joi, 31 ianuarie 2013

J.R.R. Tolkien - Hobbitul. O călătorie neașteptată

Primul lucru care m-a făcut să mă hotătăsc să cumpăr cartea și apoi să o și citesc (pe lângă motivele de mai jos) a fost coperta. Eu chiar cred că o coprtă atrăgătoare contează, laolaltă cu designul cărții, calitatea hârtiei sau formatul. Când intru într-o librărie aceste lucruri îmi sar în ochi prima dată și mă determină să răsfoiesc o carte. Mi s-a întâmplat să nu am habar despre o carte, să îmi fie total necunoscută, dar să îmi placă atât de mult cum arată încât să o cumpăr. Bineînțeles, contează și calitatea scriiturii sau traducerea (dacă e vorba despre o traducere) dar eu sunt adeptul cărții (și) ca obiect, astfel că dacă nu arată bine, nu o cumpăr, doar dacă este vorba despre cartea unui autor despre care știu că merg la sigur și nu există o altă ediție, mai nouă, mai bine pusă la punct. Editura RAO a făcut o treabă excelentă din acest punct de vedere și noua ediție a romanului arată excelent: copertă cartonata, supracoperta și imaginea hobbitului care privește din căsuța lui înspre o lume de aventuri, m-au tras de mânecă. Am aflat mai apoi că și traducerea, Irina Horea (text) și Ion Horea (versuri), este una foarte bună. Acum câte ceva despre carte.

Încă nu citisem Hobbitul, probabail am așteptat să apară filmul, să-l văd și să devin curios despre ce se mai întâmplă în continuare, fiindcă Peter Jackson s-a gândit să-l facă în trei părți. Citisem Stăpânul inelelor, era cazul să citesc și Hobbitul până la urmă. Este o carte clasică, ușor de citit, ușor de îndrăgit, ușor de înțeles, mai puțin complexă decât celebra trilogie, este într-un fel un prequel al acesteia. La fel ca în Stăpânul inelelor, în Hobbitul se merge foarte mult: peste munți și văi, prin peșteri, păduri, peste sau prin ape, uneori se și zboară. Și cum nu e frumos să treci prin locuri, fie ele noi sau deja cunoscute, fără să vorbeștii cu oamenii (sau alte ființe), pe parcursul lungii călătorii se vizitează prieteni vechi (cum ar fi elfii), se fuge de dușmani vechi (cum ar fi goblinii) sau se fuge de dușmani noi (trolii de exemplu). E tot o fugă. De aceea, momentele mele preferate din carte sunt acelea când se stă, se spun povești, se cântă sau se fac planuri.

În acest roman apare și Gollum pentru prima dată și întâlnirea dintre Bilbo și micuța ființă damnată și nebună este unul dintre pasajele mele preferate. Mi-aș fi dorit să fie mai extins, să se întâmple mai multe lucruri, dar asta se întâmplă în Stăpânul inelelor. Alături de prima parte a romanului, când Gandalf îl convinge pe Bilbo să se alăture gnomilor cei furioși, amuzanți, viteji și ușor de ținut minte, episodul cu Gollum e printre cel mai interesante, mai ales pentru că aici dialogul e de cea mai bună calitate și încărcătura psihologică este mai evidentă și mai mare decât în restul cărții.

restul aici

duminică, 27 ianuarie 2013

Două filme de Peter Strickland

Nu prea am mai văzut filme de autor în ultima vreme și am zis să remediez această situație. Auzisem despre Peter Strickland încă din 2009 când și-a lansat primul film, Katalin Varga, o producție care a atras atenția tuturor cinefililor și despre care s-a tot vorbit la noi, mai ales că a fost filmat în România și chiar se vorbește în romanește de câteva ori. Dar nu l-am văzut și am și uitat de el până ieri, când, citind Dilema Veche am dat peste un articol  (dacă aveți cont) despre un album muzical al unei trupe despre care nu știam nimic și care m-a fermecat de la primul acord, Broadcast (am aflat între timp că vocea trupei, Trish Keenan, a murit in 2011 de pneumonie, m-am întristat, avea o voce minunată) cu albumul  Berberian Sound Studio, care este de fapt OST-ul celui de-al doilea film al lui Peter Strickland. Am ascultat albumul, am căutat și celelalte albume ale formației și am hotărât să mă uit și la filme după ce m-am dumirit despre ele, citind câteva recenzii. Și am început cu:

