Puțini scriitori au înțeles rolul cuvintelor, oricât de paradoxal ar
suna. Majoritatea cred că cuvintele sunt bune doar pentru a se face
înțeleși sau pentru a spune o poveste, dar puțini au conștientizat că
pe lângă funcția de comunicare, cuvintele pot avea și alte scopuri,
sensuri sau roluri. Ca de exemplu, acela de a crea frumusețe prin simpla
lor punere unul lângă celălalt, care nu este atât de simplă, dar care
poate lumina practic foaia de hârtie (sau monitorul, ca să fim moderni).
Unul dintre scriitorii care a înțeles minunăția cuvintelor este Filip
Florian și nu numai că a înțeles, dar și-a dat toata silința să lumineze
cerul ficțiunii, jucându-se gingaș cu limba română.
Cred că Filip Florian a stat în preajma bătrânilor care spuneau
povești la cârciuma din sat, la clacă sau pe băncuța din fața porții și
cred că i-a citit temeinic pe Mark Twain, Salinger și Caragiale. Și cred
că iubește cu adevărat să scrie, fiindcă altfel nu îmi imaginez cum ar
fi putut să bibilească atât de bine fiecare frază din această carte și
nu numai. Dacă luați Degete mici, Zilele regelui, Băiuțeii (scrisă cu fratele mai mic, Filip Florian, un autor de mare profunzime ludică) sau Toate bufnițele
deschideți la orice pagină și citiți orice frază, o să găsiți o
scriitură care se cere a fi citită, admirată, gustată, mângâiată,
reluată. Este un scriitor care știe să comande cuvintelor: ”fiți!” și
ele ”sunt”. Nu mă miră faptul că încă de la debut a fost o revelație a
literaturii noastre și faptul că fiecare roman al său este așteptat,
cumpărat, citit și admirat întărește în mine sentimentul că se poate și
la noi. Se poate scrie bine și se poate citi bine.
Toate bufnițele are o poveste care se împarte în două cărări
narative și spune poveștile a doi oameni care au norocul să se
întâlnească și apoi se salvează unul pe celălalt. Că unul e bătrân și
își povestește copilăria și viața din alte timpuri, iar altul este copil
și își trăiește copilăria și își începe viața, nu numai că nu e ciudat,
dar este necesar. Este necesar ca cei doi să se povestească (Emil,
bătrânul, indirect, prin paginile jurnalului, citit de Luci) și Luci
singur, ajutat de vocea naratorului. Filip Florian pune mare accent și
pe importanța animalelor, mai ales pe câini și pe bufnițe, dar nici
șoarecii sau caii nu sunt neglijați. Unul dintre cele mai tulburătoare
momente ale cărții este când se vorbește despre calul care aparținuse
bunicului lui Emil, bijutierul, care nu mai poate alerga fiindcă a fost
făcut salam de comuniștii porniți împotriva ”burgheziei parazite.”
restul aici.
Eu am mizat pe Filip Florian după ,,Degete mici'', dar acestui ultim roman îi lipseşte subiectul.
RăspundețiȘtergereeu inca mizez pe Filip Florian. cu "degete mici" m-a prins, apoi cu "zilele regelui" m-a fermecat si acest nou roman mi-a confirmat credinta ca este un bun scriitor. nu cred ca-i lipseste subiectul, ci ca nu a fost exploatat in totalitate.
Ștergere