miercuri, 25 decembrie 2013

Despre adevărata esență a Crăciunului

Până la 6 ani magia exista pentru că credeam în Moș Crăciun, așa cum doar un copil poate crede în ceva și ziua Crăciunului era una de mare importanță. Apoi am aflat adevărul dar am început să înțeleg alte adevăruri, mergeam la biserică, țineam post, eram un copil cuminte și chiar dacă Moș Crăciun își pierduse statutul de ființa în carne și oase, încă mă bucuram de venirea lui. Asta a fost până pe la 12 ani. Apoi n-am mai fost un copil atât de cuminte, Moș Crăciun a decăzut total și nici credința n-am mai avut. Dar reușeam să găsesc bucuria în alte forme, băutura, hormonii și revolta adolescentină făceau treaba să funcționeze și Crăciunul avea în continuare o semnificație, chiar dacă una extrem de denaturată. Până pe la sfârșitul liceului. Apoi a fost nedefinit, exista doar ideea că o să mă întorc acasă, de la facultate, pentru câteva zile și o să mănânc ceva bun, o să vbeau un vin cu ai mei și cu prietenii. Acum s-au mai dus demonii, am revenit la o formă de credință, am înțeles care e treaba și cu Moș Crăciun și încerc să regăsesc o semnificație acestei zile. Știu în esență care este aceasta, dar nu pot să o simt. Măcar am o familie unită și în mijlocul ei mă simt bine, ceea ce e mai mult decât au mulți. Poate când o să-mi fac eu însumi o familie, o să redescopăr treptat ceva mai mult, ceva ce am uitat sau n-am știut cu adevărat niciodată. Oricum, știu că Naștarea Domnului înseamnă mai mult decât o serie de obiceiuri și o masă îmbelșugată.
***

Am scris și pe SemneBune un articol despre semnificația Crăciunului, vă invit să-l citiți:

Azi sărbătorim Nașterea Domnului, numai că mă uit în jurul meu (including Facebook) și am impresia că oamenii cred că sărbătoarea aceasta este despre mâncare, lene, somn, cluburi, party, băut, iubit și alte ”afaceri” omenești. Nu văd mai nicăieri pe cineva extrăgând esența acestei celebrări. Suntem un popor creștin, Nașterea Domnului este, în afară de Înviere, cel mai important eveniment, cel care ne definește ca religie. Înțeleg că pentru cei mai mulți, atei sau nu, religia înseamnă Biserică și Biserica e coruptă, preoții (a.k.a popii) sunt hoți și oricum ”mai lasă-ne, domnule, cu religia ta, că de unde știm noi dacă mai e ceva după, nu știm nimic, noi suntem prea mici, contează ce trăim acum, ce mâncăm, ce iubim, ce bem, că după om vedea noi ce-o fi!”, dar cele de mai sus nu au prea mult de-a face cu simbolul nașterii Fiului lui Dumnezeu, nici cu credința. E vorba despre noi ca oameni cu dimensiune spirituală care am uitat sau n-am știut niciodată ce semnificație minunată are această sărbătoare. Nici nu contează prea mult ce crezi, dacă stai bine să analizezi ultimii 2000 de ani, e imposibil să nu observi infleunța pozitivă a creștinismului, care a început, după cum se spune și se crede, într-o zi de 25 decembrie. Luați numai câteva minute timp de gândire și meditați la simbolistica gestului unui Demiurg de a crea o legătură cu omul prin nașterea sa în trup omenesc.

Chiar dacă ar fi o simplă poveste de adormit copii, cum cred atâția, nu are cum să nu te atingă puțin miracolul unui astfel de legământ, al unei astfel de apropieri. Dar societatea consumistă a îngropat aproape total acest gest și ultimele lopeți cu țărână le-au aruncat chiar preoții cei falși (nu îi includ pe toți preoții aici, să fie clar) tocmai prin faptul că și-au trădat credința și misiunea și au transformat religia într-o afacere, scârbind omul simplu, făcându-l să nu mai creadă în nimic. Plus aproape 50 de ani de comunism, de ateism științific și de îndobitocire în masă. Am ajuns în anul de grație 2014 să ne călcăm în picioare prin magazine pentru a cumpăra mâncare care se va strica, daruri care nu înseamnă nimic, obiecte colorate și perisabile care amintesc de un anumit Moș Crăciun, a cărui frumusețe s-a diminuat. Sau poate am crescut eu și s-a dus magia, dar, chiar dacă e un brand consumist întărit de Coca-Cola, Moș Crăciun este un simbol aducător de bucurie. Mi se pare că s-a bagatelizat și el. Nu numai Hristos, ci ambii, El și Moș Crăciun, au fost izgoniți din sărbătoarea Crăciunului. Ce ne-a mai rămas? Mâncare, băutură și iluzia unei fericiri artificiale. Poate sunt negativist, dar nu mai găsesc latura spirituală a unei sărbători spirituale în esența și în profunzimea ei. Crăciunul este despre suflet, nu despre trup, chiar dacă este și trupul foarte important. Dacă nu m-aș afla în mijlocul unei familii iubitoare și unite, cred că chiar aș rata total magia Crăciunului despre care tot aud în jurul meu. ”Fii mai bun, fii mai fericit” este un îndemn de bun simț, dar aș mai adăuga: ”Fii mai atent cu tine, cu viața ta, cu sufletul tău, cu aproapele tău!”

continuarea aici

miercuri, 18 decembrie 2013

Un joc numit România

Ca trăitor în România, când privesc la televizor sau pe internet și mai văd câte o știre despre noile nefăcute ale vreunui politician, ministru, primar etc, am impresia că e totul o glumă și eu sunt ăla care se prinde mai greu și întreabă, cu timiditate: ”E pe bune sau faceți mișto de mine?” Nici când mi se confirmă ca e pe bune, că e chiar așa, parcă tot nu îmi vine a crede și undeva în mintea mea e o voce care zice: ”era gata să te lași păcălit, chiar nu avea cum să fie așa, ești atât de naiv?” Dar repede îmi dau seama că e chiar așa, că nu e nicio glumă și nu sunt într-un nenorocit de roman, nici în vreun film, ci chiar în România, în țara în care s-a inventat șmecheria și unde s-au ridicat la grad de mare artă linșajul culturii și prostirea populației și unde nesimțirea te duce pe cele mai înalte culmi. Mă indignasem și în articolul anterior, dar în cele câteva zile s-au mai întâmplat niște lucruri și sincer să fiu, nici măcar nu mai știu dacă mai e cazul să mă mir, să mă enervez, mă simt ca un bătrân care ajuns la 100 de ani nu mai înțelege ce se întâmplă, a pierdut cumva legătura cu realitatea și își amitește doar că pe vremea lui parcă nu era chiar așa. Sau și mai bine, mă simt ca un bătrân de 100 de ani care nu mai înțelege nici glumele și se uită cu ochi apoși și blânzi la cei din jurul său pentru o confirmare a dumei, așteptând cu laringele pregătit pentru a da drumul unui hohot de râs, în timp ce-l bate cu mâna pe umăr pe cel care l-a dus de nas, puțin jenat că nu s-a prins, dar izbăvit de realizarea faptului că realitatea nu e atât de rea, doar că nu mai înțelege el.

Dar de fapt înțeleg și înțeleg prea bine că clasa politică nici măcar simțul umorului nu-l mai are. E o schizofrenie totală, am ajuns să ne indignăm pe niște furnici, pe niște caricaturi de oameni care și-au mutat mușuroiul în clădirea Parlamentului, în clădirea Guvernului, în clădiri plătite de noi, unde locuiesc și se joacă de-a dărâmatul castelului de cărți. Știți jocul acela din copilărie, noi îi ziceam weceul, când întindeai pe o masă aproape toate cărțile dintr-un pachet de joc, construind de fapt o fundație pe care se ridica un mic castel din celelalte cărți și fiecare jucător trebuia să tragă o carte fără să dărâme clădirea? Jocul dura în funcție de priceperea celor care-l jucau, putea trece mult timp și se extrăgeau multe cărți până cădea clădirea, dar în final cădea. 

Așa mi se pare că e și cu România. E un astfel de joc, cei ce vin la putere mai trag câte o carte, mai dărâmă
o instituție, mai taie o pensie, mai vând o bucată de pământ, mai desființează vreun institut, mai linșează un intelectual, mai mint populația cu găleți și făină, mai o șpagă, mai un om care părea că are caracter se vinde pentru ceva bănuți și tot așa, dar ușor-ușor fundația țării se dărâmă și mai cade câte un zid, se mai duce o speranță, un vis, până ce se va dărâma cu totul. Și chiar dacă se poate reconstrui, durează timp și e nevoie de o mâna stabilă care să construiască, altfel pică înainte să înceapă jocul. 

Ultima nefăcută este aceasta. Înțeleg că domnul, fost preot și prefect, actual minsitru al Culturii, Gigel Știrbu, nu ar fi de acord cu comasarea, dar nu prea am încredere în ce spune. Oare de ce? Apropo, ce se mai aude de ICR? L-au îngropat? Ce se mai aude cu șomajul, ce se mai aude cu legile aberante la care se lucrează în ultima vreme? Au trecut, vor trece? Ponta Plagiatorul și Iscariotul tot ne mai zâmbește feciorelnic? Nu i-a spus nimeni că zâmbetele false sunt șterse mai devreme sau mai târziu?

În toată nebunia asta, ne mai salvează câte o carte bună, cum sunt asta, aceasta sau aista

joi, 12 decembrie 2013

Nici hoția și prostia nu mai sunt ce-au fost!

Sfârșitul de an m-a prins extrem de obosit de toată tevatura publică. Moartea unui actor, deplâns de toată lumea, cu toate că cei mai mulți strâmbau din nas în timpul vieții lui, ”cine bă, ăla din Fast& Furious? Păi ăla e actor?”, mai ales de fetele sfâșiate de pierderea celor doi ochi albaștri, a devenit un show televizat. Nu mă mir, se întâmplă des, dar mereu mă ia prin surprindere gradul de superficialitate și de prostie al omenirii întregi. Că a fost bun sau rău, nu știu, eu mă mai uitam la filmele lui, mai ales la primele, dar e atât de multă ipocrizie în oameni, încât încep să cred că cei mai mulți și-au făcut din asta scop al vieții sau catalizator.

Nu vreau să scriu nimic despre Nelson Mandela. Din respect.

