Filip Florian - Toate bufnițele

Puțini scriitori au înțeles rolul cuvintelor, oricât de paradoxal ar suna. Majoritatea cred că cuvintele sunt bune doar pentru a se face înțeleși sau pentru a spune o poveste, dar puțini au conștientizat că pe lângă funcția de comunicare, cuvintele pot avea și alte scopuri, sensuri sau roluri. Ca de exemplu, acela de a crea frumusețe prin simpla lor punere unul lângă celălalt, care nu este atât de simplă, dar care poate lumina practic foaia de hârtie (sau monitorul, ca să fim moderni). Unul dintre scriitorii care a înțeles minunăția cuvintelor este Filip Florian și nu numai că a înțeles, dar și-a dat toata silința să lumineze cerul ficțiunii, jucându-se gingaș cu limba română.

Cred că Filip Florian a stat în preajma bătrânilor care spuneau povești la cârciuma din sat, la clacă sau pe băncuța din fața porții și cred că i-a citit temeinic pe Mark Twain, Salinger și Caragiale. Și cred că iubește cu adevărat să scrie, fiindcă altfel nu îmi imaginez cum ar fi putut să bibilească atât de bine fiecare frază din această carte și nu numai. Dacă luați Degete mici, Zilele regelui, Băiuțeii (scrisă cu fratele mai mic, Filip Florian, un autor de mare profunzime ludică) sau Toate bufnițele deschideți la orice pagină și citiți orice frază, o să găsiți o scriitură care se cere a fi citită, admirată, gustată, mângâiată, reluată. Este un scriitor care știe să comande cuvintelor: ”fiți!” și ele ”sunt”. Nu mă miră faptul că încă de la debut a fost o revelație a literaturii noastre și faptul că fiecare roman al său este așteptat, cumpărat, citit și admirat întărește în mine sentimentul că se poate și la noi. Se poate scrie bine și se poate citi bine.

Toate bufnițele are o poveste care se împarte în două cărări narative și spune poveștile a doi oameni care au norocul să se întâlnească și apoi se salvează unul  pe celălalt. Că unul e bătrân și își povestește copilăria și viața din alte timpuri, iar altul este copil și își trăiește copilăria și își începe viața, nu numai că nu e ciudat, dar este necesar. Este necesar ca cei doi să se povestească (Emil, bătrânul, indirect, prin paginile jurnalului, citit de Luci) și Luci singur, ajutat de vocea naratorului. Filip Florian pune mare accent și pe importanța animalelor, mai ales pe câini și pe bufnițe, dar nici șoarecii sau caii nu sunt neglijați. Unul dintre cele mai tulburătoare momente ale cărții este când se vorbește despre calul care aparținuse bunicului lui Emil, bijutierul, care nu mai poate alerga fiindcă a fost făcut salam de comuniștii porniți împotriva ”burgheziei parazite.”

restul aici.