1. Katalin Varga (2009), filmul de debut al unui regizor  britanic, care s-a hotărât să facă un film low-budget, independent, rural, cu actori unguri, în care se vorbește atât în ungurește cât și în românește, și care a fost filmat pe parcursul a câțiva ani în Transilvania. Este deja destul de ciudat, dar filmul este filmat și în stilul est-european, povestea este una care se poate întâmpla într-o țară săracă, iar modul în care se desfășoară este unul angoasant, neașteptat, rece și puțin absurd. În primplan este Katalin Varga (Hilda Péter) o femeie care a fost violată și care a născut un copil în urma acestui viol. Într-o zi se află în sat despre această ”rușine” și devine indizerabilă, soțul o dă afară și îi spune să-și ia și copilul cu ea. Ea caută răzbunare și o găsește când aduce trecutul peste violatorii ei și vrea să-i pedepsească pentru ce au făcut.

Mi-a plăcut mult acest film, am regăsit în el toate prejudecățile rurale, toate acele caractere detestabile care dictează ce e bine și ce nu, dar am descoperit și un personaj feminin puternic care luptă pentru dreptate. Călătoria ei alături de micul Orban se desfășoară încet, se pune mult accent pe sentiment, pe mimica, pe micile dialoguri care asund mai mult decât comunică. Finalul nu explică, nici nu face dreptate până la capăt
 dar face din Katalin o eroină necunoscută, nemângâiată și a cărei moarte nu dovedește nimic. Recomand.

2. Berberian Sound Studio (2012) nu mi-a plăcut mai deloc. Muzica și celelalte sunete sunt punctul forte. Atmosfera este remarcabilă, însă povestea nu are nici cap, nici coadă, nici miză, nici nimic. E fragmentată, repetitivă, anostă. În afară de câteva scene puternic marcate de suferință și de jocul actorilor, care este într-adevăr la înălțime, filmul nu oferă nimic. Toby Jones joacă perfect și personajul lui ar fi putut fi unul de care să-ți reamintești dacă filmul spunea ceva: un inginer de sunet care merge în lume pentru a lucra la filme independente și care se remarcă prin faptul că nu se remarcă. Un omuleț neînsemnat, cu o viața ratată, care își recitește scrisorile dintr-un trecut mai bun, timid, neluat în seamă, batjocorit, care și-a dedicat viața sunetelor. În domeniul lui este excelent însă slujba care i-a fost oferită acum, aceea de a ajuta la producția unui horror italian, nu este una de vis. Producătorul, regizorul și ceilalți membri ai echipei îl tiranizeză și îi ucid voința. Suferința lui este sinceră, este interiorizată și atunci când țâșnește nu-i pasă nimănui de ea. Felul în care reușește Toby Jones să scoată totul din personajul lui este singurul lucru care m-a îndemnat să văd filmul până la capăt, însă nu există o poveste care să-l cuprindă.
M-am gândit la faptul că poate povestea din poveste este cea care contează: filmul horror la care se lucrează și pentru care Gilderoy (Toby Jones) a fost angajat să producă sunetele și efectele audio. Sunt faine scenele în care vedem cum sunt create în studio sunete de înjunghiere, înecare, furtuna sau rupere de oase, folosindu-se fructe, legume, becuri sau găleți cu apă. Pe măsură ce se înregistrează vocile și toate aceste efecte se spune o poveste cu vrăjitoare. Dacă Peter Strickland a vrut ca noi să ne imaginăm povestea horrror pentru a face filmul mai entertaining, atunci nu și-a ales bine povestea, care este banală și deoc atrăgătoare. Dacă a vrut să spună o poveste tragică a nedreptății, un inside look într-un studio de înregistrări, atunci i-a ieșit doar pe jumătate, fiindcă dacă premizele sunt chiar atrăgătoare si inedite, atunci rezultatul este unul fără finalitate. Ar fi putut fi un film chiar foarte bun dacă se dădea ceva mai multă atenție scenariului, dacă povestea ducea undeva. Poate următorul film va fi mai bun decât acesta sau la fel de bun ca primul.