***
Apoi viața politică. Nici nu vreau să mă mai gândesc. USL-ul s-a pișat pe noi, nici nu mă așteptam la altceva, și unii încă mai stau cu gurile deschise și cu curul pregătit să o mai ia o dată pe la spate de la toată clasa politică. Comisii parlamentare, legi de rahat, minciuni peste minciuni, dar cine se cred? Nu îndemn la răzmerițe, nu e o soluție viabilă pe termen lung, s-a dovedit în istorie, dar zic și eu ca țăranii de pe vremuri: ”numai o palmă de i-aș da boierului, una grea, de lopătar, și aș muri fericit”, așa ar merita, să stea în fața noastră și să le dăm câte o palmă.

***
Despre Roșia Montana, Pungești & altele nu am o părere bine formată, doar una superficială, strânsă din
lecturi despre ecologie, sondare, geopolitică și altele, fiindcă media minte, politicienii nu merită ascultați și hipsterii nu sunt de încredere, sunt în mare parte niște marxiști îndoctrinați sau pur și simplu oameni care nu mai pot de atâta bine și se simt prost că nu fac nimic util pe lumea asta și după ce ies de la corporația care îi umflă de bani sau de la facultate mai dau o raită prin piață să urle pașnic împotriva violenței. Îndemnați de ecologiști spălați pe creier. Nu zic că nu au intenții bune în sufletul lor, unii sunt convins că n-au niciun interes, fac doar ce simt, doar că nu am încredere în ceea ce zic, din simplul motiv că nici ei nu știu. 

Am încercat, la modul cel mai serios, să înțeleg care e adevărul, care e gradul de periculozitate în toată treaba asta cu gazele de șist, dar nu a fost nimeni în stare să-mi spună exact, științific, concret, real tot ce e bine și ce e rău în cazul acestei afaceri. Doar păreri ciuntite și câteva tabele din care nu e nimic de înțeles. Undeva în mintea mea știu că e ceva putred în toată treaba asta, că există pericole, că cineva ne minte și ne fură, dar dacă n-am toate datele unei probleme nu prea îmi vine să ies în stradă să să urlu ”Nu ne vindem țara!”, în varianta 2013 (nu prea sunt la curent cu sloganurile) fiindcă nu mă reprezintă treaba asta și nu mă las mânat de gloată. Oricum nu am fost în stare să ne vindem țara cum trebuie, din cauza lui alde Iliescu și alții, acum nu prea mai văd care e treaba, ce mai e de vândut, ce ne mai iese, nouă, tuturor? N-am încredere nici măcar în femeia de serviciu din Guvernul ăsta. Așa că dacă poate cineva să îmi explice pe bune, exact, pericolul exploatării, eventualele beneficii, orice, dar fără mesaj politic de orice fel, doar matematic, științific, cu date și sume, aș fi recunoscător. 

***
Ministerul Culturii a devenit o glumă proastă, e un clișeu să spui că ministrul n-are nicio treabă cu cultura. Ca și în cazul Educației, de ani de zile numai incompetenți și vânduți politic au trecut pe acolo. Nu neg eventualele merite ale unor dintre ei, dar, odată ajunși în post, au uitat bibliotecile pe care poate le-au citit, și-au uitat demnitatea și omenia și tot ce reprezintă ei, de parcă ar fi nemuritori și superiori și ar trebui ca noi să căscăm gura la toate tâmpeniile lor. Aproape că îmi e rușine de rușinea lor.

Mai în glumă, mai în serios, chiar mă întreb, oare cum ajung oamenii ăștia, cu toții, în astfel de funcții, că eu dacă aș vrea, nu cred că aș putea, fiindcă nici n-aș ști cum. Nu cred că e de ajuns doar să fii jigodie, lingău, să ai pe cineva important la mână cu ceva, să fii incompetent, narcisist, egoist, cu pielea groasă ca șoricul porcului, fripturist, profitor și altele, mai e un ingredient secret la mijloc, fiindcă altfel ar trebui să ajungă o mulțime mare de oameni în posturi de genul ăsta. 

E atât de trist când îți dai seama că nici hoția și nesimțirea nu mai sunt ce au fost! Parcă aveau mai mult stil hoții și manipulatorii din trecut, un discurs mai elevat și mai elegant, măcar știau să vorbească corect românește, acum e bădărănie curată.

miercuri, 4 decembrie 2013

Necuvinte melancolice: muzica ce iese din cuvinte

Este ora 00.28, tocmai am terminat de citit ultimul roman al lui Matei Vișniec, Negustorul de începuturi de roman, a cărui recenzie vă invit să o citiți mâine pe semnebune.ro, beau ultima gură de ceai, am o bere în frigider, dar nu am hotărât încă dacă să o desfac sau nu, și am o stare naiv-melancolică. Mă gândesc la literatură, la cărți, la ”a scrie”, la visul de a deveni scriitor și la posibila lui neîmplinire. Am văzut azi și continuarea filmului Smoke, Blue in the face, by Paul Auster & Wayne Wang, am revăzut și celebra scenă din Smoke, Auggie Wren's Christmas Story (vă recomand tot filmul, dar se poate vedea și această parte, independent de restul filmului), unde Harvey Keitel și William Hurt nu fac altceva decât să explice tehnici de scriere, de captare ( si captivare) a atenției, de inception a poveștii în mintea omului și realizez că în ”meseria” asta ori reușești ori nu. Nu există cale de mijloc. Ori reușești să înțelegi mecanismul scrierii, felul de a spune o poveste - și ai norocul de a te citi cine trebuie, când și cum trebuie - ori nu reușești. Poți să ajungi scriitor mediu, să scrii bine sau foarte bine și să creezi o mică vâlvă în jurul tău, poți să ratezi dintru început startul, e cam același lucru. 

Și nu contează faima până la urmă, nu asta e scopul, ci faptul de a scrie bine, de a marca creierul celui ce citește, de a îți lăsa acolo ouăle din care să se dezvolte mici Predatori din cuvinte care să cucerească teritoriul narativ odată pentru totdeauna. Cred sincer că nu te poate nimeni învăța cum se face asta, cel mult poți învăța cum să controlezi și cum să te folosești de abilitate odată descoperită sau poți să mimezi prin tehnică, dar, exact ca în tradiția budistă, unde la Iluminare ajungi singur, așa e și în cazul scrisului, la înțelegera actului de a scrie ajungi singur. Talentul joacă un rol important, munca e și mai importantă, dar nu e de ajuns, trebuie să existe un declic undeva, o cărare pe care o descoperi. Cred că nici nu poate fi explicat, e un instinct, o conștientizare, o înțelegere, un simțământ, e activarea unei porțiuni a creierului sau a sufletului unde este îngropată cheia de boltă a scriiturii. 

Marii scriitori au înțeles asta și au ajuns pe cărare, au defrișat zona și și-au așezat mașina de scris acolo. E
greu de explicat unui om care nu citește sau care citește dar nu e pasionat de scris, cât de tricky e toată treaba asta. Pare atât de simplu, pare aproape natural, doar se publică atât de mult și toată lumea poate să scrie, dar e o capcană, pentru că limbajul este limitativ și e greu să explici în așa fel încât să înțeleagă cuiva ce înseamnă de fapt să scrii, ce presupune, ce înseamnă o carte cu adevărat mare. Nici eu, mie, nu îmi pot explica rațional, chiar dacă înțeleg, chiar dacă am citit rafturi de cărți despre scris, cărți de teorie și critică literară, ce anume diferențiază scrisul bun de scrisul cel ce poate anihila timpul, spațiul, universul, cel ce face și desface, chiar pentru o fracțiune de secundî, mecanismul lumii. Mintea percepe, creierul înțelege dar mâna nu poate scrie, gura nu poate vorbi. Apelând la un exemplu biblic, nu s-a pogorât darul de a vorbi în limbi peste noi, oamenii, nu ne putem conecta la undele de transmisie a vocii divine, a universului, legătura dintre noi și suflet este întreruptă. 

Când citesc un roman de Paul Auster, de Murakami, de Balzac, de Apuleius, de Pynchon, de Agopian, să dau câteva exemple, înțeleg că ei au înțeles și mă îmbăiez în cuvintele lor, le simt curgând pe mine. E o senzație pe care orice cititor o resimte când citește o carte care îi vorbește direct și mă bucur să aflu și să înțeleg ceva despre mine, despre lume, atunci când citesc. Sper ca odată să pot face și eu asta, să pot transmite, fără a face nimănui rău, fără a distruge, o undă spre creierul unui om, care să se bucure pentru o clipă de darul oferit de muzica ce iese din cuvinte. 

(fotografiile nu au legătură cu ce am scris, dar sunt extraordinare și reprezintă un alt mod, esențial și unic, de a transmite ceva. Sursa - si vă îndemn să zăboviți ceva vreme pe acest site)

luni, 25 noiembrie 2013

Privirea critică a femeii

De fiecare dată când mă întorc în București, după o perioadă de stat în Zona H., primul lucru care îmi sare în ochi este mulțimea de oameni, mai mulți pe un trotuar în așteptarea metroului decât văd într-o zi normală prin micul oraș Din masa de oameni se remarcă femeile, aici voiam să ajung. Aștept cu nerăbdare momentul să urc în metorou și să îmi iau fața plictisită, special creată pentru asemenea ocazie, ca să nu bat la ochi și ma uit la cururi, țâțe, picioare, păr, eșarfe, blugi, fustițe, hanorace, pantofi, cercei, geci, unghii (aici sunt atent la nuanțe, lungimi, modele, mai am multe de învățat) și alte accesorii feminine. E plăcerea mea nevinovată de om trăit în plăcuta și necesara, din când în când, sălbăticie a vieții la țară. Cele 30 de minute în metrou, de la autogară acasă, sunt o desfătare, un dezmăț al simțurilor, halesc bucăți din realitatea femeiască cu pofta unui condamnat la castitate sau la moarte. Nu e o perversitate, e un mod de a mă reajusta la viața din marele oraș și e și modul meu de animal masculin de a reacționa la sutele de stimuli, care dacă nu m-ar afecta neam ar fi adevărata problemă. Îmi place să ascult și conversații, să descopăr femei care citesc, să calculez numărul de pițipoance, numărul de proaste, numărul de tipe care par inteligente și să îmi ordonez mintal tabelul femeilor foarte bune, bune, acceptabile, de îmbrățișat în caz de urgență, de îmbrățișat când ai pistolul la cap și câteodată descopăr și câte un exemplar care te condamnă la moarte și n-ai ce face să scapi cu viață. Dar azi am descoperit și observat timp de cinci stații un alt stalker, mult superior mie.

