustată, mângâiată, reluată. Este un scriitor care știe să comande cuvintelor: ”fiți!” și ele ”sunt”. Nu mă miră faptul că încă de la debut a fost o revelație a literaturii noastre și faptul că fiecare roman al său este așteptat, cumpărat, citit și admirat întărește în mine sentimentul că se poate și la noi. Se poate scrie bine și se poate citi bine.

Toate bufnițele are o poveste care se împarte în două cărări narative și spune poveștile a doi oameni care au norocul să se întâlnească și apoi se salvează unul  pe celălalt. Că unul e bătrân și își povestește copilăria și viața din alte timpuri, iar altul este copil și își trăiește copilăria și își începe viața, nu numai că nu e ciudat, dar este necesar. Este necesar ca cei doi să se povestească (Emil, bătrânul, indirect, prin paginile jurnalului, citit de Luci) și Luci singur, ajutat de vocea naratorului. Filip Florian pune mare accent și pe importanța animalelor, mai ales pe câini și pe bufnițe, dar nici șoarecii sau caii nu sunt neglijați. Unul dintre cele mai tulburătoare momente ale cărții este când se vorbește despre calul care aparținuse bunicului lui Emil, bijutierul, care nu mai poate alerga fiindcă a fost făcut salam de comuniștii porniți împotriva ”burgheziei parazite.”

restul aici.