duminică, 20 ianuarie 2013

Nu sunt cool

Nu cred că sunt cool. Am ajuns la concluzia aceasta aseara. Am ieșit  în oraș să beau o bere cu niște prieteni, să dăm o tură prin cluburi, să vedem și noi cum mai dansează fetele - chestii normale de 23 de ani, sâmbătă seara. Dar încă de la început s-a tăiat distracția. Ajunși în clubul Expirat nu am fost lăsați să intrăm și un animal de bodyguard de 5 ori mai gras ca mine și îmbrăcat în trening ne-a zis” voi trei în ală parte” și când l-am întrebat de ce, s-a urât foarte urât la noi și ne-a arătat ușa. Menționez că nu eram beți, nu am venit cu poftă de scandal, am vorbit frumos. Furioși, am plecat de acolo și pe stradă ne-a lovit adevărul: nu eram destul de cool, nu eram îmbrăcați ca niște hipsteri și nu aveam bărbi destul de mari, nici tatuaje, nici pirsuri, nici eșarfe (de genul cu care poți să spânzuri doi oameni în același timp) la gât, nici, nici.... Ideea e că nu eram destul de cool să intrăm în super clubul Expirat.

Am mers în noul Control, unde am aflat ce înseamnă să fii cool. Mai mulți hipsteri pe metrul pătrat și mai multe fițe nu am mai văzut de când mama m-o adus pe lume. După o oră de stat acolo, mi-am dat seama (la fel și prietenii mei) că nu ne putem simți bine, nu ne integrăm acolo, nu ne regăsim: nici în muzică, nici în atmosferă, nici în nimic. Vechiul Control era ceva mai mișto și parcă nici hipsterii de odinioară nu erau atât de antipatici. Stiți episodul ăla din South Park cu Cartman care are coșmaruri cu hippies? Așa cred că o să am eu coșmaruri cu hipsteri. Și sunt peste tot.


Eu recunosc că nu înțeleg stilul, ideile, filozofia din spatele acestui concept îmbrățișat de atât de multă lume. Sau nu că nu înțeleg, dar că nu-mi dau seama ce e atât de cool. Fact: dacă ești tip, ți-ai lăsat o barbă epică și ai o atitudine de badass, porți haine de tipi și nu de femei, atunci ești bărbat, respect. Dar dacă ești tip, ți-ai lăsat o barbă epică, dar ți-ai pus în cap un fes de lână cu moț, o eșarfă roșie la gât (pe care o porți și în club), ai pantaloni strâmți pe tine, tot roșii și când dansezi zici că ești la cosit, atunci în ochii mei ești o pizdă. Ți se anulează bărbăția. Totul ține de atitudine până la urmă și cu atitudinea aia de prințesă deflorată de dragon nu te văd bine.

Another fact: dacă ești tipă, nu ești foarte frumoasă, dar nici de lepădat, ai ceva în cap, se poate discuta cu tine și te îmbraci ok (aici eu înțeleg simplu, classy, stilat, casual sau office, fără multe zorzoane și culori) atunci ești ok, ești o femeie normală și ai respectul meu. Dar dacă ești dacă ești tipă, nu ești foarte frumoasă, dar nici de lepădat, dar pui pe tine fuste până în pământ, preferabil de lână, un macat din ăla pe care bunica il punea pe laviță din pridvor, unde ținea zacusca, ți-ai tras o coafură cel puțin dezolantă, ți-ai pus 7 brățări colorate pe mâini, dansezi de parcă ai avea o criză de epilepsie și când încerc să vorbesc cu tine mă iei de sus și încerci să pari inteligentă, folosești cuvinte grele, multe în engleză, dar nu ai nimic de spus, ești o proastă alfabetizată, atunci ești fail și nu te consider o femeie. Poate o paiață, o replică, un conglomerat de influențe prost înțelese. Poate exemplele mele nu sunt cele mai bune, există și hipsteri ok și hipsterițe care în ciuda zorzoanelor au o atitudine faină și sunt chiar inteligente, dar nu cred că genul ăsta poate fi găsit în Control.