Era o tipă. Inițial n-am luat-o în seamă, am observat unghiile lungi, blugii negri, strâmți, niște cizme chiar purtabile, țâțe acceptabile și era destul de frumoasă, la granița dintre aproape banală, dar totuși de netrecut cu vederea. Și mi-am luat privirea de la ea, dar am revenit, fiindcă la un moment dat am simțit privirea ei. Pentru o secundă mi-a venit să zâmbesc, credeam că se uită la mine. Țeapă! Femeia se uita la o altă femeie, dar nu în felul lasciv al lesbienelor, se vedea clar că tipa nu e așa ceva, ci analiza, la fel ca și mine. Numai că, spre deosebire de mine, ea și judeca și o făcea la modul grav. Privea și judeca. Privirea ei a trecut pe rând peste toate tipele din metrou, cu fiecare oprire a mașinăriei se urcau alte domnițe și privirea ei nu contenea să disloce trupuri, să sorteze îmbrăcăminte și să judece. Nici nu cred că s-a uitat la vreun tip, nu, privirea ei era doar pentru tipe, o privire critică și neiertătoare. Își ținea telefonul în mână și din când în când mai butona, însă cred că era mai mult un timp de respiro. Am privit-o fascinat și la un moment dat chiar mă uitam și eu doar la tipele pe care își oprea ea privirea. Mi-am dat seama, după vreo două stații, din gesturile ei, extrem de rudimentare, de metoda ei și am putut ghici verdictele pe care le dădea. 

Metoda ei: o privire de ansamblu, rapidă, câteva secunde, ochii pe picioare, coapse, unghii, urca apoi la sâni, o analiză sumară a părului, câteva clipe privirea ațintită la față, o analiză de 2-3 secunde a încălțărilor și a hainelor și apoi își vedea de telefon. Nu s-a mișcat, nu s-a foit, figura ei era aproape poker face, cu excepția unui mic rictus, pe care l-am identificat la o privire atentă. Dacă verdictul ei era pozitiv, figura rămânea statică, doar dădea puțin, aproape imperceptibil, aprobator din cap, apoi se întorcea la telefon, dacă ceva nu-i convenea, în colțul gurii îi apărea un mic semn de dispreț, o scurtă încrețire în partea stângă, dar extrem de puternică în interiorul minții ei. Apoi pleca din nou privirea și o lăsa cu câteva secunde mai mult decât atunci când aproba. 

Am pierdut șirul de aprobări sau de disprețuiri, dar cu siguranță disprețul a apărut mai des. Foarte puține tipe au mulțumit-o, chiar am început pe la a patra stație să-mi pun probleme în legătură cu gusturile mele. Parcă prea am dat credit multora pe care ea le-a desființat cu un simplu gest al colțului gurii. Nu știu ce să mai cred, poate ar trebui să fiu și eu mai atent, mai critic, mai puțin controlat de instincte și să învăț să apreciez mai repede calitatea. Dacă eu zăbovesc, discret, cu privirea pe un trup, ei nu-i trebuiau mai mult de 5-10 secunde și nici nu încerca să ascundă faptul că se uită. Dar n-am observat vreo tipă care să fi observat ce facă ea și niciuna nu părea deranjată de privirea ei.

Când a coborât, cu o vreo trei stații înaintea mea, m-am simțit trist, dar motivat și mai înțelept. Am învățat ceva azi și am descoperit că prețuitele mele calități de fin observator nu sunt atât de fine și atât de perfecte ca ale tinerei care mi-a arătat, fără ca măcar să bănuiască, o nouă metodă critică.

vineri, 15 noiembrie 2013

Cafeaua de dimineață

Încă adormit, intru în bucătărie și pun apă în ibric, dau drumul aragazului și torn două lingurițe de zahăr în apa ce începea să se încălzească. E ritualul de fiecare dimineață. Cum sar din pat, cum pun de cafea. După ce cafeaua e gata, am timp să mă spăl, să îmi văd de mine la baie, să îmi verific e-mailul, asta până se răcește puțin și e numai bună de băut. De când m-am lăsat de fumat nu mai sar din pat cu mâna pe pachet și nici nu bag una repede la baie, așa că îmi rămâne mai mult timp de pierdut. Am strategic puse pe măsuța din baie o revistă, un cub rubik, un caiet și un creion. Pentru creativitate. Îmi vin idei când mă joc cu cubul rubik, le notez repede pe hârtie și apoi, vesel, citesc un articol sau mă uit la poze. Așa m-am îmbogățit. La baie. Faptul că încă stau în garsoniera mea, singur, e doar un moft de-al meu. Aș putea cumpăra tot blocul, aș putea trăi în orice oraș din lume, dar m-am îmbogățit prea repede și până îmi dau seama ce e de făcut cu atâția bani, stau aici și îmi văd de viață ca și cum aș fi încă tânăr, sărac, doar cu idei și fără perspective. Beau cafea la ibric pentru că îmi amintește de mama. Numai că în dimineața asta s-a întâmplat ceva diferit.

Apa a început să fiarbă, am deschis borcanul și când mă pregăteam să iau din borcan prima linguriță cu cafea am auzit o voce subțire și puțin spartă care zbiera la mine:
- Ce ai, bă, de gând cu viața ta?
M-am panicat și era să scap borcanul, m-am întors brusc să văd dacă nu era cineva în spatele meu, am fugit în cameră, am verificat ușa de la intrare. Nimic, eram doar eu și apa deja clocotea puternic pe aragaz. Cred că am avut o halucinație auditivă. Semăna cu vocea unui om pe care l-am cunoscut. Echipat cu lingurița am dat să scot cafea să o pun in ibricul pe care l-am dat la o parte pentru a nu da în foc prea repede. Dar cum am dat să bag lingurița în borcan, aceeași voce:
-Bă, vrei să mă omori? Nimic bun nu faci, nimic n-o să faci în viața asta!
De data asta am scăpat borcanul și s-a făcut țăndări pe podea. A sărit cafea peste tot și din mormanul cel mare am văzut o mogâldeață de om care s-a scuturat de cafea și a pornit înspre mine. Era cât degetul mijlociu de mare și trăgea cu poftă dintr-o țigară. A scuipat pe pantoful meu și mi-a făcut semn să mă apropii. 
-Tu știi cine sunt eu? 
Părea un șmecheraș foarte, foarte mic. Un tip al dracului. Mușchiulos, tuns scurt, îmbrăcat bine. Mafiot de Dorobanți în miniatură.
-Vezi lingura aia? Ți-o bag în cur dacă mai dai cu mine de pământ vreodată. 
Nu aveam cuvinte la îndemână, încercam doar să-mi dau seama ce vrea de la mine, ce căuta în borcanul meu de cafea și cât de serioasă era treaba cu lingura.
- Cine ești și ce cauți aici?
- Voi, oamenii mari, sunteți proști rău! 
Nu neg, doar că tot nu înțelegeam nimic.
- Mi se zice Bob Ăl Mic și sunt trimis de Ăl Mare să te aduc pe calea cea bună.
S-a întors cu spatele la mine și a urinat pe butelia mea. A râgâit puternic și și-a mai aprins o țigară.
- Și ce vrei de la mine? Cine e Ăl Mare? De ce ești așa mic? Visez?
A început să râdă puternic, a sărit pe chiuvetă de parcă putea să zboare și până să-mi dau seama ca făcea era deja pe aragaz și cu o forță de care nu-l credeam capabil a luat ibricul cu apă încă fierbinte și mi l-a trântit peste plexul solar. Am simțit pe pielea mea că nu visez și când am dat să urlu am simțit că nu pot să scot sunete. Îmi pierise glasul:
- N-am nevoie de vecini care să bată la ușă. Suferă în tăcere. Si-a aranjat hainele, s-a scuturat de cafea și s-a calmat: Am început cu stângul. Normal că te-ai speriat, nu în fiecare zi găsești în borcanul cu cafea un motherfucker mic care te ceartă. Am fost trimis de prietenii tăi să-ți reamintesc că i-ai uitat. Le-ai promis că îi ajuți și pe ei dacă te îmbogățești, dar a trecut un an și tu, nimic. Sunt supărați și când cineva e supărat apelează la Ăl Mare și unul din noi, ăștia mici, suntem angajați să trimitem un mesaj. Eu am următorul mesaj pentru tine. 
Începusem să înțeleg, dar eram paralizat, nu putea decât să ascult. A început să vorbească și am recunoscut vocea:
- Bă boule, te bag în mă-ta! Mai știi când eram mici, beam cafele și făceam planuri de viitor? Ziceam că dacă unul din noi face ceva, îl ajută și pe celălalt. Ziceam să faci ceva cu viața ta și acum că ai făcut, m-ai uitat? Îți mănânc ficații dacă nu-mi trimiți și mie niște bani.
Înțelesesem tot. Am zâmbit și i-am făcut semn să-mi redea vocea.
- Cum îl chema pe fratele Anei?
Nu înțelegea, dar simțea că e ceva în neregulă.
- Numai tu ai putea să știi așa ceva. Dacă răspunzi la întrebare fac ce vrei tu.
Se uita la mine cu ură, încerca să spună ceva dar cu cât se gândea mai mult, cu atât îl vedeam cum dispare.
Mai întâi o mână, apoi ușor - ușor a dispărut cu totul.
- Nu există niciun frate, fraiere. De-asta nu ne-a dat nimeni pe șale când am fost la ea. Nu mă las eu prostit. Nu te-am trimis nimeni, e doar o schemă nouă de stors proștii cu bani. Escrocherii de poveste.
Am repus ibircul la fiert, am desfăcut o pungă nouă de cafea și acum stau pe balcon, sorb lichidul fierbinte și mă gândesc la prietenii mei.

Încă nu știu ce să fac cu viața mea, dar cred sincer că cea mai bună cafea e cea la ibric și mai cred că prietenii nu apelează la mici mafioți din borcanele cu cafea pentru a trimite mesaje. Te invită ei la o cafea și te întreabă ce mai faci. 

marți, 5 noiembrie 2013

”Hannah Arendt” sau vizualizarea banalității răului

Am văzut de curând filmul Hannah Arendt, despre celebra scriitoare/filozof, regizat de Margarethe von Trotta, cu Barbara Sukowa (în rolul Hannei), Axel Milberg (Heinrich Blücher, soțul scriitoarei) și Janet McTeer ( Mary McCarthy) în rolurile principale. Filmul, lansat în 2012, a făcut ceva vâlvă în Europa, mai ales, și a câștigat câteva premii importante. Din punct de vedere vizual filmul nu este deosebit, din contră, inițial mi s-a părut destul de banal, ca un film de televiziune cu buget redus, dar după vreo zece minute m-am obișnuit și mi-am dat seama că primele mele impresii sunt greșit influențate de faptul că am văzut în ultima vreme o sumă de filme de consum, de Hollywood, a căror imagine este superioară. Nici în poveste nu am intrat din prima, filmul începe greoi și inițial nu prea am înțeles despre ce anume e vorba, însă mi-am pus mintea la contribuție și mi-am adus aminte despre informațiile pe care deja le aveam despre viața Hannei Arendt și după vreun sfert de oră de film am început să înțeleg trama și am realizat că acțiunea începe să se limpezească. Filmul merită văzut, își îndeplinește cu vârf și îndesat ce își propune să ne arate.