Eu nu pot înțelege această direcție în care merge lumea. Nu înțeleg unisexul, nu înțeleg inversarea genurilor, nu înțeleg de ce bărbaților li se micesc coaiele și vor să fie femei și de ce niște femei banale, proaste chiar, care acum 10 ani erau considerate neremarcabile, genul pe care o futeai doar dacă chiar nu mai e nimic disponibil, sunt acum cool și eu ca bărbat trebuie să mă minunez de minunăția lor.

În Iron City era aglomerat și nivelul de inteligență al oamenilor era sub zero. Am ajuns în Club A unde era același setlist de acum 5 ani, când am fost prima dată. Au pătruns și aici hipsterii, dar parcă nu-s chiar atât de plini de ei, nu-s pierduț în contemplarea propriei personalități. E un club de căcat, la fel ca toate cele de mai sus, dar parcă sunt mai puține fițe și (fact) bodyguarzii te bat cel mai rău. Nu că ar avea vreo relevanță în discuția de față, dar trebuia menționat ca fapt divers.
Așadar eu nu sunt cool. Si nici nu-mi doresc să fiu cool dacă să fii cool înseamnă să fii ca ăia din Control. Nu, mulțumesc. Eu măcar pot să explic de ce mi-am pus tricoul ăla pe mine, de ce port blugii ăia și de ce îmi place Megadeth și nu-mi place Maroon 5. Dar ei nu știu de ce poată blugii ăia strâmți și în culori total nepotrivite, de ce își pun ochelarii ăia oribili fără să aibă nevoie de ei, de ce poartă pălării cum purta bunicu` (să fie iertat!) când venea de la pădure, de ce poartă sacoul cu coatele peticite, ca profesorii din comunism care erau săraci și nu-și permiteau altceva, de ce ascultă muzica aia proastă, fără logică (îmi place și mie dubstep-ul sau rave-ul, ascult și puțin indie, dar calitate superioară, nu toate bășinile fără ritm sau cu pizde masculine la voce), de ce poartă abominațiile alea de eșarfe, de ce poartă cizmele alea pe care nici rudarii de la mine din Zona H. nu le mai poartă. I-am întrebat pe câțiva și n-au știut să-mi spună. Și tipele la fel, nici ele nu înțeleg. Sunt proști și urăsc mimetismul acest fără de neînțeles. Oameni fără personalitate, care copiază, se copiază, adună influențe fără să le priceapă și se cred cool și superiori. Nu sunteți.

Nu sunt cool și nu-mi doresc. Eu vreau să rămân așa, cu hainele mele, cu atitudinea mea, masculin, cu testosteron, în culori simple, blugi care nu mi se lipesc de coaie când merg, fără pălărie, fără ochelarii Ray pula mea Ban (dacă o să am vreodată nevoie, atunci o s-mi iau cei mai un-cool ochelari), cu cărțile pe care le citesc și le înțeleg (apropo, am văzut că s-a făcut un top și Infinite Jest de David Foster Wallace a ieșit ca cea mai citită carte de către hipsteri. Este o carte minunată, dar nu am înțeles de ce o consideră oamenii ăstia atât de apropriată de sufletul lor colorat. Eu cred că trei sferturi nu au trecut de prefața și li se pare mișto că e o cărămidă despre care au auzit că este greu de citit) și nu o să consider atrăgătoare o femeie care poartă o pătură pe umeri și din 5 cuvine, 4 sunt menite să impresioneze prin profunzime, dar nu reușeste decât să fie involuntar penibila. Nu vreau să fiu altul decât ceea ce sunt.

miercuri, 16 ianuarie 2013

Marian Truță – A doua venire


Despre S.F.-ul romanesc nu știu foarte multe din păcate, dar vreau ca pe viitor să mă pun la punct. Am citit câteva romane și volume de povestiri foarte bune (aș aminti Paradoxala întoarcere de Constantin Cubleșan sau Luntrea Sublimă de Victor Kernbach, dintre ei vechi și Fairia – o lumea îndepartată de Radu Pavel Gheo și Așteptând-o pe Sara de Michael Hăulică, pentru a-i aminti pe cei noi), sunt la curent cu revenirea pe piața a Almanahului Anticipația și a Colecției de Povestiri Stiințifico-Fantastice, pentru care mulțumim Editurei Nemira, precum și cu activitatea revistei Galileo, dar tot cred că nu știu prea multe și descopăr printre români scriitori interesanți și buni.

Cu mare drag am observat și interesul editurilor mari pentru S.F. De exemplu,  Editura Trei a lansat o colecție decicată, s-a înființat Editura Paladin (o soră mai mică gazduit ă de Editura Art) care a debutat cu romanul lui Isaac Asimov, primul din seria Imperiul, O piatră pe cer. Dar cel mai mult m-am bucurat să descopăr printre numele promovate și publicate de Editura Nemira trei nume de autori români, doi dintre ei complet necunoscuți mie, iar celălalt cunoscut, dar necitit. Este vorba de Liviu Radu (cel cunoscut) cu romanul Armata moliilor, Ana-Veronica Mircea cu volumul de povestiti Floarea de loldilal și Marian Truță cu volumul de povestiri A doua venire. Cum în ultima vreme mă pasionează această latură a literaturii și cum sunt curios să descopăr (și) români, mi le-am cumpărat pe toate trei.

Am început cu volumul lui Marian Truță, A doua venire. Nu știam nimic despre autor și nu știam la ce să mă aștept de la acest volum, dar ce am citit pe coperta a patra și cele câteva cronici elogioase pe care le-am găsit pe internet m-au făcut curios. Și pot să spun că volumul nu m-a dezamăgit absolut deloc, ba chiar mi-a plăcut foarte mult și m-a încântat în primul rând atmosfera românească pe care a reușit autorul să o creeze. Ideile povestirilor sunt foarte atrăgătoare și unele sunt inspirate de realitatea apropriată, cum este aceea din povestirea a doua, care dă și titlul volumului, și despre care sunt convins că este inspirată din celebrul proiect de la Geneva, cel în care se voia recrearea Big Bangului.

Marian Truță plasează acțiunea povestirii într-o Românie care este în continuare Regat, aduce în față două personaje foarte autohtone și le aruncă într-o povestea de dragoste, dar nu uită de elementele S.F. pe care le introduce cu o mână sigură și într-un fel plauzibil. Mi-au plăcut mult și dialogurile, foarte amuzante pe alocuri, precum și fluxul gândurilor personajului masculin, Iovan, care tot timmpul se gândește cum s-o bage în pat pe Ilinca, dar fără să cheltuiască prea mulți bani, și totuși când simte el că e momentul, că acum trebuie să dea totul, nu se mai uită și cheltuiește (puțin) mai mult. Dar Ilinca are alte planuri, pentru că ea știe ceva ce Iovan nu știe, anume că este un element cheie al unui experiment în care el nu trebuie să se implice. Și Iovan știe ceva, dar mai mult instinctiv, după cum o să ne dăm seama. Povestirea este foarte bună.

continuarea aici.

miercuri, 9 ianuarie 2013

Emmanuel Carrere – Eu sunt viu, voi sunteti morti. Philip K. Dick (1928-1982)

În lumea lui Philip K. Dick nu intri, termenul potrivit este: esti prins și apoi, fără să îți dai seama, te prăvălești cu totul. O lume pe care o recunoaștem cumva în cea de acum, pentru că în halucinațiile sale de drogat genial și paranoic, Philip K. Dick a văzut în viitor. Și nu te poți numi cu adevărat un scriitor mare de S.F. fără să vezi în viitor. Lumea din jurul tău trebuie să treacă prin sinapsele tale și să fie prelucrată în mod misterios, doar de tine înțeles, spre a fi mai apoi ruptă din tine și așezată pe hârtie. Cititorii tăi contemporani vor vedea o operă de imaginație și anticipație, în timp ce viitorii cititori își vor recunoaște țărmul pe care au acostat prin naștere.