Am așteptat cu nerăbdare apariția în film a figurii marelui filozof, nazist din întâmplare sau naivitate pentru o scurtă perioadă, Martin Heidegger, cunoscut și pentru relația sa cu Hannah Arendt (sau ea era și cunoscută pentru relația cu Heidegger?). Mulți sunt duri cu privire la episodul nazist al lui Heidegger, dar eu tind să cred că era doar naiv și cam prostuț în prvința politicii și figura lui Hitler l-a acaparat ca pe atâția alții. E ciudat să-l numesc prostuț pe omul cu unul dintre cele mai minunate creiere din istorie, capabil să scrie o lucrare fundamentală și extrem de greu de parcurs de cei mai mulți oameni, anume Ființă și Timp, dar trebuie să facem diferența dintre omul de zi cu zi, de animalul social și politic și gânditorul Martin Heidegger. Nu puține sunt cazurile în care oameni de o inteligență frapantă sunt pur și simplu incapabili să se descurce în lume și fac greșeli flagrante, dar cine suntem noi să aruncăm cu piatra? Revenind la film, sunt cam dezamăgut de puținătatea scenelor în care apare filozoful german și atunci când apare este foarte vag portretizat de Klaus Pohl. Poate cu o altă ocazie se va face un film în care figura lui să apară mai mult și mai bine.

O mare parte din film se învârte în jurul călătoriei făcute de Hannah Arendt, în calitate de jurnalistă și martoră din partea revistei The New Yorker, la procesul celebrului nazist Adolf Eichmann, care a avut loc la Ierusalim în anul 1962, în urma căruia a fost găsit vinovat de crime împotriva umanității și condamnat la moarte. Sentința a fost executată pe 31 mai 1962. Ce a descoperit Hannah Arendt este deja istorie și pentru a înțelege mai bine fenomenul prezentat de ea mă întorc puțin în timp, pe băncile facultății și îmi aduc aminte de cursurile dedicate cărților ei, Originile totalitarismului și Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului. Am înțeles cu adevărat sintagma ”banalitatea răului” abia după ce am văzut imagini de la procesul lui Eichmann. 

Am mai înțeles, văzând filmul, că posibilitatea de a vedea dincolo de propriile interese, de propria limită a gândirii lumii înconjurătoare i-a împiedicat pe oameni să înțeleaga gestul Hannei Arendt de a scrie o carte despre Eichmann în felul în care a scris-o, fel pe care ei l-au perceput ca fiind insultător la adresa comunității evreiești și apărător al nazistului. Ce a încercat ea să le comunice lor este că omul pe care, orbiți de furie, și pe bună dreptate, au vrut să-l transforme în monstru, nu era nici pe departe un monstru, ci un simplu funcționar, un om banal, fără personalitate, fără idei, fără capacitatea de a distinge între bine și rău. Spânzuratul, în alte condiții ar fi putut primi o medalie pentru eficacitate. Pus într-o altă situație, omul ar fi dat rezultate la fel de consistente ca în elaborarea ”soluției finale”. 

Privită cinic și la rece, munca lui Eichman a fost aproape perfectă, rezultatele au fost cele scontate. Pentru el nu a fost nimic altceva decat un job și nu a făcut decât să urmeze ordine. Și le-a urmat, trenurile cu evrei au ajuns la destinație și și-a dus la îndeplinire cea mai mare parte din îndatorire: a trimis la moarte o mare parte din oamenii pe care-i ”calculase”. Este înfiorător să realizezi că un contabil a fost unul dintre cei mai mari criminali ai lumii cunoscute. Un birocrat fără personalitate, dar bun în domeniul său, este responsabil cu moartea tragică și inumană a milioane de nevinovați. El a gândit în teorie un adevărat abator și alții i-au pus planul în aplicare, el nici măcar nu i-a văzut, nu i-a cunoscut pe cei condamnați la moarte pentru nicio vină, pentru el au fost o statistică, un număr calcuat pe hârtie. 

Putea la fel de bine să trimită saci cu cartofi pentru ciorba soldaților. Nimic personal, nicio ideologie, niciun sentiment, nicio remușcare, poate doar ciuda profesională de a nu fi putut duce la capăt planul de pe hârtie. Acesta a fost omul pe care Hannah Arendt l-a descoperit în tribunalul de la Ierusalim, acesta a fost începutul unui nou proces de gândire pe care oamenii nu l-au acceptat din prima și datorită căruia Arendt a fost ostracizată. Dar la zeci de ani distanță înțelegem ideea ei, superb expusă și în acest film (unul dintre marile lui merite, laolaltă cu prestația extraordinară a actriței Barbara Sukowa) că raul nu trebuie neapărat să fie urât, grotesc, mitologic, poate fi reprezentat de un om banal înarmat cu un creion și o foaie. Răul și moartea nu sunt altceva decat numere și calcule. Pentru banalul răufacator lumea reală nu există, există doar un ordin și un deadline.

miercuri, 30 octombrie 2013

Cum a fost la FILIT

M-am întors din Iași, încărcat cu cărți autografiate, luni dimineață cu un autobuz plin mai ales cu poeți și am ajuns destul de repede în București, semn că cei doi șoferi și-au făcut bine treaba. Nu prea am putut să dorm pe drum, eram încă în sevrajul zilelor trecute și odată ajuns în București am avut sentimentul unui sfârșit, nu chiar ca în Julian Barnes, dar pe aproape. Tot ce s-a întâmplat la Iași găsiți pe Scrie-ți povestea în Iași ( eu și Andreea Banciu ne-am pus farmecele la bătaie și am convins foarte mulți oameni, inclusiv o serie de mari scriitori, să scrie povești) și pe semnebune.ro unde am postat zilnic, eu și Andreea, jurnale ale întâmplărilor și articole despre evenimente (123456, 7, 8, 9, 10), plus un interviu cu scriitoarea Ioana Pârvulescu (mai urmează pe semnebune.ro alte câteva interviuri, so, fiți pe fază) așadar, aici o să mă limitez, pentru a nu mă repeta fără să vreau, la impresii personale despre Iași, festival, oameni, mâncare și ce îmi mai trece mie prin filtrul amintirii.

Cum am ajuns în Iași, după o călătorie cu trenul care mi s-a părut extrem de tare, m-a uimit frumusețea
orașului, despre care auzisem atâtea povești, fără să fi ajuns vreodată acolo. Era seară și după ce ne-am cazat la hotel am mers prin centrul orașului, atât pentru a vedea locul unde avea să ne facem veacul cinci zile, dar și pentru a ne familiariza cu zona. M-a fermecat din prima și cu toată oboseala, emoțiile sau uimirea am ajuns repede la concluzia că Iașul va deveni unul dintre orașele mele preferate. Și așa a fost, chiar dacă n-am apucat să văd foarte mult, ce am văzut m-a încântat. Am suferit puțin, alături de locuitorii cu care am vorbit, pentru tăierea teilor, care sunt convins că îi dădeau orașului un aer de poveste. Oamenii erau supărați pe această decizie dar și-au exprimat părerile în mod cuviincios, cu o anumită blândețe în glas. Acest lucru l-am întâlnit și zilele următoare: o blândețe în firea oamenilor, fapt care îmi confirmă faptul că oamenii din Iași percep timpul altfel.

Zilele festivalului au trecut mult prea repede și recunosc că m-am distrat teribil și am muncit cu spor, mânat de bucuria de a fi (mică, mică) parte dintr-un eveniment cum e FILIT-ul. M-am împrietenit repede cu voluntarele, care sunt toate, fără excepție, teribil de frumoase și de prietenoase, și cu voluntarii, extrem de calzi și de asemenea, prietenoși. Și-au făcut treaba excelent la festival și nu pot decât să-i felicit și să le mulțumesc pentru ajutorul pe care ni l-au oferit și nouă. Odată înțeles faptul că mă aflu printre oameni mișto mi-a fost ușor să mă adaptez locului și să înțeleg ce se întâmplă cu mine, cu noi, cu evenimentul. 

Am fost înconjurat de scriitori, pe mulți dintre ei i-am citit integral, din toți cei prezenți am citit măcar o carte și acest lucru m-a neliniștit inițial, fiind o fire puțin timidă. Nu sunt obișnuit să văd în jurul meu oameni pe care-i admir, cu ale căror cărți mi-am petrecut zile întregi, însă m-am adaptat repede și am trecut un prag psihologic important. Am descoperit în spatele autorilor oameni calzi, prietenoși, amuzanți și profesioniști în tot ceea ce fac și am fost mai mult decât fericit să stau de vorbă cu unii dintre ei, la o cafea în fața Casei FILIT, la standul nostru sau prin alte locuri pe unde ne-am plimbat. Vreau să păstrez legătura cu ei și le mulțumesc pentru amintiri.

Vinul în Iași este delicios (vezi, Andreea, mi-a intrat în reflex :D ), mâncarea în mare parte bună și cafeaua (cu care practic am funcționat zilele acestea) a fost gustoasă. Într-o noapte am ieșit din hotel pentru a lua aer, neputând dormi, și am descoperit un non-stop unde am mâncat cele mai bune plăcinte din viața mea. În afară de plăcinte, m-au impresionat bisericile din Iași, care sunt la tot pasul. Din nefericire, nu am avut timp să vizitez prea multe, dar am intrat în două, pentru a mă reculege și pentru a le vizita, și m-am simțit într-un loc al misterului dublat de frumusețe estetică așa cum rar am întâlnit. În plus, Palatul Culturii este una dintre clădirile cele mai impunătoare din câte am văzut.

Am fost la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” la mai multe evenimente, seara, și am rămas fără suflare în fața magiei acestui loc. Am vizitat Casa Dosoftei, mică și plină de poveste, am văzut din trecere câteva licee și bulevardul Unirii este locul prin care m-aș plimba în fiecare dimineață. Undeva, în fața unui mall, aproape de Palatul Culturii era un carusel vechi, cum sunt cele din filmele turnate în Paris. După cum ne-a mărturist un bătrân, la restaurantul ”Bolta Rece” se întâmplă cele mai bune povești și putem confirma că am trăit și noi măcar una. Am făcut multe poze.

N-am apucat să vizitez Casa Pogor, care era pe lista mea sus de tot, dar o să mă întorc. La un moment dat
cochetam serios cu gândul de a mă muta în Iași măcar o perioadă, unde să îmi caut ceva de muncă pentru a mă întreține și în restul timpului să scriu, să mă plimb, să stau de vorbă cu oamenii. Încă nu mi-a ieșit total din minte gândul acesta. Ce pot să mai spun este că cele cinci zile au fost cele mai pline, mai bune, mai ireale din tot anul acesta și ”dulcele târg al Ieșilor” e un loc pe care vi-l recomand tuturor.

Mulțumesc pentru invitația la primul FILIT! 

marți, 29 octombrie 2013

Vino cu mine, nu știu unde mergem

Vinerea trecută am citit, în cadrul evenimentului Meniu a la Carte, câteva poezii, alături de mai mulți poeți. Aceasta este una dintre poeziile mai noi pe care le-am citit. Aici găsiți o galerie foto a serii.

                                                Vino cu mine, nu știu unde mergem

Vino cu mine, nu știu deloc unde mergem
Dar știu că vom da de rău și de bine
Vom vedea frumusețea despre care vorbeau Profeții
Și vom cunoaște iubirea romanticilor tuberculoși.
Nu știu unde mergem, dar știu cum să mergem
Cu tălpile goale peste pașii celorlalți oameni
Cu pielea picioarelor vom mângâia amintirea lor.
Știu că vor trece poate o mie de nopți
Și dacă suntem norocoși vom mai trece încă una
Și diminețile nu vom fi singuri ca atâția oameni
Ce visează în realitate să nu se mai trezescă niciodată.

Îți voi cânta cu vocea lui Tom Waits
Despre vise și despre cât de inocentă ești când visezi
Și voi vedea cum trupul te va trăda de nenumărate ori
În atât de multe feluri că nici nu le pot enumera
Dar voi fi acolo să îți sprijin oasele
                                                                                   Cu fumul țigării, conectați la prezent
Nu știu unde mergem dar vino cu mine
Nici tu nu știi, dar e mai bine să fim doi
Care nu știu, căci nu-i așa, unde sunt doi
Moartea nu știe să adune
Doar să scadă.
Însă ne va scădea unul din altul 
Doar pentru a ne reduce la infinit.

luni, 21 octombrie 2013

Feel it & Fill it@ FILIT

De mâine pornesc la drum spre dulcele târg al Ieșilor, împreună cu colega mea, Andreea, la festivalul FILIT (Festivalul international de literatură și traducere), unde vom reprezenta SemneBune, copilul proiectului AdLittera. Ce o să facem noi acolo? O să ne distrăm, o să cunoaștem oameni și mai ales, o să spunem povești, o să îndemnăm oamenii să spună povești, o să convingem scriitori să ne spună povești și o să fie totul o mare poveste. 
Proiectul nostru se numește Scrie-ți povestea în Iași. Avem pagină de facebook, o să fim pe Twitter și pe site-ul semnebune.ro. Ideea noastră e să atragem oamenii veniți acolo și să îi convingem să scriem împreună o poveste fluviu, o poveste fără de sfârșit. Noi o să fim Haruni în Marea de Povești. Cinci zile de povești care se continuă din alte povești și dau naștere altor povești. Totul în timp real, totul proiectat în timp real la standul nostru. La sfârșit vom strânge marea poveste și poate va ieși un volum, dacă nu, o să fie pe site. Dar cel mai important e să aducem la suprafață poveștile oamenilor și vrem să facem asta în cadrul unui festival de literatură, înconjurați de scriitori, traducători, redactori, critici literari. 

E un joc postmodernist, interactiv și nimeni nu știe ce poveste va ieși până la urmă. Mizăm pe ideea că oamenii care vin la un festival de literatură iubesc literatura și au măcar curiozitatea de a vedea cum se scrie o poveste, dar mai ales au dorința de a scrie ei înșiși o poveste. Două fraze sau trei pagini, un cuvânt sau un simbol, regula este că nu există reguli, doar dorința de a ne juca, de a fi printre cuvinte. Vom continua povești începute de mari scriitori, prezenți la Iași, vom începe povești noi și vom îndemna oamenii să înceapă ei înșiși o poveste. 

Dacă vă nimeriți pe la Iași, treceți pe la noi și spuneți-ne o poveste! Completați spațiile libere și simțiți-vă bine!

Feel it & Fill it @ FILIT

joi, 17 octombrie 2013

Suntem pe mâini bune?

Pe semnebune.ro mă revolt împotriva unor fapte care se întâmplă în România. Articoul este scris sub formă de pamflet, dar lucrurile de acolo nu sunt deloc amuzante, din contră, parcă devine din ce în ce mai clar faptul că o parte din persoanele publice au probleme grave cu moralitatea (concluzie banală, Mr. Obvious, dar eu sunt constant uimit de limitele care se tot largesc). Și dacă ar fi doar vedete, nu ar fi așa grav, dar când e vorba de așa-numiți formatori de opinie sau de persoane cu funcții importante, atunci altfel se pune problema. Și când se iau decizii importante doar pe bază de afiliere politică, fără să se țină cont de persoanele implicate și chiar de lege, să nu mai zic de bunul-simț elementar, atunci deja intrăm pe teritorii din care nu se iese nepătat:

”Știu, ne-am plictisit de discuții despre comunism, fie că suntem pro sau contra, prea mult se vorbește, domnule, despre ceva ce a fost, ăhă!, demult, dar sunt constant uimit de ceea ce citesc în ultima vreme. Și sunt în același timp dezgustat, nemulțumit și chiar speriat. Unele articole și știri îmi provoacă atacuri de panică. Uneori zâmbesc amar și încerc să mă iau cu altceva, dar metoda aceasta nu funcționeaza, Vălul Mayei se ridică de fiecare dată când încerc să mă feresc. Nici nu știu când am început să îmi pierd iluziile, cel puțin o parte din ele, dar știu că pierderea lor este un proces de durată, un proces ce nu se oprește de câțiva ani încoace. Poate se numește maturizare, poate e realizarea mizeriei în care trăim. Nici nu știu cum să reacționez când, de exemplu, citesc că Marius Oprea, un om pe care îl respectam odată, își calcă pe onoare, pe demnitate și încalcă de fapt datoria pe care o are ca director la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, atunci când îl apără în Instanță pe cel pe care cu câțiva ani în urmă îl considera un om periculos, un om acuzat de crime împotriva umanității. Nicolae Paraschiv, un om acuzat că a făcut poliție politică pe vremea comunismului, este apărat de către însuși directorul Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului. Dacă nu știți cine este Nicolae Paraschiv, atunci vă spuneu: cel care s-a ocupat de cazul lui Liviu Babeș. Probabil nici asta nu vă sună cunoscut, dar probabil ați auzit măcar de un tânăr care și-a dat foc pe pârtia de schi de la Brașov, pe 2 martie 1989, pentru a protesta împotriva comunismului. Un gest al unui om care nu mai avea în ce să creadă. Nu-l aprob, nu-l dezaprob, doar mi-l amintesc. Și când spun că Paraschiv s-a ocupat, e clar care este sensul verbului ”a se ocupa”. Cum a ajuns Oprea din acuzator în apărător? Este ca într-un film prost, ca într-o caricatură absurdă, parcă îți vine să râzi și aștepți de fapt momentul în care duma este relevată, când camera ascunsă iese de după tufiș, dar de fapt nu este nicio cameră ascunsă, există doar un tufiș, unul care crește, se înmulțește și se lățește pe retina noastră.”

continuarea aici.

aștept să comentați, să mă trageți de urechi dacă am spus ceva greșit sau să îmi spuneți părerea vostră.

joi, 10 octombrie 2013

Neghicitul Premiu Nobel și editorii români

S-a decis și anul acesta cine câștigă Premiul Nobel pentru Literatură. După ce s-au vehiculat nume precum Philiph Roth, Adonis, Haruki Murakami, Amos Oz, Joyce Carol Oates sau al nostru (nu o zic cu mândrie naționalistă, o zic cu respect pentru talentul său) Mircea Cărtărescu, s-a decis, evident, un alt autor, de data aceasta o autoare, Alice Munro, din Canada. Nimeni nu se aștepta, evident, la ea, fiindcă nimeni nu ghicește nicodată aceste lucruri. Era evident că nu-l va lua Murakami, doi scriitori asiatici unul după celălalt, Mo Yan, de origine chineză, l-a câștigat anul trecut, e un pariu greu de câștigat. Eu credeam că-l va lua un autor african, mai ales pentru că am citit cum că cei de la Stockholm cer cu ardoare să se propună cărți ale autorilor din această zonă geografică, și mai ales pentru că nu l-a mai luat nicio persoană de culoare în ultimii ani. Se preconiza că-l va lua o femeie, fiindcă de la Herta Muller încoace femeile au fost ocolite. Se tot spune că Nobelul se oferă pe criterii de corectitudine politică și pe criterii politice în general și cred că e ceva adevăr în acest lucru. Nu știu cât, nu știu care sunt ideile comisiei, dar e evident că nu doar talentul îți aduce Nobelul.

Trebuie ca ceva din opera autorului să reflecte niște atitudini sociale, politice sau de natură religioasă etc. Din câte înțeleg, în opera Alicei Munro femeie, familia, viața cea banală sunt subiecte predilecte și cum autoarea a scris aproape numai povestiri, s-a vehiculat și ideea că întreaga ei operă e un șir lung de povestiri pe marginea câtorva teme. Julian Barnes spunea cum ceva vreme că Alice Munro e cea mai  bună autoare de povestiri din lume, dar nu m-aș fi așteptat să câștige.