Îl știam pe Dick, citisesm Visează androizii oi electrice în adolescență și văzusem mai multe adaptări după nuvelele și romanele sale (Total reacall – ambele versiuni, Blade Runner și A Scanner Darkly) dar nu reușisem să mă las prins în lumea lui, nu se produsese acea seducție care deschide pofta de citit și mai mult. Mie așa mi se întâmplă: dau de un autor care mă atrage și devin puțin obsedat de el, vreau să știu totul și să citesc tot, însă atracția se întâmplă de cele mai multe ori din întâmplare și fără să îmi dau seama ce se petrece cu mine.

Așadar, într-o zi intru eu într-un anticariat, așa cum des fac spre disperarea portofelului și a rafturilor mele care gem sub trupul sutelor de cărți și am dat peste un titlu care m-a captivat din prima: Emmanuel Carrere – Eu sunt viu,voi sunteti morti. Philip K. Dick (1928-1982). Am aflat în două minute că este un volum biografic despre viața lui Dick, scris sub formă de roman, inspirat în mare parte din romanul autobiografic al lui Dick, Valis. Dar nu numai, autorul francez a depus muncă de cercetare foarte minuțioasă și la lectură mi-am dat seama cu câtă atenție a citit opera acestuia. Un adevărat fan, care nu numai că nu a fost îndepărtat de biografia autorului, dar chiar l-a pasionat. Și pot spune că m-a pasionat și pe mine încât am decis, numai după vreo 30 de pagini despre viața lui, să îi citesc toată opera.

Am început volumul lui Carrere în autobuzul dinspre București spre casă, știind că acasă mă așteaptă două volume ale lui Dick, pe care de altfel le-am și citit în scurta vacanță de Crăciun. Sunt un mare amator de literatura S.F. si fantasy și nu mai citisem de ceva vreme nimic, prea preocupat fiind de marea literatură mainstream. Așadar, cititnd volumul despre viața lui Dick mi s-a deschis așa o poftă de citit literatură din asta la care puritanii și elitiștii strâmbă din nas. Să nu-i spui unui snob intelectualizat că citești și Stephen King sau Frank Herbert, nu numai Llosa sau Tolstoi, că deja simți aburii disprețului cum se ridică din privirea lui. Și eu unul, chiar nu înțeleg de ce, fiindcă un roman S.F. bine scris este la fel de important și de vaoros ca orice altă carte din marea literatură. Și mi-a plăcut foarte mult că Philip K. Dick citea cu aceeași plăcere și În căutarea timpului pierdut, dar și romanele lui A. E. van Vogt și era un fin cunoscător al muzicii clasice (în tinerețe a avut un magazin de disucuri, exclusiv muzică cultă), dar se bucura să asculte The Beatles. Citind cartea lui Carrere am descoperit nu numai viața lui Dick, dar am înțeles mai multe despre viața în anii `60-`70, cu toată cultura drogurilor (în special halucinogene –LSD) și toată ruperea de trecut. Oamenii priveau în viitor, își doreau o altă lumea, una tehnologizată, dar din care să nu dispară Dumnezeu. Era perioada perfectă pentru ca literatura S.F.  să se dezvolte și chiar atunci a fost perioada în care a fost recunoscută ca fiind cu nimic mai prejos decât literatura mainstream. Un rol important l-au avut și filmele, în principiu ecranizările unor importante romane.