Nu am citit mai nimic din ce a scris, doar câteva povestiri găsite pe internet, și în România s-a tradus un singur volum din opera sa, Prea multă fericire, la Editura Litera, care cred că e foarte fericită acum. Le vor crește vânzările și au anunțat că vor mai traduce din cărțile autoarei. Cu siguranță se vor mai arăta și alte edituri interesate și vom vedea în ceva vreme librăriile pline cu cărțile ei. E un fapt normal, Nobelul vinde. E ceva ipocrizie la mijloc, dar e normal. Faima vinde, oamenii se îngrămădesc să citească și dacă autorul e bun, atunci e un câștig dublu. Eu am auzit de Mo Yan și i-am citit (o parte) din romanul Obosit de viață, obosit de moarte, după ce a luat Nobelul. Văzusem Sorgul roșu prin librării, dar nu mi-a atras niciodată atenția. La fel și cu cartea Alicei Munro. Nu e dată să nu merg în vreun anticariat și să nu dau peste cartea ei, Prea multă fericire, ascunsă printre mormane de alte cărți, de obicei la 10 lei sau mai puțin, dar niciodată nici măcar nu m-am gândit să o cumpăr. Nici n-am văzut să fie prea cerută.

O fi vina editurilor că nu știu să promoveze autori cu potențial? Oare nu au ”nas” pentru posibilii viitori aducători de bani? Nu știu, dar faptul că a apărut o singură carte a ei, în condițiile în care aflu că prin lumea largă se traduce și se citește foarte mult, e cel puțin bizar. Și nu e primul caz. Dacă luați an de an lista celor propuși la Nobel, o să aflați că în România doar o parte sunt traduși masiv (Murakami, Roth, Oates, Eco, Oz etc), unii sunt traduși cu câteva cărți, dar fără prea mare impact (cazul Alice Munro e grăitor), iar alții deloc (există vreo carte a poetului Adonis, întreb, chiar nu știu?). De ce se întâmplă asta? Eu, dacă aș fi editor sau director de editură, aș lua la puricat lista de Nobel, liste de autori cu potențial și aș traduce. Atât din motive de evidentă plăcere estetică, dar și din motive economice.  Poate e de vină și ignoranța noastră de cititori. Eu mă declar ignorant uneori. Poate Alice Munro e chiar bună și în ciuda faptului că se vor umple gențile adolescentelor și a feministelor mândre cu cărțile ei, o să citesc și eu. Poate chiar o să-mi placă.

Și pentru că sunt un om superficial și sexist și rău, am căutat pozele de tinerețe ale autoarei, în vârstă de 82 de ani acum, și era destul de frumoasă. Nu extrem de frumoasă, dar avea ceva special. Poate ochii. Și încă are un chip drăguț. Și frumoasă și deșteaptă, combinație fatală. Spre deosebire de Oates, extrem de talentată (mi-aș fi dorit să câștige), dar care nu e deloc frumoasă. Dintre femeile nobelizate cred că cea mai frumoasă a fost Sigrid Undset. Cea mai tare reacție la aflarea veștii a avut-o Doris Lessing. Încă mă mai amuză și încă o admir foarte mult. 

Până una alta, eu aștept să i se decerneze Nobelul lui Thomas Pynchon, sunt curios dacă îl va accepta și dacă da, oare va ieși în lume?

(o povestire de-a ei, in engleza)

miercuri, 9 octombrie 2013

Nu sunteți victime!

Să salvăm natura, să fim mai buni cu cei din jurul nostru, să ne iubim și să ne respectăm, să apreciem femeile, să nu mâncăm carne, că și animalele au viață și le doare și plâng când sunt măcelărite, să folosim pungi eco, să mâncăm eco, să nu poluăm, să dăm bună ziua oamenilor când ieșim din bloc, să ne jucăm cu copiii prin parc. Reguli de bun simț, nu? Mi se pare corect să facem toate cele de mai sus, într-o mai mică sau mai mare măsură, unele sunt reguli capitale, altele just bullshit ecologisto-sentimental. Dar sunt bune în principiu și mai sunt sute de alte lucruri pe care ar trebui să le facem pentru că suntem oameni, nu brazi în vârful muntelui și avem conștiință, sentimente și un loc într-o societate.

Dar ce nu mi se pare corect e să vină zi de zi oameni  care să facă spume și să își plimbe trupurile îmbrăcate în haine bine asortate, vintage sau mai știu eu cum și să ne spună că dacă nu facem așa suntem niște nenorociți. Mi s-a luat de ONG-iști hoți care apără animalele și își construiesc case pe blana lor, mi s-a luat de atotștiutori care dau sfaturi de viață, mi s-a luat de trendsetteri și de făuritori de opinie care ne îndobitocesc cu perceptele sfintei lumi postmoderniste, poststructuraliste și ateiste. Mi s-a luat de toți și mă enervează când citesc articolele lor de dobitoci bine învățați. 

Nu mi se pare corect și m-am plictisit de feministe unilaterale, care n-au decât o idee fixă și proastă, și care urlă prin articole despre cât de nefericite sunt ele pentru că vai, sunt înrobite de bărbații care vor să le controleze și să le transforme în neveste casnice, cum făceau derbedeii de tați, bunici și toți înaintea lor. Pe ele, care au sentimente și sunt deștepte și pot să facă atât de multe lucruri, dar sunt înlănțuite de copii și de bărbați. În primul rând, da, sunteți deștepte și capabile, dar nu e înjositor dacă dați cu mătura prin casă, și bărbații sparg lemne, de exemplu si nu se plang.. Și dacă nu vrei copii, nu-i face, fă sex protejat sau nu face sex sau îngroapă-i în fundul curții după ce-i naști, apoi spânzură-te și dacă există un Iad sper să ajungi acolo. Dacă te crezi înrobită de copilul pe care-l ai, nu meriți să trăiești pe lumea asta, ești o greșeală genetică și ADN-ul tău nu va fi moștenit de urmașii tăi, nu va trece prin râul de gene, cel izvorât din Edenul metaforic. Dacă îți folosești copilul pentru a te răzbuna pe bărbatul tău, care într-un final, așteptat, s-a plictisit de tine și s-a dus departe, atunci meriți să călătorești în timp, în cea mai rea perioadă a istoriei, în casa celui mai brutal bărbat din câți au trăit, să vezi ce înseamnă de fapt tot ceea ce predici tu. Nu-i implica pe copii și nu fi o nenorocită!

Și nu, nu sunteți înrobite, aveți tot ce și-ar putea dori cineva, trăiți într-o lume pe care acum 300 de ani nu și-o imaginau nici extratereștrii. Cu toții trăim, bărbați și femei, animale și plante, tuturor ne e mai bine de când s-a inventat săpunul și laptop-ul și curentul electric și pizza home delivery. Și da, toți  avem și lucruri de care să ne plângem și toți trăim în lumea nedreaptă pe care am moștenit-o. Dar e o lume ceva mai evoluată, progresul are și părțile lui foarte bune. Dar voi, ăștia care vă tot plângeți și vă simțiți atât de importanți și de nedreptățiți, dar care de fapt mâncați rahat cu două linguri, voi nu meritați nimic. Nu, pentru că cei care chiar au probleme reale, nu imaginate sau teoretice, își văd de ele și nu mai au timp să se plângă, pentru că, de, viața e grea, dar chiar dacă ar vrea, nu ar mai avea loc de voi, care dintr-o dată v-ați găsi drept purtătorii lor de cuvânt. Și ei, ca și mine, n-ar avea de zis decât asta: dar cine te-a delegat pe tine, meștere? Vezi-ți de treabă! 

Protestați în sânii goi și vreți respect, ne vorbiți de la tribune despre sărăcie, îmbrăcați în haine de mii de euro, salvați câinii, dar nu știți decât să luați bani și n-ați mângâiat niciodată unul, protestați în piețe contra capitalismului și vă luați banii de la corporații. Nu sunteți victime! Sunteți ipocriți.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Rana

Câteodată mă mai jucam. Demult:

Din fumul de țigară gri
Te croșetez ca într-un vis
Când nu e ceață compensează
Iluzia că ești aici
Sunt tot mai singur

N-ai să știi
Ce dor mi-a fost
Nu-ți spun nimic dar știu ca pot
Să mint frumos și să te pierd

Te port ca sarea pe o rană
Te port în sare
Ești o rană
Ești tot ce vrei să fii
Ești Karma.

marți, 1 octombrie 2013

Real life

Din câte știu, viețile nu se repetă. Ce faci e bun făcut, nu există niciun buton de restart, nu se poate reîncepe nivelul, așa, ca într-un joc pe calculator. Nu există vrăji de protecție, nici de refacere imediată a rănilor, nici mii de încercări pentru a termina un level. Referitor la jocuri, cred că ne-au făcut să visăm la o viață care poate fi reîncepută și ameliorează ideea morții. Jucăm, reluăm, murim și revenim pe ecran, nepătați, neuzați, la fel de tineri. Tabula rasa. Doar că în viață nu e așa.

De multe ori m-am gândit cum ar fi să îmi pot planifica existența, cum ar fi să dau delete unor lucruri pe care le-am făcut sau să mă întorc în timp și să reiau un anumit ”level”, să-l refac, poate l-aș ”juca” mai bine. Și nu cred că sunt singurul. Ideea din jocuri trebuie să fi fost inspirată din realitate, din dorința omului de a fi nemuritor, puternic, stăpân pe toate mișcările sale, și cum în viața reală e imposibil, măcar într-o ficțiune să se poată. Romanele, filmele nu au ajuns și nu vor ajunge la acest nivel, nu sunt interactive, chiar dacă și acolo e o poveste, tu poți controla.

Dar chiar și jocurile au limitele lor. Nu poți să faci chiar orice, jocul are o poveste, se urmărește un traseu și chiar dacă te poți abate de la drum, chiar dacă poți relua un level sau jocul, nu ești tu cel care controlează acțiunea. E adevărat, poți alege o altă cale, un joc diferit, mai apropiat de ideile tale poți să omori demonul cu mai puține vrăji sau gloanțe ca într-o încercare anterioară, dar tot trebuie să-l omori pentru a trece mai departe. E totul scris, un creator a hotărât care va fi traseul, questurile, direcția, personajele, arhitectura, tărâmul. Și nici jocurile nu sunt infinite, nici în online nu se poate juca la nesfârșit, chiar dacă mai apar update-uri, extensii, noi provocări. Aici e vorba mai mult de interacțiunea dintre oameni. De pe maidan s-a trecut pe calculator, din pissing contest s-a ajuns la cine are cea mai tare armură sau cine rezistă cel mai mult până să pice. Doar că în joc revine, la fel ca înainte, nevătămat, pe când în viața rămâne jos sau cu cicatrice. Însă și jocurile se termină, se învechesc, se umplu de buguri, nu mai pot fi jucate, apar altele, mai noi, mai bune, mai actuale. La fel ca oamenii.

Până la urmă, ce știm noi?

duminică, 22 septembrie 2013

Metale la Arene


Pe let`s rock o cronica de concert Hypocrisy, Lake of Tears & others, de aseara, la Arenele Romane. Un concert pe care l-am asteptat inca de cand ascultam cu uimire pe la 16-17 ani primele albume de death metal si ma minunam de vocea unica a lui Peter Tägtgren. In aceeasi perioada ascultam fervent si Lake of Tears, mai ales dupa vreo dezamagire, amoroasa sau nu. A fost un concert pe cinste.

luni, 16 septembrie 2013

Interviu cu Matei Vișniec

După cum am promis, iată interviul cu scriitorul Matei Vișniec, pe care am avut onoarea să îl iau pentru SemneBune: 

Semne Bune: Domnule Vişniec, bună ziua şi vă mulţumesc pentru că aţi acceptat invitaţia noastră de a răspunde câtorva întrebări pentru SemneBune.ro. Sperăm că v-a plăcut ”Dosarul de scriitor” pe care vi l-am dedicat. Sintagma ”dosar de scriitor” are o conotaţie negativă, însă noi ne-am jucat puţin cu termenii şi dosarul nostru este profund pozitiv. Sunt curios, aţi avut dosar de urmărire pe vremea comunismului? Nu am găsit nicio referință la aşa ceva în niciun interviu sau articol pe care l-aţi scris. 

Matei Vișniec: Probabil cǎ am avut dosar, cred cǎ toţi membrii generaţiei `80 au fost fişaţi, supravegheaţi şi chiar urmǎriţi, dar pur şi simplu nu am avut niciodatǎ timp sǎ încep demersurile pentru a-mi cere dosarul. Cum viaţa mea se desfǎşoarǎ în Franţa, de fiecare datǎ cînd vin în România am scopuri precise, fie un festival, fie o lansare de carte, fie ca sǎ-mi vǎd pǎrinţii în Bucovina. Intr-o bunǎ zi am sǎ încerc totuşi sǎ-mi iau cîteva zile libere pentru a obţine acest dosar, în speranţa cǎ nu voi descoperi cine ştie ce atrocitǎţi acolo, de exemplu cǎ prieteni apropiaţi fǎceau rapoarte despre mine.

SB: Stiu că sunteţi unul dintre membrii fondatori ai Cenaclului de luni, devenit celebru în epocă, astăzi intrat deja în istoria literaturii. Noi, cei tineri, citim cu entuziasm amintirile foştilor membri şi nu ne vine parcă a crede că aţi reuşit să scrieţi o literatură atât de liberă în acele vremuri. Puteţi să ne povestiţi despre cum se desfăşura o întâlnire, despre cei ce veneau la Cenaclu? Erau şi agitatori, securişti infiltraţi? Cum îi recunoştaţi?

MV: Ce pǎcat cǎ nimeni nu a filmat în acei ani o şedinţǎ de cenaclu! Este adevǎrat însǎ cǎ nici tehnologia de atunci nu permitea filmǎri discrete… Nici mǎcar fotografii cu şedinţele de cenaclu nu cred cǎ existǎ prea multe. Mǎ întreb dacǎ în primii ani de funcţionare a cenaclului aveam conştiinţa faptului cǎ urma sǎ figurǎm în istoria literaturii. Cred cǎ la început Cenaclul de luni a fost doar unul printre multe altele. La Bucureşti existau atunci o multitudine de cenacluri interesante iar „lunediştii” frecventau şi cenaclul condus de Constanţa Buzea la revista Amfiteatru, şi cenaclul de prozǎ condus de Ovid S. Crohmǎlniceanu la Facultatea de Filologie, sau cenaclul lui Florin Mugur. Tinerii scriitori erau avizi de cenacluri, nu ştiu dacǎ acest fenomen a fost destul de serios analizat, dar la ora aceea el era o încercare de creare a unor spaţii de libertate paralele în raport cu „cultura oficialǎ”.Exista un cenaclu, Charmides, şi la Facultatea de Filosofie şi Istorie (pe care am absolvit-o eu), dupǎ cum existau diverse cenacluri în jurul unor reviste literare, cum era cazul cu cel patronat de revista Luceafǎrul. Alte cenacluri celebre se formaserǎ şi în alte centre universitate, este suficient sǎ amintesc de cenaclul creat la Cluj în jurul revistei Echinox. De altfel deseori tineri poeţi şi prozatori de la Echinox veneau sǎ citeascǎ la Cenaclul de luni, iar noi, lunediştii, mergeam uneori în pelerinaj la Cluj sau la Iaşi…

Cenaclul de luni s-a impus însǎ treptat atît din cauza personalitǎţii mentorului sǎu, Nicolae Manolescu, cît şi datoritǎ talentului şi exuberanţei membrilor sǎi fondatori. A existat o perioadǎ cînd absolut toţi membrii fondatori ai cenaclului erau studenţi, chiar dacǎ unii se apropiau de sfîrşitul studiilor iar alţii abia intraserǎ la facultate. Este totuşi uluitor faptul cǎ nucleul cenaclului a fost format dintr-un grup de oameni care şi-au fǎcut studiile în acelaşi timp, cam între 1975 şi 1981. În aceastǎ ipostazǎ m-am aflat şi eu şi s-au aflat şi Mircea Cǎrtǎrescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Elena Ştefoi, Cǎlin Vlasie, Mariana Marin, Alexandru Muşina, Ion Bogdan Lefter, Radu Cǎlin Cristea, Doru Mareş… Lista nu este definitivǎ. Treptat, unii dintre noi şi-au terminat studiile şi au început sǎ facǎ naveta în jurul Bucureştiului, dar în acelaşi timp au continuat sǎ vinǎ la cenaclul de luni. Personal, în ciuda faptului cǎ în toamna lui 1980 am „pierdut” statutul de student şi am devenit profesor (navetist), am continuat sǎ vin sistematic la cenaclu. La fel procedau şi Radu Cǎlin Cristea sau Cǎlin Vlasie… Ca sǎ nu mai spun cǎ grupul din jurul lui Manolescu s-a îmbogǎţit cu cei care au terminat facultatea la Cluj dar au decis sǎ se instaleze la Bucureşti (Ioan Groşan, Ion Buduca, Radu G. Ţeposu). Cenaclul de luni a fost, de fapt, un centru de atracţie pentru toţi membrii generaţiei 80. Au citit deseori la cenaclu Nichita Danilov şi Lucian Vasiliu (care veneau de la Iaşi), Ioan Mureşan şi Emil Hurezeanu (care veneau de la Cluj) sau Marcel Tolcea (care venea de la Timişoara).

Toatǎ lumea ştia, prin 1980, cǎ la Cenaclul de luni se întîmpla ceva interesant, chiar surprinzǎtor, chiar ireverenţios. Nu întîmplǎtor au început sǎ vinǎ sǎ asiste la şedinţele de cenaclui şi unii scriitori consacraţi (Virgil Mazilescu sau filozoful Mihai Şora). Cu siguranţǎ cǎ erau şi mulţi „observatori” trimişi de diverse „organe” dar eu personal nu cred cǎ am avurt vreodatǎ ochiul destul de format pentru a identifica vreo persoanǎ dubioasǎ. De fapt nici nu mǎ interesau eventualii spioni, trǎiam pur şi simplu cu încîntare şi cu un anumit spirit de competiţie acele momente…

SB: Mai ţineţi legătura cu prietenii vechi, cu foştii membri ai Cenaclului? Aveţi aşa-numite prietenii literare?

MV: Am menţinut legǎtura cu mulţi dintre foştii lunedişti. Iar unii, care au devenit editori, precum Alexandru Muşina sau Cǎlin Vlasie, mi-au şi publicat dupǎ 1990 piesele. Marile mele prietenii literare (puţine, de altfel) s-au structurat cu oameni care erau mai vîrstnici decît mine. Un prieten mi-a fost dramaturgul Iosif Naghiu, de exemplu. Un om generos ale cǎrui piese ar merita sǎ fie redescoperite.

SB: Citiţi autori contemporani români sau francezi? Cum vi se pare noua literatură? Cum vi se pare noul teatru?

MV: Citesc destul de mult şi literaturǎ românǎ şi literaturǎ francezǎ. Poezia româneascǎ mi se pare inepuizabilǎ. Pentru mine Anca Mizumschi şi Ioan Es. Pop sunt douǎ mari nume ale poeziei. Imi place teatrul lui Radu Macrinici şi al Gianinei Cǎrbunariu, îmi plac romanele lui Dan Lungu. In Franţa sunt fascinat de literatura unor autori precum Valère Novarina sau Michel Tournier, dar am citit sistematic şi tot ce a scris Michel Houellebecq. Urmăresc fenomenul literar şi mă minunez cînd descopăr că Amélie Nothomb este adulată de publicul larg chiar şi cînd scrie romane extrem de slaben chiar penibile…

SB: Mi-a rămas în minte imaginea demisolului în care aţi locuit în tinereţe, de unde se vedeau doar picioarele trecătorilor. Mai mulţi prieteni, acum scriitori consacraţi, precum Nichita Danilov sau Mircea Cărtărescu, au povestit despre această cameră (aproape) subterană. Îmi pare a fi aproape suprarealistă. Vă mai amintiţi de acele timpuri?

MV: Eram student în ultimul an cînd am închiriat acea încǎpere minusculǎ în zona Pieţei Rosetti. Proprietara era o distinsǎ doamnǎ cu pretenţii de aristocraţie urbanǎ, o chema Vernescu. Imobilul avea mai multe asemennea cǎmǎruţe la subsol, care erau toate locuite de studenţi sau studente. O veritabilǎ faunǎ, uneori ne întîlneam la aceeaşi sursǎ de apǎ sau în faţa toaletei comune. In primul an am stat într-o astfel de încǎpere cu o singurǎ fereastrǎ situatǎ la nivelul trotuarului dar care dǎdea spre nord. Practic nu vedeam niciodatǎ soarele. Al doiela an am reuşit să trec în partea cu soare, dar pe acolo trecea un tramvai care intra într-un viraj aproape în dreptul ferestrei mele şi făcea un zgomot asurzitor, mă trezea de la patru dimineaţa cînd îşi începea cursa prima garnitură. Cu timpul m-am obişnuit cu acest zgomot, aşa cum se obişnuieşte marinarul cu vuietul mării. Am scris, în acele cămăruţe, primele mele piese de teatru, Sufleurul fricii şi Uşa, piese care continuă să fie jucate deşi au o vechime de peste 30 de ani.