Cartea lui Emmanuel Carrere atrage atât prin subiect, orice pasionat de Dick va fi macar interesat de ea, cât si prin felul in care e scrisa. Nimeni nu vrea sa citeasca biografii scorțoase, aspre, tehnice, mai ales când subiectul cărții este un scriitor. Faptul ca autorul i-a dat o formă literară, făcând din Dick un personaj a cărui viață (plină de altfel, bizară, întortocheată, aproape de neînțeles) o urmărești ca pe o poveste despre care vrei să afli mai multe este un mare plus și face din carte una demnă de citit. Chiar dacă nu știi cine e Philip K. Dick tot te prinde povestea. Cartea poate fi citită ca un roman oarecare și faptul că personajul chiar a existat și a influențat o întreagă lume (S.F. sau nu) este cu atât mai interesant.

continuarea aici

duminică, 6 ianuarie 2013

Negânduri de început

                                      ”Nu înţelegi? Am sosit.
                                      Nu te bucuri? Sunt aici.” Lucian Blaga


Cândva am fost cu toții doar o idee, apoi un plan și într-un final, o realitate. Nu cea mai buna idee, nu cel mai bun plan și nu cea mai bună realitate, ar spune unii, dar am parcurs drumul fără de întoarcere și iată-ne, suntem aici, tot un flux de gânduri și o continuă zbatere de sentimente. Că știm sau nu ce facem, că ne vedem sau nu cu adevărat sau că ne trăim sau nu așa cum ne-am dori, acestea nu sunt în măsură a le discuta noi. Odată se va trage linia și vom fi puși la zidul conștiinței. Dacă se va trage în noi cu flăcări sau cu flori, nu vom știi decât atunci. Ce ne rămâne de făcut până mai apoi este să tot mergem înainte și să nu închidem ochii atunci când ni se arată bucuria și să nu ne mai ascundem după pretexte când e cazul să acționăm. Și să fim onești, dacă nu cu ceilalți, măcar cu noi înșine, fiindcă atunci când suntem doar noi cu noi nu ne putem minți oricât am încerca. Mulți sunt dispuși să mintă și atunci dar oare sunt în stare să suporte consecințele?

***

S-au inventat butoane pentru toate și pastile pentru orice. Dar oare ni se spune în instrucțiunile de folosire sau în prospect ce se întâmplă când apăsăm butonul greșit sau când luăm prea multe pastile? Eu cred că nu.

***

Dacă tot am învățat să trăiesc cu mine de ce să mă mint? Și dacă am învățat să trăiesc cu tine, de ce să te mint? De ce să vreau să-mi dovedești ceva, când tot ce trebuie să faci este să nu mai vrei să-mi dovedești ceva? Nu este un pissing contest și nimeni nu primește coroniță, pentru că nu avem nevoie de coronițe pentru a fi regi. Nu vreau să-mi dovedești nimic, mi-ai dovedit deja totul și fiindcă mi-ai dovedit totul, eu sunt aici și  nu în altă parte. Sunt chiar aici și sunt dispus să stau și să nu plec niciodată, dacă si tu ești dispus să stai si să fii tu. Nimic mai mult decât tu. Nu-ți mai calcula fiecare mișcare, ești mai rece ca un serial killer. Nu vreau serial killeri, vreau naturalețe.

Și tu, da, tu, de ce te plângi când tot ce ți se întâmplă este ceea ce vrei, inconștient sau nu? Unde e drama când nu vrei să schimbi nimic, ba mai mult, ești fericit cu alegerile tale? Dacă vrei să nu mai fiu dezamăgit, conștientizează ce ai făcut și încearcă să înțelegi de ce sunt dezamăgit. Dacă te mai interesează.

Nu mai căuta, tot ce vrei este deja aici, dar nu știu pentru cât timp. Nu trebuie să fii rău pentru a mă surprinde. Întreabă-te pe tine: la ce mă ajută? Dacă răspunsul este cel pe care-l bănuiesc eu, atunci știi singur soluția.

Dacă ți se pare că am scris despre tine, cel mai probabil așa este.