SB: În 1987 aţi plecat în Franţa. Povestiţi acest episod, puţin în romanul Sindromul de panică în Oraşul Luminilor, precum şi în mai multe articole. Cum aţi reuşit şi cum v-aţi adaptat? Stiu că v-a frapat viziunea marxistă a tinerilor studenţi. Cum sunt tinerii de acum? Mai asimilează la fel de uşor ideile marxiste?

MV: Capitalismul sălbatic care bîntuie în prezent pe planetă, sau mai bine zis o formă de ultraliberalism de un cinism total, a creat o extraordinară ocazie pentru reabilitarea marxismului. Capitalul lui Marx este una din cărţile care se vinde cel mai bine. Iar eu trăiesc într-o ţară, Franţa, în care un partid minuscul, Partidul Comunist Francez, publică un cotidian, L’Humanité… Tineretul nu este însă, după opinia mea, obsedat de comunism şi de marxism, ci de o anume viziune socialist-umanisă. Fraţa rămîne un mare laborator al socialismului pragmatic şi este cazul acum cu preşedintele François Hollande şi cu echipa sa care vor să găsească un echilibru între capitalism şi etică.

Continuarea pe SemneBune.

marți, 10 septembrie 2013

Câinii cu ținte în coadă

Am 24 de ani și nu m-a mușcat niciodată vreun câine. Zâmbiți sarcastic și spuneți: o să te muște, te joci cu focul, cu Karma. Poate o să mă muște, dar dacă mă va mușca va fi din vina mea. Pentru că voi fi prost, laș, slab sau crud. Sau poate neatent. M-au lătrat mulți câini și uneori mi-a fost teama, m-am îndepărtat de ei. Mă lătrau când veneam de la școală câinii vecinilor, aceeași câini pe care oamenii își cresuseră în curți, îi învățaseră să rupă pe oricine ar intra pe domeniul lor, și apoi îi lăsau noaptea pe stradă. Câini înrăiți prin bătaie, prin ură, câinii care rupeau lanțul să mă muște când mă duceam să mă joc cu copiii acelor vecini. Câini cu stăpân, dar cu care reușeam până la urmă să cad la înțelegere. Le arătam că nu am treabă cu curtea pe care o păzesc, le vorbeam și încercam să nu le arăt frică. Sunt animale, reacționează la frică pentru că așa au fost creați, așa s-au născut. Dacă te joci cu instinctele lor poți crea ucigași. Dar dacă le arăți dragoste și respect te alegi cu cei mai buni prieteni pe care îi poți avea, cu animale care te apără, cu care te poți juca sau care îți protejează copiii. Da, copiii. Revin și la asta.

Am avut câini pe care i-am iubit, dar asta nu înseamnă că ador toți câinii. La fel ca și în cazul oamenilor sau a oricărei specii de animal, sunt și ființe mai mult sau mai puțin reușite. Câini agresivi. Câini pe care nu-i mai poate nimeni îmblânzi. Poate nu din vina lor, poate așa i-a crescut mediul, așa i-a învățat viața. Genul ăsta de câine nu mai are scăpare. Pentru ei nu mai e soluție. O injecție nedureroasă și gata. Dar o moarte demnă, nu prin decapitare, zdrobirea capului sau prin împlântarea unei furci în inimă. Și aici intervine problema hingherilor, care în marea lor majoritate sunt mai proști și mai răi ca animalele pe care ar trebui să le protejeze sau să le strângă de pe străzi. Nu au învățat că prin simpla idee de om se înțelege și rațiune, compasiune sau găsirea unei soluții umane. Mai pe scurt: ești om, comportă-te ca atare! 

M-a frapat o întâmplare de acum câteva luni, despre care am scris aici. Unul dintre câinii din fața blocului, din cartierul meu, zăcea mort în fața ușii de la intrare. A zăcut ceva vreme. Nimeni nu s-a gândit să-l ia de acolo. Au trecut copii, femei, bărbați, alți câini, zeci și zeci de oameni. Am văzut o fetiță izbucnind în plâns. Se prevăd ani de coșmaruri pentru ea. Probabil l-au omorât, zic eu acum și fetița i-a văzut cadavrul chiar lângă părculețul unde se joacă, la câțiva metri. Și ultimele zile, de când cu tragedia regretabilă a copilului, pe care o deplâng și care m-a mișcat până la a mă gândi serios că poate soluția chiar e eutanasierea tuturor, mi-am tot amintit de imaginea aceea. Până am văzut o altă imagine, a unui câine decapitat, lăsat undeva într-un parc, din câte mi-am dat seama. Urmată de alte imagini, cu câini întinși pe trotuar, prin tufișuri, morți de moarte violentă sau doar bătuți.  Poate și pe ei i-au văzut copiii. Încearcă să te gândești că ai câțiva ani și vezi un câine decapitat în parcul unde mergi să te joci și să te văd cum îți mai scoți imaginea din minte. Viitor psihopat scrie pe tine.

M-a făcut să mă gândesc la o altă întâmplare. Acum ceva vreme, ieșind din bloc, un domn bătrân, antipatic după vorbă, după port, a lovit cu piciorul un pui de câine care dormea undeva lângă un gard. Din senin. I-a tras un șut de cred că i-a fracturat câteva coaste. Și l-a înjurat. Nu spun cât a plâns cățelul. Un polițist trecea prin zonă și l-a certat pe domnul cel bătrân și prost, că de ce dă în câine, că nu i-a făcut nimic. La care el răspunde: păi să-mi știe de frică, fir-ar mama lui a dracu! Dacă peste un an câinele îl va mușca, amintindu-și de șutul greu în stomac pe când era un pui și nu-i făcuse nimic, domnul va urla că îl omoară câinii, pe el, inocentul. Și se crează isterie.

Bun. Și atunci ce să facem? Problema câinilor nu este una de ieri de azi. Datează de când s-au pus bazele orașelor și nu e țară din lume care să nu fi avut câini prin orașe. Multe încă mai au. Dar toate țările civilizate au și adăposturi. Dar nu poți spune că vrei să construiești adăpost că-ți sar oamenii în cap: pentru copiii nu se dau bani, murim de foame, e sărăcie și voi vă gândiți la câini. Da, le-aș răspunde, da, ne gândim, pentru că e problema noastră. E una dintre problemele noastre și trebuie să o rezolvăm. Să-i omorâm pe toți? Bine, se face. Îi omorâm. Sunt vreo 300 000 de câini în toată România, se pare, pe străzi. Găsim câteva mii de brute care-i ucid. Să-i tragă dracului în țeapă, să-i vadă ceilalți câini de prin curți și să-i sperie. Să se bucure copiii ăștia. Să fie exemplu pentru alți câini. Să nu mai omoare copiii. 
Și chiar dacă-i eutanasiază după ultimele legi, în sigurață, safe, cu injecția și tot e degeaba. A doua zi după marea eutanasiere vor începe să apară câini pe stradă. Câini care poate vor mai ucide copii, vor mai mușca oameni. Nu numai pe cei care-i bat, ci pe oameni blânzi. Pentru că  e drept, câinele e animal și dacă se simte amenințat se apără. E legea lui, legea naturii. Și pe tine, ca om, dacă te supără cineva, te aperi!

Problema e mai profundă. Mii de oameni de pe la sate sau chiar și din blocuri aruncă puii în stradă după ce sunt fătați. Se duc cu sacoșa, se uită să nu-i vadă careva și-i aruncă. Sau câini bătrâni. Dacă i-a mâncat ouăle vecinei și asta s-a supărat și l-a amenințat, omul ia câinele, îl suie în portbagajul mașinii și îl aruncă în oraș. Brusc abandonat, neînțelegând ce s-a întâmplat, câinele va trece printr-o criză. Îl vor mușca poate și ceilalți, vagabonții obișnuiți cu strada, cei care n-au avut în veci un stăpân și se va înrăi. Poate chiar va mușca un om. 

ONG-uril și zecile de organizații care apără drepturile animalelor nu au făcut nimic zeci de ani. Începând cu anii 1990 câinii au început să apară. Aruncați de brutele pe care i-au iubit, s-au înmulțit, neștiind unde se află, adaptându-se mediului. Ani de zile nimeni nu i-a deranjat. Nu s-a dat o amendă unuia care a aruncat câinele. Nu s-a pedepsit nicio organizație care a spus că are grijă de câini și n-a avut. Cei mai mulți sunt blânzi, sunt câinii blocului, n-au mușcat pe nimeni niciodată. Numai buni de adoptat, de ținut în curte, în casă, să-ți apere copiii, să se joace cu tine când ieși la grătar.  Dar toți acești oameni care trebuiau să se ocupe de câini au furat banii, enorm de mulți bani și n-au făcut nimic. Nici eutanasiere, nici adăposturi, nici sterilizare, nici nimic. 

Dar soluții există, soluții durabile și totul începe cu schimbarea mentalităților, cu educarea oamenilor. Dar e treabă de durată și chiar dacă e cea mai bună, se voiesc soluții urgente. Începând cu strângerea lor de pe străzi, în adăposturi. Apoi încurajarea adopției, mai ales în străinătate. Sunt convins că mii de oameni  din diferite țări ar adopta un câine. Dar și români. Scăderea taxelor pentru cei ce adoptă, am auzit zicând azi pe cineva. Poate e o soluție și asta. Sterilizarea lor. Amendarea cu sume imense a celor care-i mai aruncă pe străzi. Desființarea organizațiilor și poate închisoarea pentru cei care au spus că se ocupă de câini și au furat banii. Pe mâinile lor e sângele copilului. Nu poți condamna animalul și nu-i poți ucide pe toți pentru unul. În primul rând nu e productiv, apoi nu e uman. Dacă suntem oameni și suntem superiori, datoria noastră e să găsim soluții rezonabile, nu să-i ucidem pe capete. Istoria a dovedit că masacrele nu sunt niciodată o soluție optimă, ca să nu mai vorbim de inplicațiile morale. Și nu, domnule bou, câinii nu sunt miei și pui, sunt câini. Asta pentru cei care se întreabă de ce e (mai) normal să ucizi un miel de Paște, dar nu e în regulă să ucizi un câine. Nu are rost să explic, dacă ești om, înțelegi de ce nu ucizi câinele și înțelegi că se poate și altfel.

Later edit: - din pacate, masacrul a inceput. Ma uit la poza din articol si nu inteleg oare ce inteleg copiii aia.
                - se vede masacrul și în străinătate
                - crima îndeamnă la crimă